Untitled Document

Pr. Alexey Young

Ne vorbeste Pr. Serafim Rose

Scrisori

Poate ca acestia sunt ultimii citiva ani în care
mai putem continua sa raspindim liberi cuvintul.

©2001 NIKODEMOS ORTHODOX PUBLICATION SOCIETY
P.O. Box 383, Richfield Springs, NY 13439
(Folosirea prezentei versiuni rominesti pentru
traducere într-o alta limba este interzisa.)

“Ceea ce m-a surprins cel mai mult la parintele Serafim a fost faptul ca în fata mea se afla un om care se jertfea pe deplin pentru Dumnezeu, pentru Adevar. Nu era vreun profesor universitar ce primea un salariu confortabil pentru a fi un raspinditor al cunoasterii, nici nu era vreun conducator religios ce tinjea sa îi fie asezate la picioare putere, influenta sau macar un vas cu fructe, precum faceau maestrii spirituali care aveau, pe atunci, discipoli prin zona. El nu traia în religie pentru avantajele pe care le-ar fi putut obtine de acolo; nu cauta un sprijin, nici sa se bucure de o viata spirituala. Era doar un calugar simplu ce cauta Adevarul mai presus de toate”, scria parintele Damaschin Christensen, autorul biografiei Cuviosului de la Platina.
Consideram ca volumul de fata va fi mai bine înteles de catre cititori daca acestia vor afla cite ceva despre marile framintari spirituale prin care a trecut Eugene (viitorul parinte Serafim) Rose. Ne putem regasi în ele, în masura mai mica sau mai mare, tot asa cum în raspunsurile la care a ajuns parintele Serafim – si în cele pe care le da în scrisori lui Alexie Young - putem regasi raspunsuri la unele dintre întrebarile pe care ni le punem.
“În copilarie - scrie parintele Damaschin despre parintele Serafim - era copilul proverbial, ascultator si dornic de învatatura. Dupa liceu, însa, a început sa caute, plin de pasiune, raspunsul la întrebarea «De ce?» – si, neaflindu-l în societatea în care a fost crescut, a început sa se revolte. A refuzat sa accepte raspunsurile acceptate de ceilalti. Aceasta se petrecea la începuturile timpurii ale culturii moderne, în anii 1950. Parintele Serafim a devenit student al unuia dintre primii pionieri ai acestei culturi - Alan Watts (despre care a realizat mai tirziu ca este un maestru al imposturii) si, apoi, un budist boem, în San Francisco. A învatat chineza veche pentru a studia Tao Te Ching si alte texte orientale în original, nadajduind ca astfel va patrunde în inima întelepciunii lor. Pina la aceasta data, respinsese pe de-a-ntregul crestinismul protestant al copilariei sale, pe care îl privea ca fiind lumesc, slab si fals; a ridiculizat conceptul protestant despre Dumnezeu, zicind ca «Îl aseaza pe Dumnezeu într-o cutie». L-a citit pe Nietzsche pina ce cuvintele profetului au început a-i rasuna în suflet cu o putere electrizanta, infernala.
În tot acest timp, el cauta Adevarul cu mintea sa, dar Adevarul îl evita. A cazut într-o stare de deznadejde, descrisa în anii de mai apoi ca un iad viu. A simtit ca nu se potriveste în lumea moderna, nici chiar în familia sa, care nu l-a înteles. Era ca si cind s-ar fi nascut fara de loc, în afara timpului. Îi placea sa hoinareasca sub cerul înstelat, dar simtea ca nu e nimic acolo care sa îl cuprinda – nici un Dumnezeu, nimic. Neantul budist l-a lasat gol, precum patise si întemeietorul miscarii beat, Jack Kerouac; si, precum Kerouac, parintele Serafim s-a apucat de bautura. A început sa bea vin cu voracitate, iar apoi cadea epuizat la podea, strigind catre Dumnezeu sa îl lase în pace. Odata, pe cind era beat, a înaltat pumnul catre ceruri, din virful unui munte, blestemindu-L pe Dumnezeu si provocindu-L sa îl osindeasca iadului. În deznadejdea sa, i se parea ca merita sa fie osindit pe vecie de minia lui Dumnezeu, numai sa fi putut sti, în mod empiric, ca Dumnezeu exista – si sa nu ramina într-o stare de nepasare. Daca Dumnezeu l-ar condamna la iad, atunci cel putin ar simti, pentru o clipa plina de fericire atingerea lui Dumnezeu si ar sti cu siguranta ca El putea fi ajuns. (...) În cautarea sa prin diferitele traditii religioase stravechi, parintele Serafim s-a dus odata sa viziteze o biserica Ortodoxa Rusa. Mai tirziu, a scris despre aceasta experienta:
«Vreme de ani am fost satisfacut în studiile mele de faptul ca eram deasupra tuturor traditiilor, dar cumva si credincios lor... Cind am vizitat o biserica ortodoxa, a fost doar ca sa vad o alta traditie. Însa, cind am intrat pentru prima data într-o biserica ortodoxa (una ruseasca, în San Francisco), ceva mi s-a întimplat, ceva ce nu mai traisem într-un templu budist sau în alt templu oriental; ceva îmi rostea în inima ca sunt acasa, ca întreaga mea cautare luase sfirsit. Nu am stiut cu adevarat ce însemna aceasta, caci slujba mi-a fost destul de inaccesibila, fiind într-o limba straina. Am început sa particip la slujbele ortodoxe mai des, învatind treptat limba si obiceiurile... Prin expunerea mea la Ortodoxie si la ortodocsi, am început sa constientizez o idee noua: Adevarul nu era doar o idee abstracta, cautata si cunoscuta de catre minte, ci era ceva personal – chiar o Persoana – cautata si iubita de catre inima. Si astfel L-am întilnit pe Hristos»”.
La ce masura duhovniceasca a ajuns parintele Serafim mergind pe calea predanisita de marturisitorii Traditiei Ortodoxe putem întelege citind citeva fragmente din jurnalul sau:
“Noi, cei ce ne numim crestini, nu trebuie sa asteptam nimic altceva decit sa fim rastigniti. Caci a fi crestin înseamna a te rastigni, în aceste vremuri si în oricare alte vremuri, de cind Hristos a venit întiia data. Viata Sa este model - si avertisment - pentru noi toti. Trebuie sa fim rastigniti individual, mistic, caci rastignirea deplina este singura cale catre înviere. Daca vom învia cu Hristos, trebuie mai întii sa ne smerim împreuna cu El - chiar pina la umilinta cea din urma, cea de a fi devorati si scuipati afara de lumea care nu ne întelege. (...) Si trebuie sa fim rastigniti la vedere, în ochii lumii, caci Împaratia lui Hristos nu este din aceasta lume, si lumea nu o poate primi, si nu o poate primi nici macar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipa. Lumea aceasta îl poate primi doar pe Antihrist, acum sau în oricare alta vreme. (...) Nu-i de mirare, atunci, ca este dificil sa fii crestin - nu este dificil, este imposibil. Nimeni nu poate accepta cu buna-stiinta un mod de viata care, cu cit este trait mai autentic, cu atit mai mult duce spre auto-distrugere. Si din aceasta cauza ne razvratim mereu, încercam sa ne usuram viata, încercam sa fim crestini pe jumatate, încercam sa dobindim ce-i mai bun din ambele lumi. Pina la urma trebuie sa alegem - fericirea noastra sta într-una dintre cele doua lumi, nu în amindoua. (...) Dumnezeu ne da tarie sa urmam calea rastignirii; nu exista alta cale de a fi crestin.”
Cuvintul Mintuitorului, care ne-a învatat ca nu exista dragoste mai mare decit aceea de a ne pune viata pentru cel pe care îl iubim, ne arata ca de fapt aceasta întelegere jertfelnica a credintei crestine ne ofera cea mai buna dovada a sfinteniei pe care a dobindit-o parintele Serafim. Suntem crestini în masura în care Îl iubim pe Dumnezeu, si Îl iubim în masura în care ne purtam crucea si ne lasam rastigniti de lumea care L-a rastignit si pe Hristos.
Parintele Damaschin marturiseste ce anume l-a impresionat la întilnirea cu parintele Serafim : „am stiut dincolo de orice umbra de îndoiala ca ar si muri pentru acel Adevar, caci puteam simti ca deja murea pentru El” .
Prima parte a acestui volum - Ne vorbeste parintele Serafim Rose , ne ofera o prezentare generala a personalitatii autorului si a valorii scrierilor sale. Esenta acestui volum o constituie corespondenta adresata de catre parintele Serafim parintelui Alexie Young, un romano-catolic convertit la Ortodoxie.
Nu este o noutate faptul ca tiparirea corespondentei unor anumiti stareti sau sfinti a fost primita cu multa deschidere de catre cititori. În astfel de scrisori cititorii au gasit sfaturi de care aveau nevoie ei însisi. În fond, problemele, framintarile si durerile oamenilor au anumite elemente comune. Citind despre sfaturile date de un sfint ucenicului sau, regasim sfaturile pe care le cautam.
Cu cit asemenea scrisori au fost scrise în vremuri mai apropiate de ale noastre, cu atit ne este mai usor sa facem paralele între ceea ce citim si vremurile noastre.
Scrisorile pe care le veti citi va vor surprinde prin prospetimea, prin delicatetea si prin caldura lor. Dar mai mult decit orice ele impresioneaza prin cugetul ortodox pe care îl emana.
Scrisorile din acest volum ar fi putut fi tiparite sub titlul Scrisori catre tine . Pentru ca tie îti scrie parintele Serafim, cititorule. Parintele Alexie? Poate ca nu te intereseaza cine este. Dar tu traiesti în aceeasi lume în care traieste si el. O lume care respinge valorile crestine pentru a primi idolii patimilor si apostaziei.
Tie îti scrie parintele Serafim, frate cititorule. Daca esti sincer cu tine, vei recunoaste cit de greu îti este sa supravietuiesti în aceasta lume fara sa pactizezi cu duhul ei. Aceasta carte, fara sa fie o colectie de sfaturi duhovnicesti, contine o sumedenie de elemente de mare valoare pentru toti cei care vor sa tina aprinsa candela ortodoxa.
Si pentru ca tot ti-a scris, ar trebui sa stii ca nici acum nu înceteaza sa vrea mintuirea ta. Înainte de a muri, Sfintul Ambrozie de la Optina le-a spus surorilor de la Manastirea Samordino – care se framintau la gindul mortii staretului - urmatoarele cuvinte: „Daca si aici mi-am batut capul cu voi, pesemne ca acolo nu voi mai scapa de voi...”
Daca în timpul vietii sale pamintesti parintele Serafim s-a luptat atit de mult pentru a-i învata pe oameni sa mearga pe calea cea împarateasca si sa respinga atit modernismul cit si falsul traditionalism îmbibat cu fatarnicie si egoism, îndraznim sa credem ca si dupa adormirea sa se roaga neîncetat pentru ca fiii Bisericii sa mearga pe drumul cel drept.
Si daca e foarte firesc ca la citirea unui numar atit de mare de scrisori pe care ti le-a scris sa simti nevoia de a-i raspunde, sa nu eziti sa o faci. Pentru asta nu e nevoie nici de hirtie, nici de stilou (si nici de calculator si imprimanta).
E nevoie de citeva clipe traite altfel. Putin altfel. De citeva clipe în care sa se vada ca prin întilnirea cu parintele Serafim ceva în inima ta s-a miscat. Nu cred ca daca parintele Serafim ar fi trait i-ar fi parut bine ca scrierile sau scrisorile sale sa fie citite de catre oameni prea iubitori de sine ca sa îsi schimbe vietile.
Amorteala duhovniceasca, pe care parintele Serafim a aratat-o cu degetul în piata lumii nu îsi are locul în viata duhovniceasca. Citeste, frate cititorule, si traieste putin altfel.
Ceea ce învata parintele Serafim nu e nici propria sa filosofie, si nici macar filosofia pe care a învatat-o de la dascalul sau facator de minuni, Sfintul ierarh Ioan Maximovici. Este învatatura pe care si el, si dascalul sau, au aflat-o în Biserica Ortodoxa, care este cu adevarat singurul Trup al lui Hristos.
Daca stilul parintelui Serafim nu este exact ca al Sfintilor Parinti, acest lucru se datoreaza faptului ca a trait în vremuri diferite fata de cele în care au trait acestia. Totusi, daca Sfintii Parinti ar fi trait astazi, poate ca scrierile lor ar fi semanat cu cele ale parintelui Serafim. Si cine stie cum am mai fi putut sa îl deosebim pe parintele Serafim între ceilalti...

Ortodoxia înseamna viata. Daca nu traim Ortodoxia, pur si simplu nu suntem ortodocsi, indiferent de credintele formale pe care le sustinem.
Dar viata în lumea noastra contemporana a devenit foarte artificiala, foarte nesigura si confuza. Si este inevitabil sa nu fim afectati de acest lucru. Cum este posibil pentru noi, crestinii ortodocsi, sa ducem o viata duhovniceasca autentica în aceste vremuri cumplite? Cum putem dezvolta astazi o viziune ortodoxa asupra întregii vieti care sa ne ajute sa supravietuim cu credinta intacta?
Nu este nici o exagerare sa afirmam ca, din perspectiva unei vieti considerate normale acum 50 de ani, viata de astazi a devenit anormala. Valorile fundamentale si conceptiile asupra comportamentului au fost rasturnate. Generatiile stricate de astazi, care nu au cunoscut decit traiul usor, nu au alta lege decit satisfacerea fericirii personale în momentul prezent. Parintii se supun capriciilor fiilor, care, ajunsi la virsta maturitatii, nu fac decit sa schimbe jucariile si jocurile copilariei cu distractii pentru adulti. Viata devine pentru ei o goana permanenta dupa „amuzament”, atit de lipsit de sens, încit un vizitator din secolul XIX, din orice tara, care s-ar uita la programele noastre de televiziune, la parcurile de distractii, la reclame, la filme, la muzica – de altfel, la toate formele culturii noastre curente – ar crede ca a nimerit într-o tara de imbecili care au pierdut orice contact cu realitatea normala.
Aceasta cultura „consumerista”, care a fost creata de o generatie egolatra, nu poate sustine dezvoltarea unei vieti umane normale, cu atit mai putin sa inspire o cautare veritabila a adevarului. Cind aceasta generatie egolatra („me generation”) se întoarce catre religie – lucru care se petrece foarte frecvent în ultimele citeva decenii – o face de regula catre o forma de religie „consumerista”, centrata pe sine, plina de fanteziile unui program de televiziune. În citiva ani, aceasta tara a fost inundata de o varietate socanta de culte care spala creierul si strica mintea, de guru divinizati, de swami si de alti autoproclamati „oameni sfinti”. Si acestia nu sunt singurii care se întrec între ei pentru supunerea totala a sufletelor. Lumea secularizata de astazi întretine o stare constanta de ispitire care exercita de asemenea presiuni asupra sufletului. Ne confruntam permanent cu aceasta situatie – fie în muzica de fundal pe care o ascultam pretutindeni în magazine, fie în reclamele si afisele publice si chiar în casele noastre, unde televizorul devine adesea conducatorul secret al gospodariei, dictind valorile moderne, opiniile si gesturile.
În diferitele ei forme, aceasta cultura transmite acelasi mesaj: traieste pentru prezent, distreaza-te, relaxeaza-te. În spatele acestui mesaj se afla altul, de o subtilitate sinistra, care se exprima deschis astazi numai în tarile oficial comuniste, care în aceasta privinta sunt cu un pas înainte fata de tarile libere: uita-L pe Dumnezeu si viata de dincolo pentru prezent. Aceasta filosofie a dat nastere sclaviei din lagarele de concentrare din Uniunea Sovietica, cunoscuta sub numele de Gulag. Pe masura ce tot mai multi oameni au fost subjugati de mentalitatea de tip Disneyland american, Dumnezeul cel adevarat a fost împins în afara societatii si în mod inconstient am fost adusi mai aproape de propriul nostru Gulag.
Dar se poate întreba cineva: ce are de-a face acest lucru cu noi, care încercam sa ducem, dupa putinte, o viata crestin-ortodoxa sincera? Acest lucru ne afecteaza în multe privinte, daca suntem suficient de smeriti sa vedem ca mediul nostru, prin faptul ca este anormal, ne perturba indiscutabil viata. Întrebarea care se pune este: ce putem face?
Exista doua atitudini gresite fata de viata din jurul nostru pe care le adopta multi ortodocsi din zilele noastre. Cea mai raspindita este adaptarea la spiritul veacului. Lipsindu-le un exemplu puternic în parintii lor, multii tineri ortodocsi nu sunt nici macar constienti ca trebuie sa lupte împotriva acestei ispite universale a acestei epoci „narcisiste”. Ei se amesteca bucuros cu lumea anticrestina din jurul lor. Iar aceasta înseamna moartea sufletului. În calitate de crestini trebuie sa fim diferiti de lume si sa-i învatam pe copiii nostri sa observe aceasta diferenta. Altfel, nu ne putem numi crestini, si chiar crestini ortodocsi.
Cealalta atitudine eronata aflata la extrema opusa este ceea ce s-ar putea numi falsa spiritualitate sau „super-spiritualitate”, manifestata de cei care au rivna, dar nu potrivit cunoasterii (Rom. 10, 2). Pe masura ce textele ortodoxe despre viata duhovniceasca au devenit accesibile, creste numarul oamenilor care vorbesc despre „isihasm”, despre rugaciunea lui Iisus, despre stari duhovnicesti exaltate etc. Este minunat sa fii inspirat si sa-ti împlinesti înalta chemare, dar fara o constiinta foarte realista si foarte smerita a faptului ca suntem foarte departe de aceste înaltimi duhovnicesti, interesul nostru se va dezvolta într-un nou joc care nu este decit o alta expresie a universului nostru marcat de consumerism si centrat pe noi însine.
Si nu consider ca exagerez importanta evitarii acestor doua extreme – a desertaciunii lumesti si a super-spiritualitatii. Asta nu înseamna ca nu trebuie sa avem o constiinta realista a solicitarilor legitime pe care lumea le exercita asupra noastra sau ca nu ar trebui sa respectam si sa luam aminte la învatatura marilor parinti isihasti, sa lucram noi însine rugaciunea lui Iisus potrivit circumstantelor si puterilor noastre. Problema este ca trebuie sa întelegem profund ce vremuri traim, cit de putin cunoastem credinta noastra ortodoxa si cit de mult trebuie sa ne smerim tocmai pentru a supravietui astazi ca si crestini ortodocsi.

Ce putem face pentru a evita extremele mai sus mentionate si pentru a duce o viata cu adevarat rodnica în aceste vremuri primejdioase? Pentru ca perioadele copilariei si tineretii sunt critice pentru formarea sufletului, raspunsul la aceasta întrebare se va adresa în primul rind parintilor. Acestia trebuie sa fie constienti de faptul ca duhul lumii rareori ajuta si de cele mai multe ori împiedica cresterea copiilor într-un duh ortodox autentic. Chiar si ceea ce învata un copil astazi în scoala este rareori patruns de atitudini si filosofii eronate. De aceea parintii au o mare responsabilitate, pe de o parte de a fi atenti la ceea ce este expus copilul lor – programele TV, orele de educatie sexuala la scoala, filme, muzica –, iar pe de alta parte, sa-si educe copilul într-o întelegere crestina adecvata situatiilor concrete. Un copil caruia i se formeaza gustul pentru muzica clasica buna, pentru literatura, istorie si arta, chiar si pentru stiinta, este cel putin partial vaccinat împotriva culturii consumeriste si a ispitelor acesteia.
Dar nu numai copiii, ci noi toti ducem o lupta pe viata si pe moarte cu lumea anticrestina, care într-adevar „este mult prea prezenta în vietile noastre” astazi. Cineva care s-a convertit la Ortodoxie direct de la cultura rock are un drum greu de urmat înainte de a deveni un adevarat crestin ortodox. Pe de alta parte, o persoana familiarizata cu cele mai bune produse ale culturii seculare – care în Occident prezinta aproape întotdeauna conotatii religioase si crestine bine definite – are o sansa mult mai mare de a duce o viata ortodoxa normala si rodnica. Nu trebuie sa ne izolam artificial de realitatea lumii de azi; ci mai degraba trebuie sa învatam sa folosim cele mai bune lucruri pe care lumea poate sa ni le ofere, pentru ca orice lucru bun din lume – daca suntem suficient de întelepti ca sa-l vedem – Îl arata pe Dumnezeu si trebuie sa-l folosim. Prea multi oameni fac greseala de a limita Ortodoxia la slujbele Bisericii, la canonul de rugaciuni si la lectura ocazionala a cartilor duhovnicesti. Adevarata Ortodoxie presupune însa un angajament care implica toate aspectele vietii noastre. Fie esti ortodox permanent si în fiecare zi, în orice situatie a vietii – fie nu esti cu adevarat ortodox. De aceea trebuie sa ne formam o conceptie de viata ortodoxa si sa o asumam existential.

Cum putem dezvolta si sustine aceasta conceptie de viata ortodoxa în viata noastra zilnica?

Prima cale prin care putem dezvolta si sustine aceasta conceptie ortodoxa despre lume este de a fi în contact permanent cu sursele hranei crestine, cu tot ce ne da Biserica pentru luminarea si mintuirea noastra: slujbele Bisericii si Sfintele Taine, Sfinta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti. Si daca toate acestea ne aduc foloase, trebuie sa avem o atitudine corecta fata de ele. Sa nu le folosim pentru a dobindi o cunoastere intelectuala sau pentru a îndeplini o obligatie religioasa. Aceste lucruri trebuie sa atinga direct vietile noastre si sa le schimbe. Educatia noastra ortodoxa trebuie sa ne dea un simt pentru ceea ce este autentic crestin; trebuie sa patrunda în inimile noastre si sa poata atinge si alte inimi.
Trebuie sa avem o atitudine normala, sa fim cu picioarele pe pamint, sa nu alunecam în stari de exaltare si nici sa nu fim cu capul în nori. De asemenea, atitudinea noastra nu trebuie sa fie centrata pe noi însine, ci sa se extinda cu dragoste si întelegere crestina asupra celor care Îl cauta cu adevarat pe Dumnezeu – altfel, suntem morti care îsi îngroapa mortii, sarea care si-a pierdut gustul. Trebuie sa evitam atitudinile lumesti. O anumita rigiditate s-a strecurat în viata ortodoxa de astazi. Prea adesea, în locul iubirii si iertarii întilnesti neîncredere, criticism si judecata; birfa se face ecoul unor cuvinte precum „fanatic”, „eretic”, „spion”. Fara a fi excesiv de naivi, în calitate de crestini trebuie sa fim iubitori si deschisi. Si ar trebui sa nu ne grabim sa judecam, daca avem putina smerenie, uitindu-ne la noi însine. În sfirsit, atitudinea noastra crestina trebuie sa fie una nevinovata. Sa ne straduim sa evitam alunecarea într-o latura lumeasca, exterioara Bisericii; mai degraba trebuie sa ne concentram asupra „unicului necesar”: Hristos si mintuirea sufletelor noastre.
Pentru orice crestin ortodox care este constient de ceea ce se petrece în jurul lui astazi, este evident ca lumea se îndreapta catre sfirsitul ei. Sunt razboaie si zvonuri de razboaie, dezastre naturale de mari proportii, se înmultesc falsii hristosi, centralizarea crescinda a informatiei pregateste instaurarea guvernului unic mondial. Vremurile sunt mai avansate decit credem; Apocalipsa este acum. Atit timp cit mai este liniste sa iesim din acest „paradis al nebunilor” si sa începem sa-L chemam pe Hristos.
Apartenenta exterioara la Biserica Ortodoxa nu este suficienta. În acest sens, cuvintele Parintelui Gheorghe Calciu, un preot ortodox închis dincolo de Cortina de Fier, sunt edificatoare: „Sa construim biserici cu credinta noastra, biserici pe care nici o putere umana sa nu le poata darima, o biserica a carei temelie sa fie Hristos”. Acest lucru este posibil daca avem curajul sa fim altfel decit lumea din jurul nostru, daca ne formam si hranim o conceptie ortodoxa despre lume, strabatuta de o atitudine vie, normala, iubind si iertind, nu centrati pe noi însine, ci pastrindu-ne nevinovatia si candoarea. Apoi, în ciuda pacatoseniei si insuficientei noastre, credinta noastra va supravietui socurilor la care va fi supusa si va fi o sursa de inspiratie si de mintuire pentru cei care Îl cauta înca pe Hristos chiar în toiul naufragiului umanitatii care a început deja în zilele noastre.

Comunismul nu are raspunsul ultim, fiindca este ceva foarte negativ. De fapt, daca va uitati la ceea ce se întimpla în Rusia în ultimii zece sau douazeci de ani, puteti vedea ca exista o revolta totala, cel putin în ceea ce priveste mentalitatea oamenilor. Desi dictatura a ramas la fel de dura ca întotdeauna, mai ales în ultimii doi ani, bagind iarasi mai multi oameni în închisori, oamenii se ridica din ce în ce mai mult, nu printr-o revolta armata, ci în mintile lor, si devin independenti. Ceea ce înseamna ca, mai devreme sau mai tirziu, întregul sistem se va prabusi. Deci comunismul nu are raspunsul; nu va putea cuceri întreaga lume pentru a aduce fericirea de care pretinde ca este capabil. Dar în acelasi timp el pregateste terenul pentru ceva foarte important ce trebuie sa se întimple înainte sa poata veni sfirsitul lumii: faptul ca trebuie sa existe o guvernare mondiala unica, din care crestinismul sa fie cumva dat afara. Iar în aceasta privinta comunismul a facut treaba buna.
Dar pentru a furniza oamenilor un temei spiritual pentru un guvern mondial unic, trebuie sa existe ceva mai înalt: iar în ideile Natiunilor Unite, de exemplu, putem vedea ceva ce seamana cu un raspuns spiritual. ONU se proclama în favoarea întemeierii unei guvernari mondiale unice, ce nu va fi o tiranie, nefiind bazata pe nici o idee particulara precum comunismul, ci pe ceva foarte vag, fara temeiuri crestine. De fapt, în urma cu vreo douazeci de ani, au amenajat o capela de meditatie în sediul ONU, si a avut loc o mare disputa asupra obiectului de închinare din ea.. Nu poti pune o cruce, caci vei fi îndata stigmatizat drept crestin, nu poti pune nici ceva musulman sau hindus, fiindca din nou ti se pune o eticheta; trebuie ceva aflat deasupra religiilor. În final s-au oprit la un bloc de piatra neagra. Oamenii au un simtamint de veneratie în fata ei, ca în fata unui idol: un foarte vag tip de interes religios. Evident, fiecare are un anume interes religios: acesta nu se poate ascunde, iar comunismul va cadea din acest motiv. Dar tocmai pe un astfel de lucru vag doreste diavolul sa puna gheara. Poti fi înselat în oricare credinta particulara, dar cel putin pui suflet în ea si Dumnezeu poate ierta orice fel de greseli. Dar daca nu ai nici o credinta anume si te lasi în seama unor idei atit de vagi, atunci demonii patrund si încep sa lucreze.

Salutari în Domnul nostru Iisus Hristos! Îti multumesc pentru scrisoare. Apreciez seriozitatea celor scrise si de aceea îti voi raspunde cu aceeasi seriozitate.
Înainte de toate vreau sa-ti spun ca, dupa stiinta noastra, astazi nu mai sunt „stareti” – cum s-ar spune, adevarati batrini purtatori de Dumnezeu (în duhul batrinilor de la Optina), care sa te îndrume nu prin întelepciunea proprie sau prin modul în care ei îi întelege pe Sfintii Parinti, ci prin luminarea Sfintului Duh. Acest tip de luminare nu se da unor vremuri ca ale noastre – si, sa fim sinceri, noi, în neputinta, stricaciunea noastra si pacatele noastre, nici nu o meritam.
Vremurilor noastre li se da un fel mai smerit de viata duhovniceasca, pe care Episcopul Ignatie Briancianinov, în excelenta lui carte Arena numeste „viata prin sfat” – adica viata conforma poruncilor lui Dumnezeu asa cum le aflam în Sfintele Scripturi si la Sfintii Parinti, alaturi de ajutorul celor mai batrini si mai experimentati. Un „staret” poate da porunci; dar un „îndrumator” da sfat, pe care trebuie sa-l probezi prin experienta.
Nu cunoastem pe cineva anume care ar putea fi în stare sa-ti dea sfat în limba engleza. Daca într-adevar acest lucru îti este de mare trebuinta, Dumnezeu ti-l va trimite cind va crede El de cuviinta, dupa credinta si nevoia ta, fara a-l cauta cu tot dinadinsul.
Dar fiindca tot mi-ai scris, pornind de la ceea ce ai scris voi încerca sa-ti spun un cuvint sau doua din sfaturi mai generale, provenite din experienta micii noastre comunitati monahale si lectura Sfintilor Parinti.
a) În primul rind deprinde-te sa fii împacat cu situatia duhovniceasca în care te afli, folosindu-ti toate resursele. Daca starea ta duhovniceasca este arida, nu lasa ca acest lucru sa te descurajeze, ci lucreaza din toate puterile la ceea ce crezi ca poti sa faci pentru viata ta duhovniceasca. Este foarte important ca înca de la început sa primesti Tainele Bisericii si sa mergi regulat la slujbele ei. Pe linga aceasta, trebuie sa te rogi în mod regulat, dimineata si seara, împreuna cu familia, si sa citesti carti duhovnicesti – toate dupa puterea si posibilitatile oferite de conditiile în care traiesti.
b) Printre scrierile duhovnicesti, sa citesti în mod special dintre cele adresate celor ce locuiesc în lume, sau care ofera ABC-ul vietii duhovnicesti – precum Viata mea în Hristos de Sfintul Ioan din Kronstadt, Razboiul Nevazut de Sfintul Nicodim, Vietile Sfintilor în general, Arena de Episcopul Ignatie Briancianinov (aceasta carte, desi este adresata novicilor [candidatilor la calugarie - n. tr.], atita timp cit ofera în general ABC-ul vietii duhovnicesti aplicabil vremurilor moderne, este potrivita si pentru mireni).
c) Pentru a te ajuta în sporirea vietii duhovnicesti, si a-ti reaminti de adevarurile duhovnicesti, ar fi bine sa tii un jurnal (te poti folosi de „agendele” cartonate care se vind la papetarie) care sa includa fragmente din scrieri duhovnicesti care crezi ca ar avea vreo valoare pentru tine sau care se pot aplica si la starea ta, de asemenea si scurte comentarii personale facute în urma lecturii si reflectiei, incluzind si scurte comentarii asupra lipsurilor tale pe care trebuie sa ti le corectezi. Sfintul Ioan din Kronstadt gasea foarte utila aceasta practica, asa cum se poate vedea în [jurnalul lui] Viata mea în Hristos.
d) Nu-i critica si nu-i judeca pe ceilalti oameni – priveste-l pe fiecare ca pe un înger, îndreptateste-le greselile si slabiciunile lor si osindeste-te numai pe tine ca pe cel mai rau pacatos. Acesta este primul pas în orice fel de viata duhovniceasca.
Îti spun toate acestea, nadajduind ca-ti vor fi de vreun ajutor. As fi foarte bucuros sa încerc sa-ti raspund la orice întrebare pe care ai pune-o, în special despre învatatura Sfintilor Parinti, dintre care cea mai mare parte ne este accesibila în editii în limba rusa.

Crestinii vremurilor din urma sunt efectiv adormiti duhovniceste si au nevoie disperata sa fie treziti de o trimbita a Duhului precum cea a Sfintului Simeon [Noul Teolog]. Nu cei care sunt ortodocsi prin nastere si obiceiuri vor mosteni Împaratia Cerurilor; acestia trebuie treziti la împlinirea constienta a poruncilor lui Hristos si la primirea constienta a Duhului Celui Sfint al lui Dumnezeu, asa cum cu prisosinta a învatat Sfintul Simeon.
…Pentru Sfintul Simeon, ca si pentru toti crestinii ortodocsi adevarati, teologia este viata; adevaratele „cuvinte ale lui Dumnezeu”, care vorbesc inimii crestine, o ridica pe aceasta din lenevie si ignoranta, insuflind-o sa lupte pentru Împaratia cea vesnica, care poate fi pregustata înca de aici, în viata harului pe care Dumnezeu îl trimite peste credinciosii Sai prin Duhul Sau Cel Sfint care sfinteste.

(Prefata la Pacatul lui Adam si mintuirea noastra:
Sapte Omilii ale Sfintului Simeon Noul Teolog;
Fratia Sfintul Herman de Alaska, Platina, CA, 1979)

Nu trebuie sa ne amagim: viata locuitorilor desertului Tebaidei Nordului este mult prea departe de noi cei din aceste vremuri de vid spiritual fara precedent în istorie. În orice epoca, viata monahala este limitata de un tip de viata trait de cei din lume. Într-o vreme cind viata ortodoxa din Rusia era deosebit de grea si foarte sobra, monahismul putea înflori în voie; dar în vremea noastra, cind viata obisnuita a devenit anormal de „confortabila”, cind pina si viziunea celor mai importante personalitati spirituale si intelectuale este cutremurator de frivola, la ce altceva ne putem astepta daca nu la o „spiritualitate confortabila” si caldicica, fata de care voci îndraznete din interiorul Rusiei Sovietice fac si acum reprosuri Apusului liber?

Peste tot astazi, boala necredintei a patruns adinc în mintile si mai ales inimile celor mai multi oameni. Ortodoxia noastra, chiar si acum, cind la exterior este înca corecta, este cea mai saraca, cea mai slaba Crestinatate care a fost vreodata… Dar vocea Tebaidei Nordului continua sa ne cheme – nu cum s-ar putea întelege în pripa, pentru a merge în pustie…, ci macar sa tinem vie în inimile noastre mireasma desertului: sa îi avem în minte si în inima pe acesti îngeri în trup, barbati si femei, si sa-i privim ca pe cei mai adevarati prieteni, vorbind cu ei prin rugaciune; sa stam întotdeauna departe de legaturile si patimile acestei vieti, chiar atunci cind ele se concentreaza asupra unei institutii anume sau unui lider al vreunei organizatii bisericesti; înainte de toate, trebuie sa fii locuitor al Ierusalimului Ceresc, Cetatea din înaltime catre care se îndreapta toate ostenelile crestinului si abia în al doilea rind sa te consideri un membru al acestei lumi pieritoare.

(Epilog la Tebaida Nordului, St. Herman
de Alaska Brotherhood, Platina, CA, 1975)

Vremea sfirsitului nu o stie nimeni, chiar daca pare aproape, nu o stim; oricit de aproape ar fi, el ramine totusi viitor. În prezent avem aceeasi straveche lupta împotriva puterilor nevazute, împotriva lumii si împotriva propriilor patimi, de rezultatul careia depinde soarta noastra vesnica. Sa ne luptam cit mai e înca ziua, folosind timpul si armele date de Atotmilostivul nostru Dumnezeu!

Într-adevar, astazi avem mai multa nevoie decit avea Cuviosul Paisie de o întoarcere la izvoarele Ortodoxiei autentice! Situatia noastra e disperata! Si, totusi, mila lui Dumnezeu nu ne paraseste, si chiar si astazi putem spune ca exista o miscare spre Ortodoxia autentica care respinge constient indiferenta, modernismul sau chiar apostazia care sunt predicate de teologi si ierarhi ortodocsi de faima mondiala, miscare care flaminzeste dupa ceva mai mult decit Ortodoxia „îndatinata”, lipsita de putere în fata asalturilor unei lumi rafinate, pricepute în distrugerea sufletelor. E adevarat, desigur, ca lumea saturata de Sfinta Ortodoxie care l-a dat pe Cuviosul Paisie nu mai exista, si e de asemenea adevarat ca glasul „batrinilor de-Dumnezeu-purtatori” pe care i-a întilnit sau i-a format pe calea sa Paisie, chiar si într-o epoca de declin spiritual, e pur si simplu de neauzit în zilele noastre care sunt cu siguranta zilele crestinilor de pe urma. Si, totusi, nu se poate ca flacara zelului cu adevarat ortodox sa moara înaintea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos si nici, daca aceasta flacara exista, Hristos Dumnezeul nostru sa nu arate chiar si acum rivnitorilor Sai cum sa duca o viata ortodoxa adevarata si inspirata. În realitate, mesajul Cuviosului Paisie se adreseaza tocmai si direct noua, crestinilor de pe urma: în „sulul” sau despre „rugaciunea mintii” el spune ca Sfintii Parinti au scris cartile lor „prin purtarea de grija deosebita a lui Dumnezeu ca în vremurile de pe urma aceasta lucrare dumnezeiasca sa nu cada în uitare”.

Multi tineri din ziua de astazi sunt în cautarea unui guru, fiind gata de a deveni sclavii oricarui astfel de candidat ce s-ar ivi; dar vai de aceia care se folosesc de climatul acestor vremi pentru a se proclama pe ei însusi „batrini purtatori-de-Dumnezeu” din vechea traditie – astfel acestia se amagesc pe ei însisi si îi amagesc si pe altii.

Mai presus de orice, vremurile noastre cheama la osteneli smerite si tacute, cu dragoste si admiratie fata de ceilalti nevoitori pe calea vietii duhovnicesti ortodoxe si o hotarire ferma ce nu se descurajeaza din pricina atmosferei nefavorabile. Noi, crestinii vremurilor de pe urma, suntem în permanenta chemati sa lucram asupra noastra însine, sa fim supusi parintilor si autoritatilor duhovnicesti, sa ducem o viata cuviincioasa cu cel putin un minimum de disciplina duhovniceasca si cu o lectura regulata a literaturii duhovnicesti ortodoxe pe care Cuviosul Paisie a transmis-o si noua, celor de astazi, sa veghem asupra pacatelor si caderilor noastre fara a-i judeca pe altii. Daca vom face asa, chiar în aceste vremuri teribile, putem avea nadejde – cu mila lui Dumnezeu – de mintuire a sufletelor noastre.

(Introducere la Viata Cuviosului Paisie Velicikovski de Schimonahul Mitrofan;
St. Herman de Alaska Brotherhood, Platina, CA, 1976)

Cit despre fatalismul celor care cred ca omul trebuie sa fie sclav al „spiritului vremii”, acest lucru este dezmintit de experienta oricarui crestin vrednic de acest nume, deoarece viata crestina nu reprezinta nimic daca nu este o lupta împotriva duhului fiecarei epoci de dragul vesniciei.

Libertatea i-a fost data omului pentru a alege între adevaratul Dumnezeu si el însusi, între calea adevarata a îndumnezeirii, prin care sufletul se rastigneste si se smereste în aceasta viata pentru a învia si a fi slavit în Dumnezeu si vesnicie, si falsa cale a auto-îndumnezeirii care promite slavire în aceasta viata, dar care sfirseste în întuneric. Acestea sunt, în ultima instanta, singurele doua cai deschise libertatii omului; iar pe ele s-au întemeiat si cele doua Împaratii, Împaratia lui Dumnezeu si Împaratia Omului, care în aceasta viata, nu pot fi distinse decit de ochiul credintei, dar care în viata viitoare vor fi separate în Iad si Rai. E limpede caruia dintre ele îi apartine civilizatia moderna… Vechea porunca „Sa nu [faceti rele]”, spune Zarathustra [lui Nietzsche], a devenit demodata; noua porunca este „Eu voi [face]”.

În viata crestina, omul cel vechi, cu permanentul sau „Eu voi”, trebuie înlocuit cu omul nou, nascut din Hristos si centrat pe El si voia Sa.

Compromisul crestin în cugetare, în cuvint si negrija a deschis într-adevar calea catre triumful fortelor absurdului, ale Satanei, ale Antihristului. Epoca actuala a absurdului este dreapta rasplata a crestinilor care au renuntat sa mai fie crestini.

Este inutil, de fapt e chiar absurd sa vorbesti de o societate în reforma, de schimbarea cursului istoriei, de intrarea într-o epoca dincolo de absurditate, daca nu Îl avem pe Hristos în inimile noastre; iar daca chiar Îl avem pe Hristos în inimi, nimic nu mai conteaza.

(„Sub-umanitatea: Filosofia Absurdului” în
The Orthodox Word, Platina, Sept./Oct 1982)

Privind la Ortodoxie, la starea ei actuala si la perspectivele perioadei care ne asteapta, putem vedea doua aspecte opuse. În primul rind, este spiritul lumesc care e foarte prezent în Bisericile ortodoxe de astazi si care duce la o slabire a Ortodoxiei, la o pierdere a diferentei dintre Ortodoxie si heterodoxie. Acest duh lumesc a dat nastere Miscarii Ecumenice, miscare care ne poate conduce spre o unire cu Roma si cu confesiunile din Apus, fapt care poate avea loc chiar în anii 1980. În sine, acesta nu va fi chiar un eveniment spectaculos: mare parte dintre ortodocsi au devenit atit de inconstienti fata de credinta lor, atit de indiferenti fata de ea, încit nu vor ezita sa primeasca Împartasania într-o biserica catolica sau anglicana. Acest duh lumesc este ceea ce „pluteste în aer”, devenind astazi foarte firesc: este echivalentul religios al atmosferei ateist-agnostice care predomina în lume.

Care ar trebuie sa fie raspunsul nostru la aceasta lumeasca Miscare „Ecumenica”? Din fericire, episcopii nostri din Biserica Ortodoxa Rusa din afara Rusiei ne-au lasat o politica înteleapta de urmat: noi nu participam la Miscarea ecumenica, iar Mitropolitul nostru [Filaret] i-a avertizat, în caz ca vor continua, si pe alti crestini ortodocsi de rezultatele dezastruoase ale demersului lor ecumenic; dar, în acelasi timp, episcopii nostri au refuzat sa întrerupa orice contact si comuniune cu Bisericile ortodoxe implicate în Miscarea Ecumenica, recunoscind ca înca mai exista o tendinta care nu si-a atins scopul (Unirea cu Roma) si ca (cel putin în cazul Patriarhatului de Moscova si a altor Biserici din spatele Cortinei de fier) exista o strategie politica a autoritatilor seculare prin care se fac presiuni asupra Bisericii. Iar din pricina acestei strategii, Biserica noastra sufera atacuri atit din partea stinga (din partea ecumenistilor care ne acuza de „rigiditate”, numindu-ne “retrograzi” si alte asemenea) cit si din partea dreapta (de la unele grupuri din Grecia care pretind ca noi sa rupem comuniunea cu toate Bisericile ortodoxe, pe care le declara lipsite de har).

Într-adevar, daca privim la starea Bisericii Ortodoxe din Grecia, putem vedea ca Miscarea Ecumenica a dat nastere unei reactii care adesea a devenit exagerata si citeodata aproape la fel de negativa ca si boala pe care cauta sa o vindece. Cele mai moderate dintre grupurile pe Stil Vechi din Grecia au o pozitie similara cu cea a Bisericii noastre Ruse din Diaspora; dar printre cei pe Stil Vechi au avut loc schisme dupa schisme asupra chestiunii „strictetii”. Acum citiva ani unul dintre aceste grupuri a întrerupt comuniunea cu Biserica noastra din Diaspora din cauza ca episcopii nostri au refuzat sa declare ca toate celelalte Biserici Ortodoxe sunt fara har; iar acum, acest grup declara ca numai el singur poseda harul, doar pentru faptul ca sunt ortodocsi. Recent, acest grup a atras la ei un numar de convertiti din Biserica noastra din Diaspora; de aici trebuie sa constientizam faptul ca aceasta atitudine constituie un pericol pentru unii dintre convertitii nostri americani sau europeni: cu mintile noastre rationaliste, prevazatoare, este foarte usor sa consideram ca suntem rivnitori si stricti, cind de fapt noi doar ne complacem în pasiunea noastra pentru îndreptatirea de sine.

Un episcop pe Stil Vechi din Grecia ne-a scris cit de multa vatamare a fost adusa Bisericii Ortodoxe din Grecia de catre ceea ce el numeste „boala corectitudinii”, atunci cind oamenii citeaza canoanele, Parintii sau tipicul pentru a dovedi ca sunt „corecti”, si ca toti ceilalti sunt în eroare. Corectitudinea poate deveni realmente o „boala” atunci cind este administrata fara dragoste, fara toleranta si fara constiinta propriilor defecte de perceptie. O asemenea „corectitudine” nu poate produce decit schisme continue, iar în cele din urma nu va face decit sa ajute Miscarea Ecumenica prin slabirea marturiei Ortodoxiei sanatoase.

Ceea ce e izbitor printre ortodocsii de azi – fapt care ne va urmari si în anii 1980 – este duhul lumesc prin care Ortodoxia îsi pierde savoarea, duh care se manifesta în Miscarea ecumenica, împreuna cu reactia împotriva ei, care adesea este exagerata, numai din pricina ca acelasi duh lumesc este prezent în ea. …

Cu siguranta ca în deceniul urmator numarul de convertiti ortodocsi din America si Europa va creste semnificativ, iar noi trebuie sa ne straduim ca marturia noastra misionara fata de ei sa nu contribuie la nasterea unor specialisti reci, calculati, „corecti” în litera legii, ci a unor crestini simpli, calzi si iubitori – atita cit va permite semetul temperament apusean.

Parintele Dimitrie [Dudko] a fost întrebat odata daca religia este mai avantajata într-o lume libera decit în Rusia, iar el a raspuns: „E adevarat, ei au libertate si multe biserici, dar spiritualitatea lor este una a confortului. Noi cei din Rusia avem o cale diferita, o cale a suferintei care poate produce roade adevarate.”

Atunci cind privim la fragila noastra Ortodoxie din lumea libera, trebuie sa ne amintim de aceasta afirmatie: suntem multumiti ca avem biserici si cintari frumoase; oare nu ne laudam ca tinem posturile si sarbatorile din calendar, ca avem icoane frumoase si cintare comuna, ca dam milostenii saracilor si, probabil, zeciuiala Bisericii? Nu ne veselim de învataturi patristice înalte si conferinte teologice fara a avea în inima simplitatea lui Hristos? Daca da, atunci “spiritualitatea confortului” e aceea în care traim; drept care nu vom da nici un rod duhovnicesc asemanator cu rodul celor lipsiti de acest confort, care sufera adinc si se lupta pentru Hristos. În acest sens, trebuie sa luam putere din suferinta Bisericii din Rusia si sa acordam locul care se cuvine elementelor exterioare ale cultului Bisericii.

Poate ca cea mai mare datorie a noastra este aceea de a ne lumina pe noi însine si pe ceilalti. Trebuie sa ne adincim în credinta – nu prin studierea canoanelor Sinoadelor Ecumenice si a tipicului (desi îsi au si ele locul lor), ci prin cunoasterea modului cum lucreaza Dumnezeu în viata noastra; prin citirea Vietilor de Drepti din Vechiul si Noul Testament (citim prea putin Vechiul Testament – care e foarte instructiv), a Vietilor de Sfinti, a scrierilor Sfintilor Parinti despre viata practica si duhovniceasca, despre suferintele crestinilor de astazi si din vremurile de pe urma. În toata aceasta cunoastere, ochii nostri trebuie sa fie atintiti spre cer, catre scopul dupa care tinjim, nu catre problemele si dezastrele de jos de pe pamint.

Învatatura si viata noastra crestina trebuie sa fie de asa natura încit sa ne permita cunoasterea adevaratului Hristos si recunoasterea falsului Hristos (Antihristul) în momentul cind acesta va veni. Nu cunoasterea teoretica sau „corectitudinea” ne vor oferi aceasta întelepciune. Vladimir Soloviov, în parabola lui despre Antihrist, a avut o viziune extraordinara atunci cind nota faptul ca Antihristul va construi pentru ortodocsi un muzeu cu toate antichitatile bizantine posibile, numai pentru a fi acceptat. Deci, tot astfel, simpla „corectitudine” din Ortodoxie fara o inima crestina iubitoare nu va putea rezista Antihristului; daca îl vom recunoaste, opunindu-i-ne ferm, o vom face mai ales cu inima si mai putin cu mintea. Trebuie sa ne dezvoltam în interiorul nostru simtaminte si instincte crestine drepte si sa lasam deoparte fascinatia „elementelor confortabile” ale modului de viata ortodox, altfel vom fi – asa cum a observat un distins analist al convertitilor din ziua de astazi – ortodocsi, dar nu crestini.

(„Crestini ortodocsi înfruntind anii ‘80”
o prelegere tinuta pe 9 august 1979
la Pelerinajul de Vara Sfintul Herman, Platina, CA)

Importanta Bisericii din Catacombe nu sta în „corectitudinea” ei; sta în pastrarea adevaratului duh al Ortodoxiei, duhul libertatii în Hristos. Serghianismul nu doar „a gresit” pur si simplu în aceea ca a preferat politica bisericeasca, ci a facut ceva mult mai rau: a avut loc o tradare a lui Hristos întemeiata pe un acord cu duhul acestei lumi. Este o consecinta inevitabila atunci cind politica bisericeasca este calauzita de catre logica lumeasca si nu de catre cugetul lui Hristos.

Crestinul ortodox de astazi arde sa deschida Cartea despre minuni a Sfintului Grigorie si sa gaseasca acolo exact lucrul dupa care sufletul lui tinjeste în aceasta lume moderna, mecanicista si fara suflet; el va afla ca însasi calea crestina de mintuire pe care o cunoaste din slujbele ortodoxe, Vietile Sfintilor si scrierile patristice, lipseste atit de mult astazi chiar si de la unii dintre cei mai „buni crestini” moderni, încit cineva s-ar putea întreba daca nu cumva este nebun de-a binelea sau, literalmente, vreun vestigiu al istoriei, daca el continua sa creada si sa simta asa cum Biserica a simtit si a crezut dintotdeauna. Nu e greu sa recunosti adevarul teoretic al crestinismului ortodox; dar cum poate cineva sa-l traiasca cind se afla într-un asa de mare dezacord cu vremurile? Dar daca îl citeste pe Sfintul Grigorie si afla ca tot acest adevar ortodox este foarte normal, ca odinioara toate societatile s-au întemeiat pe el, ca este o dovada de necredinta si de crestinism modernizat – foarte anormale si despartite de crestinismul ortodox, ca aceasta este mostenirea si dreptul din nastere a Vestului însusi, care s-a pustiit cu mult timp în urma, atunci cind s-a despartit una si singura Biserica a lui Hristos, pierzind astfel cheia catre „taina” care încurca asa de mult carturarul modern - „taina” adevaratului crestinism, de care trebuie sa ne apropiem cu inima încrezatoare si fierbinte, iar nu cu distanta rece a necredintei moderne, care nu îi este proprie omului, fiind o anomalie a istoriei.

Dupa cum zic Parintii, extremele de ambele parti sunt la fel de vatamatoare. (Trebuie) sa mergem pe calea împarateasca, evitind extremele de ambele parti.
Sfintul Ioan Cassian - Convorbiri 11

Scrierile teologice ale parintelui Serafim au în centrul lor învatatura patristica despre “calea împarateasca”. El a observat faptul ca cei convertiti din rindul americanilor erau înclinati sa caute o “formula” de viata spirituala, care prea adesea îi ducea la o “corectitudine” fariseica. Pe de alta parte, cei “nascuti” ortodocsi, devin foarte usor caldicei si ecumenisti. Urmatorul fragment este un extras din articolul parintelui Serafim - “Calea Împarateasca” (The Orthodox Word, Sept./Oct. 1976), scris tocmai pentru a combate aceste doua tendinte.

Crestinii ortodocsi traiesc astazi într-una din marile perioade decisive din istoria Bisericii lui Hristos. Dusmanul mintuirii omului, diavolul, ataca pe toate fronturile si se straduieste din toate puterile sa-i abata pe credinciosi de la calea mintuirii aratata de Biserica, încercind chiar, în ciuda profetiei Mintuitorului (Mat. 16, 18), sa cucereasca însasi Biserica, sa converteasca însasi Trupul lui Hristos într-o organizatie “ecumenica” care sa se pregateasca pentru venirea alesului sau, Antihristul, marele conducator mondial al zilelor de pe urma.
Ceea ce stim e ca aceasta încercare a lui Satan va esua; Biserica va fi Mireasa lui Hristos pina la sfirsitul lumii, întimpinindu-L pe Hristos, Mirele sau, la a Doua Sa Venire, curata, neîntinata de vreo unire adultera cu apostazia acestor vremi. Dar marea problema a vremurilor noastre, a tuturor crestinilor ortodocsi, este una de importanta capitala: Biserica va ramine, dar citi dintre noi vor ramine în ea si cum, cum vom reusi sa nu ne lasam vatamati de violentele încercari ale diavolului de a ne departa din ea?
Vremurile noastre se aseamana foarte mult cu cele din secolul XV, din vremea Sfintului Marcu al Efesului, cind Biserica tindea sa se dizolve într-o unire necuvenita cu latinii. Ba mai rau, vremurile noastre sunt chiar mai rele si mai periculoase decit acele vremuri; din pricina ca atunci Unirea a fost un act impus din afara prin forta, în vreme ce acum poporul ortodox este de multa vreme pregatit pentru participarea la fuziunea tuturor bisericilor si religiilor, prin trepte precum laxitatea, indiferenta, lumescul si îngaduinta fata de groaznica înselare conform careia “nimic nu se separa cu adevarat” de toti cei care se numesc pe ei însisi crestini. Biserica Ortodoxa a supravietuit falsei uniri de la Florenta si chiar a cunoscut dupa aceea o perioada de sporire launtrica si de prosperitate materiala; dar dupa noua si falsa unire, care acum a primit un impuls ce sporeste neîncetat, va mai exista vreo Ortodoxie, în afara catacombelor si pustiei? (…)
Astazi, mai mult ca în orice moment din cei cincizeci de ani de lupta de pastrare a traditiei Ortodoxe într-o epoca a apostaziei, vocea adevaratei si implacabilei Ortodoxii poate fi auzita pe tot întinsul pamintului, avind efecte importante asupra viitorului curs al Bisericilor Ortodoxe. (…) De aceea, este de o importanta decisiva ca aceasta voce sa fie una a adevarului, adica a Ortodoxiei patristice. Din nefericire, se întimpla citeodata, în special în clocotul controverselor, ca pozitiile autentic ortodoxe sa fie privite ca exagerate sau sa fie gresit întelese, creindu-se astfel în unele minti o întreaga impresie înselatoare conform careia scopul adevaratei Ortodoxii de astazi este un fel de extremism, un fel de reactie de dreapta fata de Bisericile Ortodoxe “oficiale”. O asemene viziune politica a luptei pentru adevarata Ortodoxie de astazi este cu totul eronata. Dimpotriva, aceasta lupta a luat o forma ce se regaseste la cei mai importanti reprezentanti contemporani – fie din Rusia, Grecia sau din Diaspora – a unei întoarceri catre calea patristica a dreptei socoteli, un mijloc între extreme, ceea ce Sfintii Parinti numesc calea împarateasca.
Învatatura despre aceasta cale împarateasca este expusa, de exemplu, în a zecea dintre Învataturile de suflet folositoare ale Avvei Dorotei, unde citeaza cu deosebire din Cartea Deuteronomului: Sa nu va abateti nici la dreapta, nici la stinga, ci mergeti pe calea împarateasca (Deut. 5, 32; 17, 13 si Num. 20, 17). Iar Sfintul Vasile zice: “Drept cu inima este cel ce nu-si are gindul aplecat nici la prisosinta, nici la lipsa, ci e îndreptat spre locul de mijloc al virtutii”. Dar poate ca aceasta învatatura este expusa cel mai clar de marele Parinte Ortodox din secolul V, Sfintul Ioan Cassian, care a avut de îndeplinit o sarcina nu foarte diferita de cea a Ortodoxiei de astazi: sa prezinte lumii occidentale autentica învatatura a Parintilor Rasariteni, anume unor oameni imaturi din punct de vedere spiritual si care nu întelesesera adincimea si subtilitatea învataturii duhovnicesti rasaritene si care, din aceasta pricina, erau înclinati sa tinda catre extreme, fie catre cea a laxismului sau fie catre cea a super-strictetii, pe care încercau sa o aplice în viata. Sfintul Ioan Cassian stabileste învatatura ortodoxa despre calea împarateasca în Convorbirea lui despre “dreapta-socoteala”– o Convorbire foarte laudata de Sfintul Ioan Scararul pentru “frumoasa si sublima ei filosofie”:
„Suntem datori deci sa dobindim cu toata puterea si cu toata sirguinta noastra darul deosebirii, care ne va putea pazi nevatamati de întinderea peste masura spre amindoua partile. Caci despre amindoua zic Parintii ca sunt la fel de vatamatoare: atit întinderea fara masura a postului, cit si saturarea pintecelui; atit privegherea peste masura, cit si saturarea de somn; si la fel toate trecerile peste masura. [Dreapta socoteala] îl învata pe om sa mearga pe calea împarateasca, evitind extremele de alaturea: de la dreapta nu-l lasa sa fie amagit de înfrinarea peste masura, iar de la stinga sa nu fie atras de negrija si lene.”
Iar ispita de-a dreapta este chiar mai vatamatoare decit cea de-a stinga: înfrinarea peste masura este mult mai vatamatoare decit saturarea, de aceea, cu ajutorul pocaintei, prin prima ne putem îndrepta catre o întelegere dreapta, iar prin cea din urma nu putem (adica, din pricina faptului ca mindria care umbreste “virtutea” sta în calea pocaintei smerite care este mintuitoare).
Aplicind aceasta învatatura în contextul actual, putem spune: calea împarateasca a adevaratei Ortodoxii de astazi este o mediere între extremele ecumenismului si ale reformismului, pe de-o parte, si a rivnei fara cunostinta (Rom. 10, 2), pe de alta parte. Pe de-o parte, adevarata Ortodoxie nu merge “în pas cu vremurile”, pe de alta parte nici face din “strictete”, “corectitudine” sau “canonicitate” (bune în sine) o scuza pentru vreo fariseica multumire de sine, pentru exclusivism si neîncredere. Aceasta autentica moderatie ortodoxa nu trebuie confundata cu lincezeala si indiferenta, sau cu vreun fel de compromis între extreme politice. Duhul “reformei” este asa de popular astazi încit oricine se formeaza dupa duhul acestor vremuri va privi la adevarata moderatie ortodoxa ca la un tip de fanatism, dar daca cineva ar privi mai atent problema avind în vedere standardul patristic, va gasi calea împarateasca departe de orice fel extremism.
Biserica Rusa din afara Rusiei a fost situata, prin pronia lui Dumnezeu, într-o pozitie foarte favorabila, de unde poate pastra mai departe calea împarateasca în mijlocul confuziei în care se afla o mare parte din Ortodoxia secolului XX. Traind în exil si saracie, într-o lume care nu a înteles suferinta poporului ei, ea si-a îndreptat atentia catre pastrarea neschimbata a Credintei care uneste poporul si, în consecinta, se simte deodata straina de întreaga mentalitate ecumenista, bazata pe indiferenta religioasa si multumirea de sine, bogatia materiala si un mondialism rece. Pe de alta parte, ea s-a tinut departe de a cadea într-un extremism “de dreapta” (cum ar fi o declaratie conform careia Tainele savirsite în Patriarhia Moscovei nu sunt valide), avind o constiinta vie a faptului ca Biserica serghianista din Rusia nu este libera; nu se poate intra în comuniune cu un asemenea trup, dominat de atei, dar oricum cel mai bine ar fi sa lasam unei Biserici Ruse a viitorului sarcina de a da niste definitii exacte a statutului ei.
Constiinta din ce în ce mai mare din ultimi ani a unitatii de baza a cauzei Adevaratei Ortodoxii din toata lumea, a celor din Biserica din Catacombe din Rusia, a celor pe Stil Vechi din Grecia sau din Biserica Rusa din afara Rusiei i-a facut pe unii sa gindeasca în termenii unui “front comun” de Biserici marturisitoare, care sa se opuna miscarii ecumenice care a pus stapinire pe Ortodoxia “oficiala”. Cu toate acestea, în conditiile actuale, se pare ca acest fapt nu va trece neobservat; în orice caz, avea de-a face cu o perspectiva politica a situatiei care vede sensul misiunii adevaratei Ortodoxii într-un mod prea exterior. Toate implicatiile protestului autentic-ortodox împotriva “Ortodoxiei ecumeniste”, împotriva paralizatei, caldicelei Ortodoxii a apostaziei, trebuie scoase mai mult în evidenta, si mai presus de toate în Rusia. Nu se poate ca marturia atit de multor mucenici si marturisitori si atleti ai adevaratei Ortodoxii din secolul XX sa fie facuta desarta. Dumnezeu sa-Si pastreze rivnitorii Lui pe calea împarateasca a adevaratei Ortodoxii, credinciosi Lui si Sfintei Sale Biserici pina la sfirsitul veacurilor.

“Cu cit esti mai constient de duhul acestor vremuri, cu atit esti mai capabil sa faci fata problemei vietuirii ca si crestin ortodox în astfel de vremuri”.
Cu aceste cuvinte si-a început parintele Serafim prelegerea “Crestinii ortodocsi fata în fata cu anii ’80” tinuta la Pelerinajul de vara Sfintul Herman din anul 1979. Aceeasi tema de baza – a dezvoltarii constiintei autenticei Ortodoxii si a pastrarii acesteia în aceste vremuri de pe urma – poate fi gasita în multe scrieri ale parintelui Serafim, în mod special în prelegerile din ultimii 5 ani. El însusi un convertit american, parintele Serafim era constient nu numai de greutatile dobindirii unui mod de viata ortodox, ci, cu mult mai mult, de dezvoltarea unei adevarate întelegeri a Ortodoxiei într-o tara careia îi lipsesc radacinile Ortodoxiei traditionale. Nu era o chestiune de cultura, ci de esenta a Crestinismului si a “singurului lucru trebuincios”.
În momentul convertirii sale, parintele Serafim tocmai începuse ceea ce promitea a fi o stralucita cariera academica. Stia mai multe limbi, era din fire un filosof si începuse lucrul la o carte majora despre propria lui filosofie de viata. Setea lui de “a cunoaste” adevarul îl dusese dincolo de Protestantismul copilariei sale, trecind printr-o scurta dar serioasa confruntare cu Zen-budismul, pina la filosofii europeni si Dostoievski. În Dostoievski a descoperit atit un filosof profund cit si un om religios cu o traire adinca, a carui credinta era Ortodoxia. Aceasta cautare îi satisfacea nu numai cele mai înalte aspiratii ale mintii sale, dar si cele mai mistuitoare dorinte ale inimii. Cu toata eruditia sa, nu a pierdut niciodata din vedere ca Ortodoxia este în primul si în primul rind o lucrare a inimii.
Nu a trecut multa vreme pina ce parintele Serafim s-a daruit pe sine cu toata inima pentru a dobindi aceasta comoara nou-descoperita si, la fel ca omul din parabola evanghelica, a renuntat la tot ce avea pentru acest “margaritar de mare pret”. Avind o înclinatie catre comuniunea cu altii, talantii parintelui Serafim au fost folositi pentru a-i face sa-si dea seama de aceasta comoara prin intermediul cuvintului tiparit.
Anii care au urmat au cunoscut o crestere semnificativa a numarului de americani convertiti. Dar, asa cum observa parintele Serafim, duhul acestor vremi era atit de nefavorabil formarii unui suflet ortodox, încit multi dintre acesti convertiti au cazut fie într-o extrema, fie în alta, pierzind cu desavirsire din vedere sensul adevaratei Ortodoxii. Parintele Serafim s-a preocupat îndeosebi de problema modului de comunicare a “simtirii” autenticei Ortodoxii catre americanii contemporani cu el, respectiv catre cei nascuti ortodocsi care se zbat în marea vietii. “Cum - întreba el - sa deosebim si sa intram în contact cu adevarata Ortodoxie a Sfintilor Parinti si sa evitam parerile eronate despre religie si Ortodoxie care plutesc acum în aer? Primul pas, zicea el, consta în constientizare – sa fii constient de propria-ti credinta, sa fii constient de duhul acestei lumi.
Un numar important din articolele si prelegerile parintelui Serafim au ca scop precis sa-l faca pe om sa constientizeze aceste lucruri. Ele ofera o valoroasa cheie de întelegere a Ortodoxiei si a mijloacelor de dobindire a ceea ce este cu adevarat “margaritarul de mult pret”.
Am redat mai jos niste fragmente din scrierile si prelegerile parintelui Serafim care trateaza aceasta tema foarte importanta a Ortodoxiei si a lumii contemporane. Sa cugetam cu atentie asupra cuvintelor sale, sadindu-le adinc în inimile noastre si nadajduind ca odata ce le vom pune în lucrare, vom putea da rod din eforturile sale, spre mintuirea sufletelor noastre.

Dupa ce a zugravit o imagine cam sumbra a situatiei în care se afla omenirea astazi, parintele Serafim a dat o înteleapta prognoza a ceea ce ne-ar putea astepta în anii ’80, cum ne va afecta duhovniceste si ce trebuie sa facem în consecinta. El a pus accentul pe trei miscari: raspindirea comunismului în lumea libera, raspindirea ideilor religioase din Orient, [dez]amagirea spirituala si renasterea religioasa din Rusia. Raspindirea comunismului, spunea el, trebuie sa o întelegem dintr-un punct de vedere spiritual. Apoi a pus întrebarea: Cum sa ne pregatim pentru a rezista greutatilor ce ne asteapta?
„În primul rind, trebuie sa întelegem ca libertatea pe care o avem în America este un dar pretios pe care aproape jumatate din populatia lumii l-a pierdut si putini sunt cei care îl au în masura în care îl avem noi; suntem responsabili înaintea lui Dumnezeu pentru folosirea cu chibzuinta a acestei libertati.
În al doilea rind, trebuie sa ne dam seama de realitatea comunismului (sau, mai degraba, ateismului) - aceasta plaga a vremurilor noastre, si sa avem în vedere posibilitatea ca si noi am fi putut foarte bine sa traim sub el sau sub altceva asemanator. Pregatirea noastra duhovniceasca pentru aceasta va adinci în acelasi timp constiinta noastra spirituala si viata duhovniceasca.
În al treilea rind, trebuie fim niste oameni informati. Trebuie sa avem cunostinta de credinta noastra ortodoxa. Trebuie sa citim în permanenta carti duhovnicesti – Sfinta Scriptura, Vietile Sfintilor, Sfintii Parinti – dar sa nu o facem pentru o cunoastere abstracta, ci pentru a ne ajuta în viata noastra crestineasca de zi cu zi. Daca va veni un regim ateu, e posibil sa fim cu totul lipsiti de carti si sa nu avem multa vreme legaturi cu preotimea ortodoxa – atunci va trebui sa traim prin ceea ce am dobindit în libertate: nu doar ceea ce am citit sau ni s-a spus, ci ceea ce impropriat si am trait din învatatura crestina. Ni se va cere apoi sa spunem altora un cuvint – dar nu trebuie sa fie doar ceva pe care l-am memorat, ci un cuvint viu care face parte din noi. (…) Existenta comunismului (…) trebuie sa ne faca cu atit mai constienti de motivul pentru care credem ceea ce credem. De ce credem în Dumnezeu? De ce-L acceptam pe Hristos ca Dumnezeu si Mintuitor? De ce facem parte din Biserica si primim Sfintele Taine? Aceste întrebari devin foarte stringente sub comunism, iar daca credinta si angajarea noastra în Ortodoxie nu sunt foarte adinci, ele vor slabi sub persecutie…”
Parintele Serafim privea pozitiv renasterea religioasa din Rusia:
„Recuperarea credintei din Rusia este probabil faptul cel mai datator de viata din lumea ortodoxa de astazi, ceea ce ne face cu atit mai mult sa pretuim credinta noastra si sa sporeasca harul pe care ni l-a dat Dumnezeu pentru a grai în libertate adevarul Ortodoxiei.”
Si a mai spus:
„Luminarea crestina trebuie sa înfloreasca într-o constienta filosofie ortodoxa a vietii. Aceasta înseamna sa stim în ceea ce credem si ce înseamna acest lucru pentru viata noastra. Traditia noastra crestin-ortodoxa detine raspunsuri la toate aceste întrebari legitime si cautari ale mintii umane…”

Fiind patruns de o întelegere exacta a Ortodoxiei patristice, parintele Serafim era foarte constient de nenumaratele forme de înselare spirituala si de falsificari crestine pregatite sa-i ademeneasca pe aceia care nu sunt bine înradacinati în adevarata Credinta. Atractia lui catre Budism din tinerete i-a permis mai departe sa faca niste observatii foarte pertinente legate de climatul spiritual al vremurilor noastre. Toate acestea au format baza cartii sale - Ortodoxia si religia viitorului [Orthodoxy and the Religion of the Future] din care redam aici citeva fragmente:
„Pentru starea spirituala a umanitatii contemporane este profund semnificativ faptul ca experientele «harismatice» si de «meditatie» prind din ce în ce mai mult teren printre «crestini». Acesti asa-zisi crestini sunt indubitabil sub influente religioase extrem orientale. Dar aceasta ca rezultat a ceva cu mult mai fundamental: pierderea gustului si trairii adevaratului Crestinism. (…)
Existenta centrata pe sine, care nu urmareste altceva decit auto-satisfactia, este atit de generalizata în viata «crestinilor» zilelor noastre, încit acestia practic nu mai au acces la întelegerea unei spiritualitati autentice. Iar cind astfel de oameni întreprind totusi actiuni în vederea unei «vieti spirituale», o fac ca pe o alta forma de auto-satisfactie. Aceasta se vede clar dintr-un ideal religios în întregime fals, urmarit atit de miscarea «harismatica», cit si de diferitele forme de «meditatie crestina»: toate promit (si ofera rapid) experiente si «simtiri de multumire» si «pace».
Dar acesta nu este citusi de putin idealul crestin, a carui definitie esentiala este tocmai razboiul neîncetat împotriva diavolului si a patimilor. «Multumirea» si «pacea» propovaduite de miscarile «spirituale» contemporane sunt în modul cel mai evident produsul înselaciunii diavolesti, al multumirii de sine, ceea ce înseamna moarte pentru o viata duhovniceasca orientata spre Dumnezeu. Toate formele de «meditatie crestina», majoritatea de provenienta pagina orientala, opereaza exclusiv la nivelul psihic si nu au absolut nimic în comun cu spiritualitatea crestina. Aceasta din urma consta în lupta pina la singe împotriva patimilor, pentru dobindirea vesnicei Împaratii ceresti, care nu se va putea instaura desavirsit decit la sfirsitul chipului actual al lumii. Iar adevaratul luptator crestin nu-si slabeste vigilenta si nu-si afla linistea nici macar atunci cind gusta cu anticipare din binecuvintarile vesnice, care i-ar putea fi daruite înca din aceasta viata…, pe cind religiile orientale, carora Împaratia Cerurilor nu le-a fost descoperita, lupta pentru a obtine simple stari psihice, care încep si sfirsesc în viata de aici.
În epoca noastra de apostazie care precede venirea lui Antihrist, Satana a fost dezlegat pentru o vreme (Apoc. 20, 7) pentru a lucra minuni mincinoase, care nu i-au fost îngaduite în timpul “miilor de ani” de har în Biserica lui Hristos (Apoc. 20, 3) si pentru a cistiga pentru sine, în recolta draceasca, acele suflete care n-au primit iubirea adevarului (II Tes. 2, 10). Putem spune ca venirea lui Antihrist este cu adevarat aproape, prin chiar faptul ca aceasta “recolta” satanica stringe acum nu atit din rindurile popoarelor pagine, cit din rindurile “crestinilor” care au pierdut dulceata Crestinismului. Tine chiar de natura Antihristului sa prezinte împaratia diavolului ca si cum ar fi a lui Hristos. Miscarea «harismatica contemporana» si «meditatia crestina», ca si «noua constiinta religioasa», cu care formeaza corp comun, sunt înainte-mergatoare ale religiei viitorului, religia umanitatii de pe urma, religia lui Antihrist. Iar scopul lor «spiritual» de capetenie este sa faca accesibile tuturor crestinilor initieri satanice, care pina acum erau restrinse doar în lumea pagina. (…)
Dar cum a ajuns umanitatea – si fireste Crestinatatea – la o asemenea stare disperata? Desigur, nu din cauza închinarii pe fata la satana, care este întotdeauna limitata la un numar de oameni. Este vorba mai curind de ceva mult mai subtil, dar cu atit mai înspaimintator pentru crestinul ortodox constient: este pierderea harului lui Dumnezeu ca o consecinta imediata care e urmarea pierderii gustului Crestinismului. (...)
Deci, cu atit mai mult crestinul ortodox trebuie sa umble în fata lui Dumnezeu cu frica si cutremur, din grija de a nu pierde harul Sau, care nu este nicidecum daruit tuturor, ci numai celor care tin dreapta credinta, care duc o viata de lupta duhovniceasca cu pacatul si care pazesc cu tarie comoara harului dumnezeiesc care îi duce catre cer. Cu atit mai mult trebuie sa lupte astfel crestinii din lumea de azi, care sunt înconjurati din toate partile de un crestinism fals, care are propriul sau arsenal de experiente ale «harului» si «Duhului Sfint», putind cita pe de rost din Sfinta Scriptura si din Sfintii Parinti pentru a-si argumenta propriile rataciri! Cu siguranta ca traim vremurile de pe urma, cind înselaciunea este cu atit mai subtila încit va încerca, de este cu putinta, sa-i amageasca si pe cei alesi (Mt. 24, 24).
Împotriva acestei “experiente religioase” de mare forta, adevaratii crestini ortodocsi trebuie sa se trezeasca, înarmindu-se din timp, si sa devina constienti de ceea ce înseamna Ortodoxia crestina si în ce chip scopurile sale sunt diferite de cele ale tuturor celorlalte religii, fie ele «crestine» sau necrestine.
Crestini ortodocsi! Pastrati cu sfintenie harul pe care-l aveti! Nu îngaduiti ca el sa devina o chestiune de obisnuinta. Nu-l masurati dupa masura omeneasca si nu va asteptati ca el sa para logic sau pe întelesul celor a caror întelegere nu depaseste nivelul uman… sau al celor care cred ca îl pot obtine altfel decit arata dintotdeauna Predania Sfintei Biserici a lui Hristos. Fie ca toti crestinii ortodocsi sa se întareasca pentru batalia care îi asteapta, neuitind niciodata ca în Hristos victoria este deja a noastra.”

Groapa aceasta în care cad cei mai superficiali dintre cei interesati de teologia sau spiritualitatea ortodoxa se gaseste în special în adunarile “ecumenice” si în tot soiul de conferinte, “refugii” si alte asemenea. Întilniri ca acestea sunt specifice Fratiei englezesti a Sfintilor Alban si Serghie, asa cum reiese din periodicul lor, Sobornost. Spre pilda, putem citi textul unui discurs al unui presupus cleric despre Parintii Desertului: “Parintii Desertului pot juca un rol extrem de important pentru noi. Ei pot fi pentru noi toti un loc minunat pentru o întilnire ecumenica” . Cum se poate ca vorbitorul sa fie atit de naiv încit sa nu stie ca Parintele pe care el doreste sa-l studieze va fi, ca si ceilalti Parinti, îngrozit sa afle ca cuvintele lui sunt folosite pentru a învata arta rugaciunii pentru heterodocsi? La asemenea întilniri “ecumenice” una dintre regulile de politete despre care heterodocsii nu au cunostinta este ca prima conditie pentru studierea Parintilor este aceea de a avea aceeasi credinta ca si Parintii Ortodoxiei. Fara aceasta conditie prealabila, toata învatatura despre rugaciune si dogme ramine doar o amagire, un mijloc pentru o alta scufundare a ascultatorului heterodox în propriile-i erori. Acest lucru nu este corect fata de ascultator; nu este nici o dovada de seriozitate din partea vorbitorului; este exact modul cum nu trebuie sa începem studiul sau sa-i învatam pe altii despre Sfintii Parinti.

În acelasi periodic mai putem citi despre un “pelerinaj în Marea Britanie” unde un grup de protestanti au participat la slujbele diferitelor secte iar apoi la o Liturghie ortodoxa, în care “Parintele a tinut un cuvint foarte clar si edificator despre tema Euharistiei” (Sobornost, Vara, 1969, p. 680). Fara îndoiala ca, în cuvintul sau, Parintele i-a citat si pe Sfintii Parinti – dar nici în acest fel nu a reusit sa-i faca pe ascultatori sa înteleaga ceva, ci doar i-a aruncat într-o si mai mare confuzie dindu-le de înteles ca Ortodoxia este doar una dintre sectele pe care ei le vizitau si ca învatatura ortodoxa despre Euharistie îi poate face sa înteleaga mai bine slujbele lor anglicane sau luterane. Într-o relatare despre un “refugiu ecumenist” din acelasi numar (p. 684), gasim o urmare a predicii despre “teologia ortodoxa” tinuta în conditii asemanatoare. Dupa ce au participat la o Liturghie Ortodoxa, refugiatii au luat parte la un “serviciu Comunitar Baptist”, care a fost ca o respiratie de aer proaspat. Deosebit de învioratoare a fost mica predica pe tema bucuriei Învierii. „Cei dintre noi care cunosc Biserica Ortodoxa au descoperit faptul ca si în cadrul unui serviciu Baptist a fost exprimat acelasi adevar”. Acei ortodocsi care încurajeaza un astfel de diletantism indiferent au uitat fara îndoiala avertismentul scripturistic: Nu aruncati margaritarele voastre înaintea porcilor (cf. Mt. 7,6) .

În ultima vreme, aceeasi Fratie si-a dezvoltat diletantismul, adoptind ultima moda culturala, anume aceea de a include lecturi despre Sufism si despre alte traditii religioase necrestine, care probabil ca îmbogatesc “spiritualitatea” ascultatorilor într-o masura mai mare decit a facut-o pina acum pentru ei Ortodoxia.

Aceeasi atitudine corupta poate fi vazuta la un nivel si mai complex în “declaratiile de acord” care se publica din cind în cind în urma “consultarilor dintre teologi”, fie între Ortodocsi si Romano-catolici, Ortodocsi si Anglicani, sau alte combinatii. Aceste “declaratii de acord” pe teme precum “Euharistia” sau “natura Bisericii” sunt, din nou, un exercitiu de politete “ecumenica” care nici macar nu fac vreo aluzie la ideea de heterodoxie (numai daca nu cumva “teologii ortodocsi” prezenti nu stiu ce vrea sa spuna acest cuvint) încit, indiferent de definitia data unor asemenea realitati la care se ajunge prin “acord”, heterodocsii vor ramine aceeasi “crestini” fara experienta vietii în Biserica lui Hristos, fiind lipsiti deci de realitatea din ea. Asemenea “teologi” nu se dau înapoi nici de la a cauta vreun “acord” chiar asupra spiritualitatii însasi, daca exista cumva vreuna, dar imposibilitatea unui asemenea acord se arata foarte evidenta… Cei ce pot crede, cum declara “Mesajul” oficial al “Simpozionului ortodocsilor si cistercienilor” (Oxford, 1973), ca monahii romano-catolici, ortodocsi si anglicani simt o “unitate adinca între ei, ca membrii ai unor comunitati monastice cu diferite traditii bisericesti”, în mod sigur se gindesc conform cu stricacioasa întelepciune a acestei lumi si a modelor sale “ecumenice”, si nu în acord cu traditia monahal-duhovniceasca care insista pe curatia credintei. Scopul lumesc si tonul unor asemenea “dialoguri” este prezentat foarte clar într-un raport al aceluiasi Simpozion, care indica faptul ca acest “dialog” are de gind sa se largeasca, pentru a include astfel si monahismul necrestin, fapt care va permite “monahismului nostru de toate zilele sa se identifice, într-un fel, realmente cu monahismul budist si hinduist” . Oricit de sofisticati s-ar putea considera participantii la Simpozion, diletantismul lor este cu siguranta superior celui afisat de laicii protestanti care se înfioara în egala masura atit de serviciul comunitatii baptiste, cit si de Liturghia ortodoxa.

Si iarasi, într-un periodic “ortodox”, gasim o relatare despre un “Institut Ecumenic pentru Spiritualitate” (Catolico-Protestanto-Ortodox) expusa la St. Vladimir’s Seminary din New York, unde a avut loc o conferinta tinuta de iluminatul profesor ortodox Nicolae Arseniev, teolog cu vederi largi, asupra spiritualitatii crestine din Rasarit si din Apus. Un preot ortodox a notat citeva impresii: “Una dintre cele mai izbitoare asertiuni a fost aceea conform careia exista deja o unitate crestina în sfintii tuturor traditiilor crestine. Ar fi interesant sa încercam sa determinam implicatiile acestui lucru pentru o tratare a diviziunilor doctrinale si institutionale care, în mod clar, continua sa existe” . Devierile doctrinale ale ecumenistilor “ortodocsi” sunt destul de grave, dar, cind se trece la spiritualitate, se pare ca nu mai se tine cont de nici o limita, manifestindu-se o indiferenta fata de orice se spune sau se crede – un semn care arata cit de departata si vaga a devenit traditia si experienta adevaratei spiritualitati ortodoxe pentru “teologii ortodocsi” de astazi. S-ar putea face foarte bine un studiu serios de “spiritualitate comparata”, dar acesta nu va duce niciodata la o “declaratie de acord”. Sa dam doar un singur exemplu: primul exemplu de “spiritualitate Apuseana”, citat de Dr. Arseniev si de aproape toti ceilalti, este Francisc din Assisi care, conform spiritualitatii ortodoxe, este un exemplu clasic de monah care a cazut în ratacire duhovniceasca si în înselare, fiind venerat ca sfint numai pentru motivul ca Apusul cazuse deja în apostazie pierzind criteriile ortodoxe ale vietii duhovnicesti. În studiul nostru despre traditia duhovniceasca ortodoxa va fi necesar sa explicam prin (intermediul contrastului) unde au ratacit Francisc si sfintii din Apus de mai tirziu; deocamdata, este suficient sa aratam ca atitudinea de pe care se produc asemenea “institute ecumenice” si “declaratii de acord” este de fapt aceeasi cu cea a diletantismului frivol, pe care l-am examinat mai sus, la un nivel mai popular.

Cea dintii cauza pentru aceasta atitudine spirituala patologica nu este probabil atit de mult aceeasi cu atitudinea intelectualista a relativismului teologic raspindit în cercurile “ecumenice”, cit este una mai grava, ceva ce cuprinde întreaga personalitate si modul de viata a celor mai multi “crestini” de azi. Se mai poate vedea o licarire a acestei atitudini în comentariul unui student ortodox de la “Institutul Ecumenic”, sponsorizat de Consiliul Mondial al Bisericilor [C.M.B], Elvetia. Vorbind despre valoarea “conflictului personal cu multimea de perspective pe care nu le-am experimentat niciodata”, el noteaza ca “cele mai interesante discutii (ce aveau ca tema “Evanghelismul”) nu au avut loc în timpul sesiunii plenare, ci mai degraba atunci cind stateau în fata semineului la un pahar de vin” . Aceste remarci necugetate scot în evidenta mai mult decit “delasarea” vietii contemporane; indica o întreaga atitudine moderna fata de Biserica, de teologia si practica sa. Dar aceasta ne aduce în fata a doua cursa fundamentala pe care trebuie sa o evitam în studiul Sfintilor Parinti.

Atunci cind traia, ieromonahul Serafim Rose nu a fost cunoscut în mod personal decit de citeva sute de persoane – cei care l-au cunoscut în San Francisco înainte de mutarea Fratiei Sfintul Herman pe îndepartatul si împaduritul virf de munte al schitului, cei care au facut lungul si uneori dificilul pelerinaj la Manastire precum si altii care au slujit pe teritoriul nostru misionar. Totusi, mai multe mii de oameni l-au cunoscut prin cartile si articolele sale – un torent care, în ultimii sai nouasprezece ani, se revarsa atit în limba engleza cit si în limba rusa.
Aceste scrieri pot fi împartite în doua categorii majore: traduceri si comentarii teologice. Dar înainte sa le discutam, este necesar sa întelegem cite ceva din duhul care le-a inspirat.
Desi parintele Serafim si-a pus mintea, sufletul si inima în tot ce a scris, într-o o prelegere tinuta la Pelerinajul de iarna Sfintul Herman de la Manastirea Sfinta Treime din New York în 1979 (publicata sub titlul “Ortodoxia în USA” în The OrthodoxWord, nr. 91, 1980) am gasit exprimata grija lui de capetenie din toate cartile sale: “Cum mai putem ramine ortodocsi, dezvoltindu-ne Ortodoxia împotriva duhului acestei lumi care ne ataca din toate partile?” El se temea ca “Ortodoxia din America, daca e lasata în voia ei, s-ar transforma pur si simplu într-un «protestantism de rit rasaritean» – cu alte cuvinte ar pastra cite ceva din aspectele exterioare ale Ortodoxiei, dar launtric nu ar fi foarte diferita de lumescul protestantism.”
Cum putem contracara influenta lumescului în încercarea noastra de a-I urma lui Hristos? “Ducind o lupta duhovniceasca interioara împotriva lumescului. (…) [Ortodoxia] este în primul rind a inimii, nu numai a mintii, ceva viu si cald, nu abstract si rece. (…) O persoana care ia în serios Ortodoxia, care începe cu adevarat sa lucreze cu inima la întelegerea ei, încercind sa afle un nou de mod viata, dobindeste cel putin o parte din calitatea a ceea ce am putea numi mireasma adevaratului crestinism. (…) Acest tip de Ortodoxie nu poate fi dobindit peste noapte; e nevoie de suferinta, experienta, cercare. Dar înainte de toate, necesita hotarire.”
El însusi a recunoscut acest tip de “hotarire” în vietile sfintilor; el credea ca “dragostea pentru sfintii lui Hristos e unul din criteriile adevaratei Ortodoxii” si, din aceasta pricina, a început sa traduca numeroase astfel de vieti de la care cititorii vorbitori de limba engleza sa se inspire la fel ca si el. În acest sens, printre eforturile sale e de remarcat Tebaida Nordului - o colectie impresionanta de vieti de sfinti ai nordului Rusiei. A tradus de asemenea si Vita Patrum de Sfintul Grigorie de Tours, facind accesibila pentru prima data în limba engleza putin cunoscutele vieti de sfinti din Galia secolelor V si VI. Multe dintre acestea au aparut deja în The Orthodox Word si, cu ajutorul lui Dumnezeu, întreaga colectie va fi curind gata de publicare în volum.
Un alt grup de sfinti, care pentru noi sunt poate cele mai puternice exemple de astazi ale crestinismului autentic nascut din patimire, este acela al Noilor Martiri ai Rusiei. Opus magnum-ul manastirii (650 de pagini) - Sfintii Rusi ai catacombelor - se compune în mare parte din materiale traduse si editate de parintele Serafim, care întotdeauna s-a inspirat în mare masura din arzatoarea Ortodoxie a persecutatei Biserici din spatele Cortinei de Fier. În momentul mortii parintelui Serafim tocmai se finalizase tiparirea acestei carti, putind fi în scurt timp disponibila.
În preocuparea sa pentru Ortodoxia autentica, parintele Serafim a accentuat importanta de a fi “în acord” cu Sfintii Parinti. Acum citiva ani, manastirea a publicat o foarte importanta carte, Sfintul Paisie Velicikovski – o cheie catre o legatura cu Sfintii Parintii. Nefacind chiar pura hagiografie, cartea descrie setea duhovniceasca pentru o calauzire practica care, spunea adesea parintele Serafim, trebuie sa constituie pentru noi si o motivare pentru citirea Sfintilor Parinti. Din aceasta pricina, el era foarte doritor sa faca disponibile scrierile unor Sfinti Parinti mai “moderni”. Cu citeva zile înainte de a merge la spital, terminase ultima sectiune a primei parti a cartii Episcopului Teofan - Calea spre mintuire , care va fi si ea disponibila într-un format de buzunar. O alta serie la care lucrase parintele Serafim se numeste “Legaturile noastre vii cu Sfintii Parinti” – relatari ale unor scriitori si personalitati ortodocse contemporane care pot fi numiti “eroi duhovnicesti” ai zilelor noastre.
De asemenea, parintele Serafim a tradus si a scris articole despre Parintii Bisericii primului mileniu, în special despre Sfintul Simeon Noul Teolog (publicata de Fratie sub titlul Pacatul lui Adam), Fericitul Augustin si altii. Totusi, cea mai importanta contributie a sa, din demersul sau de a face disponibile în limba engleza texte teologice ortodoxe, este traducerea cartii parintelui Mihail Pomazanski - Teologia Dogmatica Ortodoxa. Parintele Serafim o privea ca pe o capodopera; este în întregime neacademica, oferind o indispensabila explicatie a Credintei Ortodoxe. Prin pronia divina, parintele Serafim a reusit sa faca pe perioada verii corecturile finale, raminind doar sa fie publicata.
Era constient si de nevoia unor comentarii ortodoxe la Scriptura. Comentariile Arhiepiscopului Averchie la Apocalipsa, traduse tot de el, sunt publicate acum în serial în The Orthodox Word. Nadajduim ca va putea fi publicata si seria de prelegeri despre Cartile lui Daniel si Geneza, tinute la Pelerinajele de vara Sfintul Herman. Prelegerile despre Cartea Genezei constituie rezultatul unor cercetari pregatitoare pentru o carte despre viziunea ortodoxa asupra creatiei. Si aceasta, cu voia lui Dumnezeu, va fi tiparita în viitorul apropiat.
Alte doua carti semnate de parintele Serafim au o importanta speciala pentru vremurile noastre: Ortodoxia si religia viitorului si Sufletul dupa moarte . Prima este o colectie impresionanta de eseuri care analizeaza întregul fenomen modern al anti-Crestinismului – proliferarea religiilor orientale si a duhului vremii, care si-au pregatit terenul pentru o acceptare pe scara larga. Aceasta carte este o sarbatoare atit pentru intelect cit si pentru suflet, provocind si stimulind gindirea, înfricosatoare uneori si în permanenta apocaliptica, inspirata în acest sens dintr-un pasaj scripturistic: Copii, este ceasul de pe urma (I Ioan 2, 18).
Sufletul dupa moarte a fost scrisa la cererea mai multor oameni din Biserica - preoti, ierarhi si altii, care doreau sa vada o prezentare concisa a învataturii traditionale a Bisericii legata de ceea ce se întimpla dupa moarte. În aceasta lucrare, parintele Serafim a inclus si o fascinanta interpretare ortodoxa a conceptiilor moderne despre “perioada de dupa moarte”, “iesirea din trup”, respectiv diferitele experiente oculte si paranormale. Scrisa într-o maniera sobru-academica, aceasta carte a raspuns la întrebarile mai multor oameni, chiar si din rindul heterodocsilor interesati de o învatatura autentic-crestina despre acest subiect. (...)
În acest deceniu, al optulea din cel de-al doilea mileniu dupa Hristos, Ortodoxia a pierdut o puternica voce. Dar aceasta pierdere nu este definitiva, deoarece, atita timp cit scrierile sale vor continua sa fie publicate, parintele Serafim poate atinge si acum sufletele multora…

Corespondenta de 12 ani dintre
ieromonahul Serafim Rose si parintele Alexie Young

Cu publicarea acestui volum de scrisori adresate între 1970 si 1982 de catre regretatul ieromonah Serafim (Rose) parintelui Alexie Young, cititorului i se da ocazia de a intra putin în atmosfera relatiilor dintre un parinte duhovnicesc si un fiu al sau si, de asemenea, poate cunoaste, prin intermediul materialului epistolar, cum a decurs o împreuna-lucrare dintre doi oameni implicati activ într-o lucrare misionara a Bisericii Ortodoxe pe tarim american.
Daca aceste scrisori nu ar fi decit o reamintire a unor timpuri trecute, un memento al unei relatii care, indiferent de semnificatia ei pentru cei pomeniti în ele, nu ar avea relevanta decit pentru acestia, si nu pentru toti ceilalti care i-au cunoscut fie pe unul fie pe celalalt, atunci nu ar avea nici un sens ca aceste scrisori sa fie publicate. De fapt, aceste scrisori ne ajuta sa discernem si sa aplicam o serie de principii ale modului de viata crestin-ortodox. Ele ne arata, de asemenea, ca misiunea ortodoxa nu este rodul unei teoretizari abstracte, ci al unei lupte duhovnicesti, prin urmare, al unei învataturi puse în practica. Scrise de-a lungul unui deceniu si ceva si acoperind o mare varietate de subiecte, aceste scrisori ofera o adevarata relatare a unei atente si întelepte lucrari de “îndrumare” a unui de curind-convertit la Ortodoxie, de la primele miscari “cu pasi de copil” în viata în Hristos, pina la sporirea în credinta si maturitate duhovniceasca spre o mai mare statornicie a sufletului si o dorinta de împreuna-împartasire cu ceilalti de comorile Credintei.
Aceste scrisori nu înceteaza sa aiba o relevanta chiar si astazi, parind a fi scrise în zilele noastre. Desi parintele Serafim abordeaza teme si evenimente care au avut loc în viata Bisericii de acum mai bine douazeci ani, el face acest lucru într-un mod de natura sa îi ofere cititorului o perspectiva clara si matura – o cale cu adevarat crestina de a aprecia oamenii si evenimentele dintr-un punct de vedere obiectiv al istoriei si al principiilor duhovnicesti, si nu din acela al unor cercuri bisericesti ce adesea doar palavragesc cu pasiune. Valoarea nepretuita a acestor scrisori le face sa nu-si piarda astazi din caracterul lor instructiv din vremea scrierii lor.
Nascut în 1934 si crescut într-o familie protestanta, Eugene Rose, viitorul parinte Serafim, a fost înca din tinerete daruit cu calitati intelectuale deosebite, în vremea aceea fiind înclinat catre filosofie. În momentul cind a ajuns la Colegiu, tinarul Eugene Rose deja respinsese Crestinismul pe care, într-un fel sau altul, îl cunoscuse înca din copilarie, îndreptindu-se catre stiinta si filosofie. În vremea studentiei, ca multi alti tineri, a continuat sa caute sensul vietii – o cautare plina de pasiune si chiar de chinuri sufletesti. Dorinta lui fierbinte de a sti pentru ce ne-am nascut l-a dus spre multe cai dintre care cele mai multe s-au sfirsit în dezamagiri dureroase: rationalism stiintific, traditii chinezesti, Budismul Zen, nihilism, ateism, estetism, hedonism.
Dupa ce a absolvit Colegiul, s-a înscris la sectia de limbi orientale din California University-Berkley, absolvind-o în 1961.
La începutul anilor ’60 a început sa frecventeze slujbele Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei. Nu dupa mult timp a început sa înteleaga ca se afla pe calea gasirii limanului duhovnicesc pe care îl cauta cu disperare de atita vreme. Gasirea lui Hristos si convertirea la Ortodoxie a fost facuta din toata fiinta, desavirsit. Sinceritatea pocaintei sale a fost marcata în primul rind de puterea hotaririi de a-si supune întreaga fiinta vointei lui Dumnezeu si cugetului Bisericii.
Astfel s-a pus început unei extraordinare demonstratii de putere a lucrarii harului dumnezeiesc în viata umana. Mindria intelectuala si intoleranta, minia si nerabdarea, complicatiile psihologice si sentimentale, care mergeau adesea mina în mina cu darurile pe care le avea tinarul Eugene Rose, au fost de cele mai multe ori înfrinate, domolite si vindecate. Maica Domnului, la care avea o mare evlavie, l-a ajutat sa-si întareasca duhul de pocainta pe care-l dobindise, încurajindu-l în lupta sa. La putin timp dupa convertire, el i se ruga fierbinte sa-l ajute sa-I slujeasca lui Dumnezeu. Nimeni, uitindu-se la multimea faptelor sale lasate în urma dupa moartea sa, nu se poate îndoi de faptul ca Maica Domnului i-a ascultat rugaciunea.
Ca unul ce înca era nou-convertit, Eugene s-a înscris la cursurile de teologie pe care Sfintul Ioan Maximovici le tinea în San Francisco. Ca citet la Catedrala, evlavia sa a sporit în cadrul ciclului dumnezeiestilor slujbe carora li s-a daruit din tot sufletul, din toata inima si din tot cugetul, avind marea cinste sa se afle adesea în prezenta Sfintului Ioan pe care l-a avut si ca pilda de urmat, pina ce sfintul arhiereu a trecut la Domnul în 1966. În acel an, Eugene vindea carti si icoane ortodoxe într-un mic magazin de linga Catedrala. Alaturi de Gleb Podmosenski (ulterior - dupa tunderea în monahism - cunoscut sub numele de parintele Herman), au fost primii membrii ai fratiei Sfintul Herman. Ei au început prin a edita o revista misionara de limba engleza, The Orthodox Word [Cuvintul Ortodox], prin care au tiparit vieti de sfinti, texte patristice si articole sau comentarii asupra unor teme duhovnicesti contemporane. Dorinta lor de a se muta din San Francisco cu scopul de a trai o viata linistita, “pustniceasca”, de rugaciune si munca, s-a împlinit chiar o data cu prima scrisoare publicata în acest volum.
Odata stabiliti în îndepartatele paduri din Nordul Californiei, aproape de micul catun Platina, parintele Serafim a dus o viata de rugaciune staruitoare, care îl hranea în munca sa de autor si traducator – o munca desfasurata în mijlocul celorlalti care lucrau alaturi de el. Traind fara electricitate, apa curenta sau telefon, chiar cele mai simple sarcini cereau mult timp si efort, dar, cu toate acestea, asprimea unei astfel de vieti îi dadea realitatii imediate a vietii de zi cu zi un caracter urgent.
Desi fratii se mutasera din oras în cautarea linistii si a singuratatii, cu trecerea timpului, s-au trezit sub ochii credinciosilor într-o masura pe care nici nu o anticipasera, nici nu o dorisera. Dupa ce parintele Herman si parintele Serafim au fost hirotoniti preoti, ei au devenit mai cunoscuti ca niciodata. Oamenii veneau din ce în ce mai mult la ei, le rapeau tot mai mult timp, iar parintele Serafim mai era implicat si în viata bisericeasca precum si în diferite activitati din afara mult-doritei sale pustii a linistei. De atunci si pina la moartea sa în 1982, munca de scriere si de traducere si-a continuat-o în mijlocul responsabilitatilor din ce în ce mai mari din interiorul manastirii, în misionarismul de pe tarim american, care izvorau din jurul ei si sub presiunile din ce în ce mai mari venite din partea unor grupari nesanatoase din interiorul vietii Bisericii americane.
Sub nici o forma nu se poate spune ca parintele Serafim a fost un renegat care se credea deasupra oricaror legaturi, actiuni sau obligatii ale vietii bisericesti. De la convertire si pina la moartea sa, a fost un sustinator credincios al Bisericii Ruse din Diaspora. Nu s-a putut observa la el vreo urma de fanatism, din contra, întotdeauna se arata deschis tuturor crestinilor ortodocsi care veneau la el cu buna-credinta si cu inima deschisa; fanatismul unora i se parea lamentabil si plictisitor. Calea sa se lega foarte strins de aceea a primilor sai dascali într-ale Credintei, printre care se aflau: Sfintul Ioan Maximovici, Schimonahia si Stareta Ariadna (de la Manastirea Maicii Domnului a Vladimirului din San Francisco) si altii. Ca si Sfintul Ioan, parintele Serafim era un ortodox adevarat si un credincios universal cu suflet sobornicesc, iubind tot ce gasea bun în fiecare Biserica nationala, fara sa-si fabrice un amestec pe gustul sau.
Supus autoritatii bisericesti reprezentate de arhipastorii si dascalii sai întru Credinta (incluzind pe unul dintre apropiatii sai cei mai importanti, raposatul Arhiepiscop Antonie de San Francisco), parintele Serafim s-a opus întotdeauna oricarei intentii de a crea în viata Bisericii vreo partida de vreun fel sau vreun duh schismatic. Era foarte constient de multimea pericolelor ce puteau veni de oriunde - fie din stinga, fie din dreapta nevoitorului crestin, în acest veac de slabire si dezorientare duhovniceasca – îndemnind în permanenta pe ceilalti sa tina în toate lucrurile calea de mijloc sau cea “împarateasca” si sa încerce întotdeauna sa tina linia trasata de îndrumatorii mai batrini si mai întelepti, punind accent pe rabdare, echilibru, sobrietate, tarie, smerenie si ascultarea de sfatul unor oameni de încredere.
În vremea primilor ani de viata ortodoxa, parintele Serafim a avut deosebitul prilej sa vada ce înseamna a te supune cu totul lui Hristos. În Ioan Maximovici vedea o persoana despre care efectiv se poate spune ca nu mai era el cel care traia, ci Hristos era Cel Ce traia în el. În Stareta Ariadna, Arhiepiscopul Averchie (din Manastirea Sfinta Treime), Protoprezbiterul Mihail Pomazansky si în altii, el a vazut barbati si femei care s-au patruns cu adevarat de o vie traditie duhovniceasca care le patrundea fiinta, precum si tot ceea ce lucrau. El si-a dat seama foarte clar ca cel ce doreste sa mearga pe calea lui Hristos nu poate sa o faca avind vreun duh de revolta care implica, desigur, impunerea propriei vointe, a “opiniei” personale, cirtirea, condamnarea celorlalti ori alta patima de care sufletul se leaga mai mult decit de Hristos. Unitatea lui de masura în asemenea cazuri era una simpla: orice tendinta sau actiune care putea da nastere vreunui duh de cirteala, de învirtosare a inimii sau de îndreptatire de sine care slabea pocainta si ocara de sine, este de la bun început gresita, indiferent cit de dreapta sau rationala ar parea în ochii altora.
Cu siguranta ca în timpul ultimilor ani ai vietii parintelui Serafim, ispitele de-a dreapta se înmultisera în viata bisericeasca mai mult ca oricind, astfel ca el începuse sa vorbeasca despre “boala corectitudinii”, care ataca o multime de oameni si care îi transforma în specialisti în teologie, eclesiologie, drept canonic si alte discipline zise “fundamentale”.
Cu mult înaintea altora, parintele Serafim semnalase o problema foarte dificila si foarte periculoasa, pe care el a numit-o “marele conflict al vremilor noastre - Ortodoxia mintii versus Ortodoxia inimii”. El nu negase niciodata existenta unor probleme serioase în viata bisericeasca, dar simtea, cu o îngrijorare crescinda, ca ceva nu mergea în multimea “raspunsurilor” la aceasta problema, asa cum vedem si în Scrisorile sale.
În acelasi timp, “rivna fara cunostinta” nu era singura cursa care ameninta Ortodoxia în America. În vremea aceea, Crestinismul Ortodox era, ca si acum, o prezenta discreta în viata americana, înconjurata la rindul ei de alte credinte si filosofii adesea indiferente sau chiar vadit ostile Ortodoxiei traditionale. Emigrantii ortodocsi care au venit în America în prima jumatate a secolului XX erau în cea mai mare parte tarani saraci din Rusia, Europa de Est si Grecia, nerabdatori sa-si gaseasca cit mai repede un nou adapost. Citiva dintre ei erau capabili sa le explice credinta lor prietenilor americani; dar si mai putini erau aceia care realizau faptul ca dorinta lor de a se potrivi culturii americane îi expunea unor pericole foarte grave. Traditia ortodoxa era [pentru cei ce veneau în America - n. tr.] din ce în ce mai putin înteleasa.
În timpul vietii parintelui Serafim, aceasta pierdere a “miresmei Ortodoxiei” a afectat inevitabil si într-o masura destul de mare viata bisericeasca, iar el pe buna dreptate a avertizat asupra periculoaselor relativizari a nepretuitei mosteniri a Credintei ortodoxe. În arhitectura bisericeasca, bancile, orga si dulamele coristilor au înlocuit traditionala atmosfera a cultului ortodox, înlocuind-o cu moda amestecurilor hibride protestante si catolice. În studiile de seminar, hiper-criticismul la moda si inovatiile liturgice au înlocuit “demodatele” metode ale învatamintului ortodox traditional, atita timp cit profesorii si studentii au fost prinsi în modele deja depasite din teologia heterodoxa. Vesmintele clerului, obisnuite în Lumea Veche, au fost înlocuite si ele, fiind considerate nepotrivite pentru scena americana, de aceea în locul lor au aparut gulerele romane ale preotilor fara barba. Printre multi dintre ierarhi si clerici, în general, a existat un vadit duh anti-monahal. Iar lista poate continua. Aceste ispite de-a stinga – venite din duhul acestei lumi si al printului acesteia – s-au proliferat alaturi de cele de-a dreapta – adica cele ale falsei evlavii si ale „corectitudinii”.
Împreuna, toti acesti factori au dat nastere unei vieti bisericesti de cele mai multe ori nestatornice care se expunea cu usurinta la influenta nefasta si modele spiritualitatii heterodoxe, ale sociologiei si psihologiei, nefiind în general înclinata sa-si afle remediile în ethosul monastic, ascetic si patristic care de secole a ancorat viata ortodoxa în Lumea Veche.
De aceea, în aceste scrisori, ca si în celelalte carti ale sale, parintele Serafim nu avertiza numai asupra “rivnei fara cunostinta”. El vorbeste, adesea pe un ton destul de aspru, împotriva falsului liberalism, la fel de periculos în lupta pentru mintuire.
Nu putem nega faptul ca în anii ce au trecut de la moartea parintelui Serafim s-au vazut unele tendinte polarizante, fragmentare si schismatice care se înrautateau tot mai mult atit în America cit si peste granitele ei. Citind aceste scrisori nu putem sa nu simtim avertismentul sau si sa fim sensibilizati de el.
În tot cuprinsul scrisorilor, parintele Serafim accentueaza mai multe teme pe care el le credea a fi esentiale pentru oricine doreste sa învete sa traiasca în Hristos, indispensabile unui început în Hristos, care se vrea sa fie roditor. De asemenea, acestea sunt si indicatoare indispensabile pe “calea cea împarateasca”, a echilibrului dintre diferitele extreme – spirituale, personale sau istorice.
El vorbea adesea de nevoia de “mai multa inima si mai putina minte”. Viata în Hristos nu este un demers intelectual, ci un proces profund, de multe ori dureros, de pocainta si înnoire. Parintele Serafim însusi era un bun exemplu de intelectual dificil care gasise în Ortodoxie cheia deschiderii unei inimi arzatoare si adesea chinuite, cheia unirii puterilor mintii si ale inimii într-o lucrare duhovniceasca plina de roade, întii asupra lui însusi si apoi asupra celorlalti.
Crestinismul ortodox trebuie sa fie un mod de viata. El nu este o religie de duminica dimineata, pe care o putem pune într-un colt în timp ce iesim pe portile bisericii la sfirsitul slujbelor. Ea trebuie sa cuprinda întreaga noastra conceptie de viata asupra propriei persoane, asupra fratilor nostri si a lumii în general, într-un cuvint, sa afecteze radical viata de zi cu zi.
Viata în Hristos poate fi adesea una dificila, dar nu complicata. O smerita autocritica , o atentie la propriile pacate fara a judeca pe fratele nostru, participarea la dumnezeiestile slujbe, rugaciunea regulata, deasa marturisire si primirea Sfintei Împartasanii, citirea Sfintelor Scripturi si a cartilor duhovnicesti – aceste mici osteneli, practicate frecvent, toate parte integranta a vietii traditionale ortodoxe, vor aduce treptat schimbari profunde în minte si inima.
Nu exista scurtaturi. Nu exista “îndumnezeire pe moment - scrie el. Trebuie sa avem hotarire”.
Viata în Hristos este un proces de schimbare si sporire în acelasi timp, hranit de harul dumnezeiesc si întemeiat pe pocainta. Trebuie sa ajungem la masura lui Hristos devenind fii responsabili ai Bisericii, nu numai primind în dar, ci si fiind capabili si doritori sa daruim.
Parintele Serafim întelegea foarte bine problemele omului contemporan. Dar vedea foarte clar ca raspunsurile la problemele respective se gasesc la Dumnezeu si ca nici o piedica nu-i atit de mare pentru a afla mila si harul Tatalui nostru Cel iubitor din Ceruri.
Rugaciunea, nevointele si experienta duhovniceasca l-au înzestrat pe parintele Serafim cu o credinta puternica în Pronia lui Dumnezeu; el niciodata nu s-a lasat atras prea mult de lucrurile trecatoare. El reamintea în permanenta tuturor ca viata e grabnic trecatoare, ca nimic din cele lumesti nu dainuie dupa moarte si ca întotdeauna trebuie sa cugetam la scopul principal al vietii – dobindirea Împaratiei Cerurilor – fara sa ne abatem nici la stinga, nici la dreapta. Viata sa paminteasca a fost scurta – numai 48 de ani – dar de îndata ce si-a oferit inima sa lui Dumnezeu, el a trait numai si numai pentru El, lucrind neobosit ca ceilalti sa poata gasi acelasi Adevar pe Care el a ajuns sa-L iubeasca.
Nadejdea si rugaciunea parintelui Serafim pentru toti cei ce vor citi aceasta carte poate fi exprimata în cuvintele pe care el le-a scris cindva unei mici si aproape necunoscute misiuni din Nordul Californiei, unde o mina de oameni se adunau zilnic într-o capela improvizata în casa cuiva, loc în care se savirseau slujbele dumnezeiesti:
„Fie ca bucuria Mintuitorului nostru cel Înviat sa se reverse peste voi în aceste luminate si stralucitoare zile ale Pastelui, iar harul pe care l-ati primit ca pe un dar de la El, sa-l pastrati pentru totdeauna! Sa nu va biruiasca nici o ispita, nici întunericul sa nu va umbreasca calea si nici ispita sa nu vina asupra voastra fara ca voi sa va întoarceti fata catre Atotmilostivul Hristos, Care a calcat moartea si a biruit puterea diavolului. Ramineti în harul lui Hristos si El va va calauzi pe toti la mintuire. Amintiti-va de sfirsitul vietii voastre, de Ziua neînserata a Împaratiei lui Hristos, si veti cunoaste pentru ce traiti si pentru ce va osteniti. Hristos a înviat!”
Schimonahia Teadelfia,
Sfinta Manastire Apostolul Pavel

CALEA PE CARE EU SI FAMILIA MEA am urmat-o intrind în Biserica Ortodoxa a coincis cu o perioada de timp cind parintele Serafim si parintele Herman începusera cu multe eforturi sa-si împlineasca visul – o manastire în genul schiturilor rusesti din secolul XIX. În momentul în care aceasta corespondenta a început, parintii deja aveau citeva luni de retragere în rugaciune pe virfurile muntilor împaduriti de linga Redding, California.
Pe parintii Herman si Serafim i-am întilnit prima data în 1966, cind tineau un magazin cu carti si icoane în apropierea Catedralei Doamnei Noastre “Bucuria Celor Necajiti” din San Francisco (o biserica a Diasporei rusesti). Cu toate ca nu erau tunsi în monahism, ei primisera binecuvintare de la Arhiepiscopul Ioan Maximovici (canonizat în 1994) pentru a forma o fratie laica sub patronajul Cuviosului Herman de Alaska, un simplu monah rus care a trait în insula Spruce cu 150 de ani în urma; Sfintul Herman a fost canonizat în vara anului 1970. În acest timp, parintii publicau The Orthodox Word într-o camaruta din spatele magazinului. Era evident pentru orice vizitator care trecea pe acolo (eu eram unul dintre ei) ca acest magazin devenise deja un centru liber, deschis atit barbatilor cit si femeilor care erau de acelasi cuget, atit convertiti cit si rusi, însufletiti de o atitudine mult mai serioasa fata de o Ortodoxie înteleasa ca mod de viata.
Mi-amintesc de prima data cind am intrat în magazin. Carti si icoane asezate pe rafturi umpleau tejghelele acoperite cu sticla. Am mirosit imediat o combinatie curioasa, dar placuta, de mirosuri: cerneala tiparnitei, supa de varza si urmele de fum de tamiie. În spatele tejghelei statea un tinar înalt, subtirel, mergind pe treizeci de ani, bine ras, îmbracat în haine lumesti, palid, putin murdar, cu ochi adinci si profunzi. De îndata ce a aflat ca sunt romano-catolic a început la modul cel mai direct si serios sa-mi vorbeasca despre Ortodoxie. Mi-amintesc cu deosebire cum îmi vorbea, plin de o simtire a cuvintelor sale, dar si cu severitate, de adevarata atitudine pe care trebuie sa o avem fata de Maica Domnului, si despre cum Biserica Romano-catolica a stricat adevarata ei imagine, atribuindu-i Fecioarei mai mult decit trebuie. Am fost putin surprins, dar nu ofensat totusi, fiindca sinceritatea omului era evidenta. Niciodata nu auzisem ca Maica Domnului e vazuta diferit de ortodocsi si de catolici. Si nici nu am auzit pe cineva vreodata vorbind cu o asemenea autoritate despre erorile Bisericii Romei. Nu eram fericit în Romano-catolicism si cautam cu tot dinadinsul o expresie “mai adevarata” a Crestinismului, dar nimeni, niciodata, n-a vorbit cu mine asa de serios despre ceea ce nu e în regula cu Biserica Romano-catolica.
Acest om era Eugene (ieromonahul Serafim de mai tirziu) Rose. În timp ce vorbea cu mine, se auzeau zgomote si cuvinte înabusite din camera din spate, separata de magazin printr-o perdea improvizata. Deodata, se arata un cap din spatele perdelei – un om cu ochelari si cu o barba subtire si înmanuncheata, care îi spunea lui Eugene ceva în limba rusa.
Acesta era Gleb (ieromonahul Herman de mai tirziu) Podmosenski.
În camera de dincolo am reusit sa disting o presa, iar într-un colt o icoana cu o candela arzind deasupra ei.
Întilnisem atunci doi oameni care aveau sa exercite cea mai mare influenta asupra vietii mele, fiecare în modul sau personal.
Cind am parasit magazinul, m-am gindit: am dat peste ceva, nu alta! Acest mic magazin si acesti doi oameni, rupti din alta lume - de moda veche, vigurosi si autentici – neinteresati în mod deosebit de lumea de linga ei… Voiam sa stiu mai multe despre lumea lor, dar cu exceptia citorva lecturi ocazionale, a unor reviste si carti ortodoxe, nu m-am apropiat cu seriozitate de Ortodoxie decit abia peste patru ani.

În Marea Simbata din anul 1970, i-am întilnit din nou pe Gleb si Eugene. Dupa multe framintari, eu si sotia mea ne-am hotarit sa ne convertim la Ortodoxie. În dimineata urmatoare am participat la Sfinta Liturghie de la Catedrala, iar la sfirsit, ne-am dus sa-l întilnim pe Arhiepiscopul Antonie de San Francisco. Cind i-am spus ca vrem sa devenim ortodocsi a chemat doi oameni pentru a vorbi cu noi, Eugene si Gleb!
Un subdiacon care ni i-a prezentat, ne-a soptit la ureche cu asprime, spunindu-ne sa nu vorbim cu ei prea mult, pentru ca postesc înca din Marea Vineri si ca exista un obicei monahal conform caruia nu trebuie sa întrerupi acel post pina la Împartasania din Marea Simbata, astfel ca erau pe deasupra flaminzi si însetati.
Parintii ne-au dus pe o banca în aripa dreapta a bisericii, aproape de partea altarului unde era si icoana Sfintului Nicolae. În ciuda faptului ca maniera de a vorbi a parintelui Serafim nu mai era atit de severa ca atunci cind l-am întilnit prima data, el înca îsi pastra o vigoare nelipsita de o anume discretie. Cei doi oameni au început sa ne puna o ploaie de întrebari: “Asa, de ce vreti sa deveniti ortodocsi? Stiti ce înseamna asta? Care e diferenta dintre Ortodoxie si Romano-catolicism? De ce vreti sa va alaturati Bisericii Ruse din Diaspora si nu altei Biserici? Nu stiti ca noi suntem o Biserica mica si prigonita a exilului? Toti ne urasc si rid de noi. De ce vreti sa va alaturati unei Biserici ca aceasta? Oare stiti voi cu adevarat ce se întimpla în timpul Sfintei Liturghii?” si asa mai departe. Aproape ca ne descurajam. Ne gindeam ca, într-un fel sau altul, vom fi întimpinati cu bratele deschise, ca si cind Biserica ne-ar fi asteptat de secole; în schimb, ne-am trezit la interogatoriu! A fi ortodox, începeam eu sa înteleg, nu era un lucru usor. În aceasta Biserica trebuia neaparat sa întelegi cu adevarat si sa crezi unele lucruri. Nu puteai sa crezi asa o suma de învataturi care ti se propuneau. Aceasta era spiritualitate adevarata. Am fost impresionat, dar mi-a fost si un pic teama, simtind ca sunt provocat.
Cred ca trecusem testul, deoarece parintii ne-au spus ca-i vor comunica Arhiepiscopului situatia noastra si vor obtine binecuvintarea sa pentru ca noi sa fim primiti în Biserica.
Cred ca nu e de putin folos sa precizez cititorului faptul ca eu si sotia mea, Susan, aveam amindoi în acea vreme douazeci si noua de ani si eram casatoriti de cinci ani. Eu am fost crescut în Romano-catolicism, iar Susan era membra a bisericii Episcopale, iar în anii de facultate s-a convertit la Catolicism. Pina atunci, daduse nastere unui singur copil, Ian, care împlinise patru ani. Eu eram profesor într-o scoala primara, avind în spate studii de jurnalistica.
În acea Simbata Mare, acum treizeci de ani, parintii mi-au sugerat sa corespondam cu ei, la schitul lor din munti, pentru a ne pregati sa intram în Sfinta Ortodoxie. Voiau în special sa le punem întrebari despre Credinta. Parintele Serafim ne-a îndemnat sa citim cartea Razboiul nevazut care, spunea el, ne va ajuta sa venim cumva cu picioarele pe pamint. Ne-a mai îndemnat în special sa nu ne minunam prea mult de bogatia si frumusetile exterioare ale Credintei – oricit de frumoase si de importante ar fi ele – ci sa purcedem imediat la lucrarea de sporire duhovniceasca, care înseamna lupta, disciplina si suferinta… care vine dintr-o lucrare sincera pe care o realizam cu noi însine.

Corespondenta a început. Urma sa dureze doisprezece ani frumosi, pina la moartea prematura a parintelui Serafim în 1982. Scrisorile, scrise la modul foarte sincer, au o prospetime remarcabila, pentru faptul ca nefiind scrise pentru publicare, reprezinta raspunsuri relativ spontane si directe la întrebarile mele sau, dupa caz, raspunsuri la unele provocari contemporane din Biserica. Astfel ca aceste scrisori nu se înscriu în categoria scrierilor bine lucrate ale parintelui Serafim. Cu toate acestea, ele constituie o contributie importanta la întelegerea crestinismului ortodox, a Ortodoxiei ca mod de viata, si pot fi citite pur si simplu ca un comentariu la anumite evenimente din scena istoriei Bisericii Ortodoxe contemporane.
În ciuda avertismentelor parintelui Serafim legate de chestiunea apropierii excesive de elemente exterioare, cele mai multe din întrebarile noastre au avut de-a face într-o masura oarecare cu lucrurile exterioare. Oricum, am vrut sa tragem un real folos sufletesc, si sa aratam ca apartinem si noi de o Biserica. Din fericire, parintele Serafim a înteles ca acesta era un pas de copil în Credinta, astfel ca a fost foarte rabdator cu nesfirsitele noastre nelamuriri legate de practicile elementare. Prima lui scrisoare a sosit chiar cu o saptamina si ceva înainte ca noi sa fim primiti în Biserica Ortodoxa, la Catedrala din San Francisco. Aceasta scrisoare e un exemplu al dorintei sale de a ne ajuta sa întelegem duhul din spatele literei si al legii. L-am întrebat în special despre Taina Marturisirii, despre post, despre controlul nasterilor. Cum nu se putea mai bine, legat de ultima tema, parintele Serafim ne-a dat cel mai strict si cel mai înalt standard de urmat. Dar în conversatia care a urmat, el ne-a mai îndemnat sa consultam un preot casatorit pentru a afla daca exista si unele pogoraminte. Ne-a explicat ca, fiind monah, el nu stia aproape nimic despre viata de familie – sau despre relatiile dintre barbat si femeie în general – si, oricum, nici nu prea a avut ocazia.
L-am întrebat de asemenea despre modul cum înteleg eu atitudinea Bisericii din Diaspora care, ziceam eu, este uneori neîntelegatoare cu alte Biserici Ortodoxe (o problema care nelipsita de importanta pentru un nou-convertit, ridicata adesea într-o societate atoate-toleranta unde se considera nepoliticos sa critici credinta religioasa a celui de alta religie, indiferent de persoana sa sau de cit este de bizara sau neobisnuita aceasta). Nadajduiesc ca înteleptele raspunsuri ale parintelui Serafim vor rezista în timp; este o atitudine echilibrata si bine gindita a unei probleme care din 1970 a devenit din ce în ce mai dramatica…, este vorba de acele dioceze care s-au înscris în cursa modernismului, inovatiilor si reformei.
În aceasta, ca si în multe alte scrisori de-ale lui, parintele Serafim nu dadea niciodata ordine, nu insista niciodata pe supunerea oarba si, cu deosebire, nu mi-a sugerat niciodata ca as fi cumva naiv sau stupid (cu toate ca adesea am fost). El îmi arata pur si simplu învatatura Bisericii, crezind ca aceasta, în sine, este destul convingatoare. Mai scrisese ca, în tinerete, fusese cucerit de Arhiepiscopul Ioan Maximovici, nu pentru ca a vazut în el un “specialist infailibil - pentru ca Biserica nu cunoaste asa ceva - ci pentru ca am vazut în acest sfint arhipastor un model de Ortodoxie, un teolog adevarat, a carui teologie venea dintr-o viata sfinta si dintr-o înradacinare desavirsita în traditia Ortodoxa. Cind vorbea, cuvintele lui erau demne de încredere…” . Chiar fara sa-mi dau seama, parintele Serafim mi-a devenit si mie un astfel de model.

Nota editorului: Numele unor persoane particulare au fost redate cu initiale, din respect pentru intimitatea lor.

Te rog sa ma ierti pentru întirzierea cu care îti scriu – am avut foarte mult de lucru! Acum legat de întrebarile tale: fiul tau va fi primit prin Mirungere, iar apoi poate primi (si este chiar de dorit, cit de des posibil) Sfinta Împartasanie fara a se marturisi, pina la sapte ani dupa care trebuie sa se marturiseasca de fiecare data – o practica foarte obisnuita la o virsta ca aceasta si care, daca se va întipari foarte bine înca de acum, îi va deveni mai tirziu ca un principiu de nezdruncinat. Înca de la sapte ani copilul trebuie sa tina si posturile bisericesti, în mod special cel dinainte de Împartasanie - e recomandabil sa începi sa-l pregatesti înca din frageda copilarie pentru aceasta, etc. Poti judeca tu însuti la cit te poti astepta de la fiul tau.
În general, obiceiul marturisirii în Ortodoxie este diferit, cred eu, de practica catolica prin faptul ca este mai putin legalist si formal. Avem în comun aceleasi sapte pacate capitale, dar spre deosebire de acestea, se pune un accent sporit pe starea de pacatosenie continua chiar în lucruri marunte, fie în cuvint, fapta, sau gind. Trebuie de asemenea sa constientizam aceste lucruri si sa le marturisim astfel încit sa nu se atrofieze sau sa se înmulteasca. Nu e nevoie sa intram în detalii sau circumstante nesemnificative etc., doar daca nu ai vreo nelamurire în privinta aceasta; vei vedea ca preotii din bisericile de mir sunt obisnuiti cu spovedanii destul de generale, important e sa marturisesti mai ales pacatele mai mari, sa te pocaiesti pentru toate pacatele si greselile înaintea lui Dumnezeu, fie ele mari sau mici, si sa nu lasi nimic sa-ti îngreuieze sufletul.
Este foarte important sa nu ramii cu vreo dusmanie fata de cineva si se cuvine sa existe pina la Împartasanie, o iertare reciproca între tine (mai ales din partea ta) si cei de-aproape ai tai (de obicei în familie). (Obisnuita replica este urmatoarea: “Dumnezeu va ierta; iarta-ma si tu”).
În privinta primei marturisiri, cred ca va fi suficient sa marturisesti pe scurt sau în linii mari pacatele mai mari din trecut.
Despre controlul nasterilor, Biserica Ortodoxa sigur nu este asa de “liberala” ca cea Catolica, astfel ca orice fel de interferenta în procesele naturale de reproducere, adica în zamislirea copiilor, este condamnata ca fiind pacat grav. “Pilula anticonceptionala” intra si ea în aceeasi categorie. Întelepciunea omului e una, iar legea lui Dumnezeu e alta. Cit despre înfrinarea (de la împreunare) în zilele de post, aceasta face parte din acelasi ascetism sau lepadare de sine care deosebeste postul de mincarea de dulce. Dragostea întru casatorie spre nasterea de prunci nu este privita ca ceva mai rau decit ouale sau carnea, ci viata paminteasca a omului este o pregatire pentru cea vesnica - fie ea o viata în casatorie, fie prin renuntarea la aceasta – unde vom avea parte de sarbatoare vesnica, fara mincare paminteasca, iar o parte a nevointei pe calea spre Împaratie presupune supunerea carnii de catre duh. Sfintul Pavel vorbeste despre sotul si sotia care se lipsesc unul de altul (I Cor. 7, 5), iar acest fapt este tilcuit ca referindu-se cu deosebire la pregatirea pentru Sfinta Împartasanie dar si la alte perioade de post.
Nadajduiesc ca toate acestea nu te vor descuraja. Cred ca vei întelege ca nu vin dintr-o încercare oarecare de a impune sarcini imposibile asupra oamenilor ci mai degraba dintr-o mare evlavie pentru cele dumnezeiesti si din necesitatea curatiei indispensabila întelegerii acestor lucruri.
Cit despre atitudinea “intoleranta” a Sinodului nostru fata de alte Biserici Ortodoxe vreau sa spun urmatoarele: cu multi ani în urma, o fata de confesiune catolica care a fost primita în Biserica noastra mi-a spus ca una dintre primele ei nedumeriri a fost cea referitoare la presupusul mare contrast dintre înfricosatoarele afirmatii la adresa ereticilor, apostatilor, etc. si abordarea întelegatoare si iubitoare pe care a întilnit-o adesea în convorbirile cu preotii sau credinciosii nostri. Eu nu vad aici nici un conflict. Pentru a pazi adevarul trebuie sa vorbim la modul cel direct despre cei ce se departeaza de el pentru a pazi astfel turma si, daca e posibil, a-i calauzi pe cei rataciti. Dar Biserica îsi deschide comorile pentru fiecare suflet – cu conditia ca el sa asculte de adevar si sa primeasca învataturile ei – iar aceste comori nu pot veni decit de la Sfintul Duh si nu din “reinterpretarea” unora sau altora. Referitor la acele Biserici Ortodoxe care se departeaza de adevar, trebuie sa fim foarte bine întelesi, problema sta mai mult în atitudinea pastorilor respectivi care, cunoscind Ortodoxia, se departeaza în mod constient de ea (de învatatura ei) tragind si turma dupa ei. Dar, în toate legaturile pe care le am cu sustinatorii fermi ai Ortodoxiei din Biserica noastra, pot spune cu mina pe inima ca nu am întilnit nici unul dintre ei care sa nu manifeste o iubire crestineasca pentru cei rataciti; daca Patriarhul Athenagora s-ar fi pocait de ratacirea sa si s-ar fi întors la Ortodoxie, cred ca ar fi fost primii care l-ar fi îmbratisat . Cred ca impresia contrara vine în special din partea criticii acelora a caror idee despre Biserica este foarte vaga si care acuza rivnitorii nostri de “lipsa de iubire”, pe cind ei, de fapt, se împotrivesc cu toata dreptatea apostaziei . Din pacate situatia Bisericii Ortodoxe nu pare sa se îmbunatateasca, iar pozitia Mitropoliei , care pare-se ca s-a rupt de Biserica Sovietica, e în continuare ferma. Nu putem decit sa-i compatimim pe cei în suferinta din Biserica Ortodoxa din Rusia, dar faptul ca conducatorii acestei Biserici încearca, daca nu sa distruga, cel putin sa discrediteze Biserica Ortodoxa, pentru interesele si triumful Comunismului, nu se poate sa ne lase indiferenti. Dar, chiar si aici, noi nu încercam sa emitem judecati asupra lor, ci doar sa le respingem minciunile si sa încercam sa-i ajutam pe cei din URSS, pe care ei îi persecuta si îi arunca dupa gratii.
Sper ca nu v-am pricinuit o tulburare prea mare în “meditatiile” voastre.
Bineînteles ca nu e nimic rau în a citi Scriptura si a cugeta asupra ei. Ar fi si mai bine daca ati citi si un comentariu asupra versetelor Scripturii – ca cele ale Sfintului Ioan Gura de Aur, care se gasesc traduse complet în limba engleza.
Ma rog cu tot dinadinsul ca sa izbindesti în lupta împotriva ispitei Uniate . Am auzit de un numar atit de mare de catolici care au cunoscut acolo un esec spiritual încit, chiar daca n-as fi ortodox, te-as sfatui sa stai departe de ea. Tragedia acestor catolici e sinonima cu constientizarea faptului ca ei, în fond si la urma urmei, “joaca un fel de teatru”, în sensul ca au de-a face cu unele elemente ortodoxe fara a fi ortodocsi si, în acelasi timp, îsi pierd si identitatea de catolici, ajungind sa simta ca nu sunt nici catolici nici ortodocsi, ci un amestec straniu – sfirsind prin a deveni ortodocsi întorcindu-se la Catolicismul “Vestic” sau chiar mai rau.
Sper ca acestea sa-ti raspunda pentru o vreme la întrebarile tale, si nu te teme a întreba si altele. A învata (despre) credinta ortodoxa este o sarcina de-o viata, iar atunci cind esti primit în Biserica poti spune ca abia ai atins marginea. Dar cred ca pina acum ai agonisit cele esentiale, cu acestea putind deja naviga pe curentul de har al Bisericii.

Împreuna cu sotia si fiul meu am fost primiti în Biserica de Ziua Eroilor în 1970. În luna septembrie a aceluiasi an am facut primul meu pelerinaj la schit, aflat cam la trei ore de locuinta noastra din nordul îndepartat al Californiei. În privinta drumului, parintele Serafim îmi daduse indicatii foarte precise, deoarece ultimele patruzeci si ceva de mile erau drumuri de tara prost marcate. Ultimele doua mile le-am facut - pina la locul numit de parinti Muntele Sfintul Herman - pe un drum accidentat, mocirlos, inutilizabil iarna si foarte periculos dupa ploi abundente, asa cum am aflat mai tirziu.
Pe la jumatatea drumului catre munte am luat-o gresit, împotmolindu-ne în noroi. Nu stiu daca mersesem prea sus sau eram în urma, asa ca m-am întors în micul sat Platina de la poalele muntelui. Vinzatorul de la bacanie mi-a dat unele îndrumari, dupa care m-am întors pe jos spre padurea de pe munte. Era abrupt, locul nu dadea semne ca ar fi locuit, drept care ma hotarisem sa renunt cind, deodata, la stinga, cu greu se puteau vedea citeva baraci, daca le pot numi asa. Apoi, cotind putin, am vazut o enorma cruce cu trei brate. Gasisem în sfirsit schitul.
Una dintre baraci se dovedea a fi o capela cu un acoperis neterminat care înca mai era deschis catre cer, o casa veche si deteriorata si o casa mai mica. Parintii m-au primit cu cea mai mare caldura într-o camera încapatoare care functiona ca arhondaric, camera de zi si capela de ocazie. Au adus apa rece si citeva felii de pepene, mi-au oferit un scaun, dupa care au început imediat sa vorbeasca despre vietile sfintilor sau “batrinii” din pustie – asa cum obisnuiau sa faca cu toti pelerinii. Nu aveau loc convorbiri pe teme seculare, exceptie facind cazul cind exista ceva ce avea de-a face cu obiceiul vietuirii în singuratate într-o salbaticie împadurita. Totul parea destul de bine chibzuit si foarte inspirat. Chiar si pentru un începator ca mine, atmosfera nelumeasca a schitului era palpabila.
Pe la sfirsitul toamnei a fost terminat acoperisul capelei de la schit, iar apoi, citiva ani mai tirziu, i s-a adaugat o mica tinda. Din cite am aflat, în deceniul ce a urmat casa a fost remodelata si îmbunatatita de cel putin trei ori. Casuta adapostea si o mica tipografie, îmbunatatita si ea de mai multe ori în anii urmatori. Dupa moartea parintelui Serafim în 1982, alte patru sau cinci dependinte au fost de asemenea construite de catre fratie, avind a adaposti chilii monahale aflate putin mai departe de complexul principal de cladiri. Cu vremea, toate aceste dependinte au fost pictate si decorate destul de dragut într-un fel de stil rural rusesc. O serie de camere si cladiri au primit nume speciale: avem Camera Tarului (cea mai frumoasa si mai oficiala dintre camere, folosita în special pentru primirea episcopilor), Arhondaricul Roz (numit asa pentru faptul ca cineva îi aplicase vopsea roz), Sala Gregoriana (construita de un vizitator oarecare numit Gregory si folosita pentru prelegeri) si asa mai departe. Pe toata suprafata asezamintului monahal se gaseau plante si flori de toate felurile – unele în diferite recipiente, altele în ghivece de flori – iar parintele Serafim obisnuia sa planteze în fiecare an o mica dar productiva gradina de legume, de care se bucura si se mindrea foarte mult. Acestea nu erau niste realizari oarecare: în primii ani, lipsa unei fintini necesita ca apa sa fie carata la fiecare planta. Pe de alta parte, parintele Serafim a trebuit sa împrejmuiasca cu gard gradina de legume din cauza caprioarelor care veneau la ea ca la vasul cu salata!
În prima mea vizita, dupa citeva ore de convorbiri, parintele Serafim ne-a asigurat ca va merge cu mine sa vada ce se poate face cu masina blocata în noroi, daca o putem scoate cumva de acolo. Pe cale, cinta laude si tropare la diferiti sfinti, ale caror ecouri se strecurau usor prin padure amestecindu-se cu sunetele pasarilor. Odata ajunsi la masina, a trebuit sa împingem, ca s-o urnim din loc, si asta nu fara unele exclamatii de neputinta, dar masina nu se misca din loc. În cele din urma am mers în oras sa cautam un camion care s-o tracteze. În timp ce asteptam în spatele masinii, parintele Serafim observa cit de suparat, cit de nerabdator eram ca sa se ispraveasca odata cu masina asta. Deodata, aratind catre splendoarea muntilor si a padurilor din jurul nostru, spuse: “Vezi toata aceasta frumusete? Si acei munti de acolo – au fost aici de atit de mult vreme…, si se pare ca vor fi aici pentru totdeauna, nu-i asa? Dar nu este adevarat. Chiar acei munti vor trece într-o zi”. Era clar ce voia sa spuna: de ce sa te enervezi de la o problema trecatoare, de la o masina împotmolita, care pina la urma va fi urnita, cind chiar acesti munti impunatori se vor duce într-o zi? A fost primul din numeroasele momente cind linistea inimii parintelui Serafim se revarsa si catre mine. M-am simtit deodata împaciuit, odihnit, toata agitatia disparuse, asa cum urma sa se întimple de multe ori în prezenta lui de-a lungul anilor ce au urmat.

16 Martie 1971

Salutari în Domnul nostru Iisus Hristos. Vom fi foarte bucurosi sa te vedem împreuna cu familia la schitul nostru ori de cite ori puteti veni. Pe vizitatorii de parte femeiasca încercam sa-i descurajam pentru o vreme deoarece nu suntem pregatiti pentru ei. Dar acele citeva femei care vor reusi sa treaca peste orice piedica si sa ajunga aici sunt binevenite pentru o scurta vizita. De fapt, unele doamne din orasul din apropiere deja au venit pe aici cu masina, asa ca nu avem nici un motiv sa le refuzam femeilor de confesiune ortodoxa acelasi privilegiu, cel putin din cind în cind!
Alexie, îti urez toate cele bune cu ocazia primei voastre aniversari a intrarii în Biserica. Fie ca Dumnezeu si Sfintul vostru patron sa va calauzeasca în toata viata, pe strimta, îngusta cale a Ortodoxiei!

Bucurati-va întru Domnul! Îmi face placere sa aud din nou de voi. Ne vom bucura daca va vom putea vedea Miercuri, 9 Iunie, ori în alta zi din saptamina aceea, atunci cind va va conveni cel mai bine.
În Biserica Ortodoxa nu este interzis sa te rogi la Sfinti “necanonizati” . De fapt, canonizarea ofera doar un statut oficial la ceea ce deja exista neoficial: oamenii se roaga unui sfint înainte ca Biserica, în cele din urma, sa-i stabileasca un cult general, moment în care i se stabileste o slujba, o icoana etc. Tot astfel, în mod particular, putem cere sa se roage pentru noi oricarui crestin plecat dintre noi, asa cum obisnuim sa cerem rugaciunea crestinilor ortodocsi în viata – pentru ca toti sunt vii în Hristos; cu atit mai mult cineva a carui viata sfinta sau mucenicie au fost bine-primite de Hristos Domnul nostru, astfel ca el poate auzi rugaciunile noastre, mijlocind pentru noi. De aceea, daca esti inspirat sa faci asa, roaga-te cu toata încrederea Ieromartirului Serafim. De fapt, nu e nimic rau în a decupa fotografia lui si a o pune între icoanele tale – dar nu într-un loc central, ci undeva deoparte, pe la marginea coltisorului tau de rugaciune, cum s-ar spune. Au fost multi oameni care au facut astfel cu imagini reprezentind pe Sfintul Ioan de Kronstadt si Sfintul Herman cu mult înainte ca ei sa fie canonizati.
Cit despre Biserica din Catacombe si “cultul membrilor Familiei Imperiale” – nu stiu cu cita seriozitate trebuie sa privesc acest fapt, avind în vedere ca sovieticii sunt foarte cunoscuti pentru abilitatea cu care descopera peste tot “comploturi monarhiste”, respectiv “practici religioase” dintre cele mai bizare, care se întemeiaza pe o gindire ratacita. Daca totusi aceasta declaratie se bazeaza pe fapte, chestiunea devine interesanta daca ar fi sa o alaturam urmatoarei afirmatii: “ipoteza numelor tarilor…” care la început ne-a pus pe ginduri. Se poate ca Biserica din Catacombe sa fi canonizat (oficial sau neoficial) ca martiri Familia Imperiala si astfel sa fie venerati ca sfinti si sa li se preia numele la botezuri si în monahism. Dar aceasta e numai o speculatie. Fara îndoiala ca tarul si familia sa trebuie vazuti ca martiri ai Credintei Ortodoxe, fapt care nu are nici o legatura cu chestiunea monarhiei; din nefericire, exista oameni din afara care îi numesc “monarhisti” pe cei care îi venereaza pe acesti martiri, ceea nu poate stirni decit confuzie. Întreaga chestiune a “monarhismului” sinodal a stirnit deja destula confuzie. Exista un numar de fire care trebuie descurcate pentru a obtine o imagine clara – m-as bucura sa o discut cu tine odata; fiind amindoi americani, probabil ca nu vom suferi tot felul de reactii emotionale care ar putea cumva sa-i tulbure pe rusi!
Pe scurt, este foarte adevarat ca multi emigranti rusi, în special cei evlaviosi si cei din rindul clerului, vor pleda pentru vechea ordine din Rusia si cu siguranta ca o vor prefera oricarei alte ordini din zilele noastre (pentru Rusia); dar în America, aceiasi oameni vor trebui sa fie considerati ca democrati, deoarece participa la alegerile noastre si nu au de gind sa-l “reabiliteze” (aici) pe George III! Dar sa numesti Sinodul însusi “monarhist” este lipsit de orice logica, cel putin irelevant, pentru ca nu afecteaza în nici un fel (din cite mi-as putea imagina) credinciosul simplu. Nu e nici un “pacat” sa speri ca în Rusia sa se instaureze o democratie, cu toate ca, personal, cred ca destinul istoric al natiunii ruse este strins legat de cel al Tarilor si tot ce a urmat [de la ultimul Tar - n. tr.] si va mai urma, va fi doar o idee impusa cu forta, spre marea paguba a poporului rus. Cred ca cei care vorbesc despre “monarhismul” Sinodului exprima de fapt propriul dezgust fata de pozitia în general traditionalista a Sinodului care înainte de toate este o pozitie bisericeasca. Asa cum am spus, daca va intereseaza toate acestea, le putem discuta cindva, dar nu cred ca este o chestiune atit de importanta!
Asteptam cu nerabdare sa va vedem. Acum doua zile districtul nostru a început obisnuita reparare anuala a mocirlosului nostru drum – ieri si astazi a plouat si drumul este deja o mocirla totala, spre paguba pescarilor care deja au început sa soseasca pentru week-end (la piriu)! De îndata ce ploaia se va opri, se va usca repede, dar toata lucrarea va trebui cindva refacuta.

În vara anului 1971, începusem sa scriu cite ceva despre noua mea viata de crestin-ortodox. Am scris un scurt articol si l-am trimis parintelui Serafim pentru a-si exprima o parere - în scrisoarea care urmeaza, parintele si-a exprimat citeva comentarii asupra articolului.
“Arhiepiscopul Ioan”, pe care parintele Serafim îl mentioneaza în urmatoarea scrisoare, este acelasi cu Arhiepiscopul Ioan Maximovici din San Francisco, care a murit în 1966, fiind înmormintat în Catedrala din acelasi oras. Arhiepiscopul sau “Vladica” Ioan, asa cum prefera rusii sa-l numeasca (vladica este termenul rusesc ce denota afectiune, dragoste, însemnind “micul stapin”), a dus o viata foarte ascetica si sfinta. Parintii l-au cunoscut, numarindu-se printre slujitorii lui. În ultimele decenii, cultul sau s-a raspindit în toata lumea ortodoxa, chiar si dincolo de limitele jurisdictionale. Trupul sau a fost gasit neputrezit dupa douazeci si opt de ani de la moartea sa, iar în 1994 a fost canonizat de catre Biserica Rusa din Diaspora.

16/29 August 1971

Salutari în Domnul nostru Iisus Hristos. Dupa ce în cele din urma m-am hotarit sa nu mai preget a-ti scrie, mi-am zis s-o fac neîntirziat chiar astazi – am constatat totodata ca sarbatoarea de astazi este închinata acelei icoane la care tu ai o mare evlavie . Asa ca, de aceasta sarbatoare, îti doresc toate cele bune; conform rusilor, icoana aceasta poarta numele de “Al Treilea Mintuitor” – adica a treia sarbatoare a Mintuitorului din aceasta vara .
Iarta-ma, te rog, pentru îndelunga-mi tacere dar, pe linga munca la tipografie (care include un Orthodox Word rusesc, dedicat vietii Arhiepiscopului Ioan, pe care am si terminat-o în ziua anterioara celei de-a cincea aniversari a trecerii sale din aceasta viata), am cam avut de lucru cu vizitatorii care pentru noi nu erau putini. Sapte oameni într-o saptamina sunt o companie destul de mare pentru standardele noastre din salbaticie!
Am citit cu mare interes articolul pe care l-ai trimis; de fapt l-am citit de citeva ori, tocmai l-am terminat de citit ultima oara. N-am gasit nimic în neregula în el, m-am gindit doar la o eventuala schimbare în text, pe care am si notat-o. Punctul tau de vedere are importanta lui, e confirmat atit de Sfinta Scriptura, de Parintii din vechime cit si de cei mai noi, ba mai mult, este scris cu simtire si nu ca un exercitiu academic de rutina. Nu este inutil si nici o “dovada de pedanterie” sa scrii un asemenea articol, pentru ca te ajuta sa-ti clarifici si sa-ti dezvolti propriile idei si simtaminte, comparindu-le cu izvoarele – atit cu Scriptura cit si cu aceia care au trait credinta pe care noi o propovaduim si încercam sa o traim. Îmi vine în gind chiar un loc unde s-ar cuveni sa fie publicat: într-un ziar numit Orthodox America [America Ortodoxa], care, pe linga stirile pe teme ortodoxe, cuvinte de folos, si obisnuitul punct de vedere asupra problemelor contemporane, sa aiba si o sectiune în care cei convertiti la Ortodoxie ca si toti ceilalti copii ai Americii ortodoxe raspinditi peste tot împartasesc cite ceva din parerile, ideile, sperantele lor, etc. Din nefericire, un asemenea ziar nu exista! Poate într-o zi va exista. Cu toate acestea, chiar si fara un ziar, nu e rau ca cei convertiti sa comunice între ei.
Am scris acum citiva ani citeva scurte articole cam pe aceeasi linie la insistentele Arhiepiscopului Ioan, care voia cel putin o pagina sau doua de material în limba engleza în buletinul diocezei din San Francisco (a carui aparitie a încetat) . Nu stiu daca le-o fi citit cineva, dar uitindu-ma acum înapoi la ele le gasesc, în ciuda “simtirii” ce le-o port, cumva “abstracte”, un rod al gindirii care nu avea în spate destula experienta, fie în literatura sau în viata ortodoxa. Totusi, ele au avut o functie importanta în modul meu de întelegere si de exprimare a diferitelor probleme din Ortodoxie si chiar în “dezvoltarea” mea ortodoxa, iar Vladica Ioan are si el contributia lui.
De aceea, daca te simti înclinat sa scrii articole asemanatoare, fa-o cu tot dinadinsul. Ai pomenit de un lucru important: marele folos al citarii din operele Parintilor. Aici as mai adauga: marele folos al citarii unor întimplari din viata lor, atunci cind e cazul. Dar, cu deosebire în zilele noastre, istetii “teologi” au capacitatea de a-i cita pe Parinti si sa-i rastalmaceasca spre sminteala credinciosilor. Însa ceea ce au facut Parintii este adesea asa de limpede si neechivoc încit nu se poate rastalmaci. Spre exemplu: se vorbeste mult în zilele noastre despre întelegerea celor “Sapte Sinoade Ecumenice”, cit de obligatorii sunt, daca sunt valabile pentru toti crestinii ortodocsii si daca sunt ultima autoritate în Biserica, etc. - si apoi începi sa-ti amintesti ca ortodocsii au avut si un al “Optulea Sinod Ecumenic” – deoarece toti reprezentantii Patriarhatelor au semnat conventia Sinodului de la Florenta.
Cu toate acestea, din pricina unui singur episcop, Sfintul Marcu al Efesului, care s-a împotrivit întregului Sinod tinind mai mult la adevar decit la niscaiva “interese bisericesti”, respingind hotarirea (unirea cu Roma) din cauza ca era în contradictie cu traditia ortodoxa, întreaga Biserica Ortodoxa a respins-o. Chiar si astazi, sustinatorii uniatiei (unirii cu Roma), vor fi avind multe si subtile argumente, dar noi ne vom împotrivi nu numai cu argumente si citate din Parinti, ci chiar cu exemplul Sfintului Marcu al Efesului.
Daca as avea vreo sugestie pentru viitoarele tale articole, ar fi aceea sa ai totdeauna în minte Vietile Sfintilor. De fapt, chiar în articolul acesta sunt cel putin doua puncte care ar suna si mai sugestiv daca ar fi întarite prin referinte la vietile autorilor citati (un sfint si un duhovnic al zilelor noastre). Cind ai scris despre “dragoste” ai citat pe Sfintul Ioan de Kronstadt – dar este nu numai un mare Sfint ortodox al acestui secol, ci el este chiar întruparea dragostei de care vorbeste, si cu greu putem gasi un exemplu asemanator în viata altor sfinti pentru a ilustra desavirsita sa dragoste ce se rastigneste pe sine în slujba altora, binecuvintat de Dumnezeu prin multimea de minuni care nu pot fi comparate decit cu cele ale Sfintului Nicolae.
Si iarasi, cind îl citezi pe I. M. Andreiev în legatura cu Crestinismul ca un “nou principiu de viata, capabil sa îmbratiseze totul”, acest fapt devine cu atit mai percutant cind stii ca aceasta afirmatie vine din teribila experienta a realitatii sovietice care s-a nascut în puscarii si catacombe, avind constiinta ca toate au venit asupra lui prin forta, încit astazi nu mai poti [pur si simplu] sa fii un crestin cu inima împartita , ci unul cu toata inima sau deloc; Crestinismul fie este totul pentru cineva, or pur si simplu nu va rezista testului realitatii sovietice.
De altfel, pe aceeasi linie de gindire este si interesanta carticica pe care ti-am trimis-o, o marturie ortodoxa contemporana în fata aceleiasi inflexibile realitati sovietice. Poti pastra cartea deoarece ni s-au trimis mai multe.
Acum ca am început în acest ritm, pot sa dau alte exemple. Din rinduiala dumnezeiasca, Sfintul Paisie cel Mare nu a reusit sa-si recunoasca propriul ucenic dupa ce s-a întors dintr-o scurta calatorie în Alexandria. Pentru ca s-a întimplat ca ucenicul sa întilneasca pe cale un eretic cu care s-a pus de acord în privinta faptului ca, “probabil”, unele dogme ortodoxe nu sunt chiar asa de adevarate în cele din urma, si astfel harul l-a parasit, iar lipsa aceasta a fost imediat observata de batrinul sau; deci iata cit de real se manifesta harul si de cit de multa grija e nevoie pentru a-l pastra.
E destul pentru acum. Transmite-le lui Ian si Susanei salutarile mele. Spune-i lui Ian ca avem doi pui de caprioara cu pete. Speram sa te vedem din nou înainte de venirea iernii. Se spune ca iarna va veni devreme anul acesta si va fi aspra. Nu-i de mirare ca vara aceasta, cu exceptia unei scurte perioade, a fost neobisnuit de rece, iar astazi este tot asa. Am avut si trei furtuni cu trasnete.

Parintele Serafim avea toate calitatile unei pregatiri academice si o bogata experienta în lumea editoriala unde a scris si publicat printre cercurile bisericesti, alaturi de o intensa experienta duhovniceasca – nu doar spiritualitate abstracta, ci una concreta, practica. Pe de alta parte, eu nu aveam nici una din aceste calificari. Dar totusi aveam o diploma în jurnalism, iar acum eram crestin ortodox; aveam o foame crescinda de tot mai multa cunoastere si experienta, avind pe deasupra si ceva talent pentru scris. Eram astfel un teren disponibil pentru acest gradinar cu totul special, parintele Serafim – un gradinar în cautarea unui petic de pamint pentru semanat si cultivat. Si astfel, din acest moment al corespondentei noastre el si-a început munca de gradinar punind seminte dupa cum eram pregatit sa le primesc, altoind si curatind ori de cite ori era necesar.
În aceasta scrisoare, parintele Serafim scria de asemenea si despre visul sau privitor la un nou si original tip de publicatie de limba engleza - Orthodox America. A trebuit sa treaca multi ani de atunci pentru ca acel vis sa se împlineasca. Înca nu eram nici pregatit nici în stare sa ajut în vreun fel la crearea unei asemenea publicatii. Între timp, parintele Serafim m-a stimulat sa încep a ma gindi la ceva mult mai simplu si mai smerit, un fel de buletin informativ mai extins prin care puteam împartasi altora propriile mele experiente si puncte de vedere catre alti convertiti si, în acelasi timp, sa-mi dezvolt talentul scriitoricesc sau editorial pentru a ma pregati pentru ceva mai consistent în viitor.
Vedeam clar entuziasmul parintelui Serafim - ceva ce arareori putea fi vazut la el - dorinta lui ca eu sa continui sa scriu. Dorinta lui fierbinte ca eu sa folosesc anumite întimplari din vietile sfintilor pentru a ilustra unele puncte mai abstracte era foarte importanta pentru mine. De fapt, aceasta era introducerea mea în ideea ca spiritualitatea ortodoxa nu este deloc abstracta sau teoretica, ci întotdeauna are o aplicatie practica la viata de zi cu zi.
Ca în multe alte scrisori ale sale, parintele Serafim sfirsea cu un comentariu legat de vreme. Acesta este înca un exemplu al aspectului concret versus abstract din viata lui, si nu doar un obicei conventional si “reconfortant” pentru scris. Parintele Serafim nu se deda la asemenea obiceiuri si conventii si nu obisnuia aproape niciodata sa spuna vrute si nevrute sau sa se amestece în discutii inutile. Pentru el, vremea era o parte din mediul în care Dumnezeu l-a rinduit. Asa ca se pricepea bine la ea, îi admira capriciile, multiplele sale manifestari, asprimea ei…, adeseori scria si vorbea despre ea, în special în primii ani; indiferent ce forma lua, el se bucura de ea.
Pe masura ce anii treceau si numarul de vizitatori si pelerini crestea, parintele Serafim trebuia sa-si impuna restrictii pentru rugaciune, lectura si scris, ajungind sa-si doreasca venirea unor ierni aspre care efectiv l-ar izola de lumea din afara saptamini întregi. Din nefericire, aceasta nu se întimpla prea des, fiind nevoit, ocazional, sa se puna la discretia cuiva care se întimpla sa treaca pe acolo. Cu timpul, deprinse obiceiul sa se retraga tot mai mult în chilia sa, departe de complexul principal. Statea în chilie zile întregi, coborind doar pentru slujbe si la mese, putind în acest fel sa finalizeze proiecte de traducere sau scrieri. Dar catre sfirsitul vietii, dupa ce sanatatea i se subrezise putin, îmi spunea de repetate ori, pe masura ce se apropia o noua iarna: “Nu cred sa mai pot îndura aceste ierni. Devine din ce în ce mai greu”.

Iarta-ma te rog pentru cererea mea fara rost, dar daca vii simbata, ai putea sa ne aduci cite ceva. Mergind spre Redding saptamina asta am uitat sa luam geamurile pentru a repara usa de la arhondaric; recent am spart doua geamuri în cladire asa ca, daca poti, adu doua geamuri de marimea 19x24 inci . Magazinul de unde poti lua geamurile e chiar pe drumul principal care trece prin Redding. Daca cumva e închis, lasa totul în seama noastra, vom merge în oras într-o saptamina sau doua. Toata cheltuiala intra în socotelile de întretinere ale cladirii, drept care îti vom înapoia toti banii.
A plouat putin în ultimele zile, dar astazi e cald si frumos, iar drumul este destul de uscat. Nadajduim ca aceasta vreme va dura pina simbata.
Daca posta nu va aduce scrisoare pina vineri, nu te îngrijora, ne vom vedea noi pina atunci. Roaga-te pentru noi.

Pentru noi, cei din vremea aceea, cea mai apropiata parohie a Bisericii Ruse din Diaspora era fie Sacramento, fie San Francisco – ambele cam la 350 de mile departare, sau la vreo sapte ore de mers cu masina. Desi schitul era la trei ore departare, nici unul din parinti nu fusese hirotonit preot, astfel ca pentru Dumnezeiasca Liturghie mergeam în San Francisco o data pe luna. La fiecare vizita de acest fel, obisnuiam sa ne adunam cu noii nostri prieteni din comunitatea Ortodoxa de acolo – atit dintre convertiti cit si rusi – si sa ne punem la curent cu ultimele evenimente din viata parohiala.
Într-o astfel de vizita în San Francisco, eu si sotia mea ne-am aratat interesati de eventuala înfiintare a unei publicatii bisericesti. Deja stabilisem cu parintele Serafim detaliile legate de format si de continutul general, iar acum încercam sa-i gasim un nume potrivit. Auzind despre acest proiect, cineva din San Francisco ne-a spus ca în curind urma sa aiba loc în Montreal o conferinta misionara oficiala ce avea ca scop si elaborarea unui nou periodic de limba engleza si, deci, aveam de asteptat hotaririle si perspectivele oferite de acea conferinta înainte de a ne lansa în vreo initiativa, or poate ca trebuia deja sa o abandonam de pe-acum. Aceasta a fost prima data dintr-o serie de ocazii cind diferiti indivizi au încercat – adesea, fireste, cu sinceritate – sa ne descurajeze or sa ne traga înapoi de la încercarea de a ne duce la împlinire visele si idealurile pe care parintii Serafim si Herman le nutreau cu noi. Pe de alta parte simteam ca în jurul nostru se seamana confuzia, de care, în parte, eram si noi responsabili; despre ea va vorbi parintele Serafim în urmatoarea scrisoare.
Acest incident l-a facut pe parintele Serafim sa-si dea seama de faptul ca fenomenul convertirii îsi avea propriile probleme si nevoi, destul de diferite de acelea ale generatiei emigrarii. El observa ca daca acesti noi convertiti ar trebui sa supravietuiasca în Biserica, va trebui sa li se faca un oarecare loc, deschis cailor de comunicare cu diferitele autoritati bisericesti, iar el si parintele Herman erau chiar foarte potriviti pentru aceasta treaba. Pentru cei mai multi dintre cei ce veneau la Ortodoxie pe Coasta de Vest în anii 1970, parintii Herman si Serafim se dovedeau a fi un adevarat pod între noi si Biserica.

Salutari în Domnul nostru Iisus Hristos. Multe multumiri pentru scrisoarea ta. Aceasta va fi doar o scurta nota pentru a usura unele griji de-ale tale. Pe linga obisnuitele probleme, nu cu multa vreme în urma m-am ranit la un deget (din fericire la mina stinga) la linotip, cind lucram cu acul, iar apoi s-a infectat etc. Acum începe sa se vindece dar toata infectia si perioada de vindecare m-au costat mai multe saptamini. Iata ce înseamna sa înveti sa te încrezi mai mult în Dumnezeu decit în propriile planuri.
Sper ca în curind sa-ti scriu cite ceva despre Glastonbury etc.
Noi întelegem foarte bine tulburarea din sufletul tau, venita cu ocazia conferintei despre misiunea crestina etc. Dar sa stii ca nu e normal sa ai o astfel de tulburare; pentru ca atunci cind începi ceva cu scopul de a-i placea lui Dumnezeu, diavolul nu va întirzia sa te ispiteasca si sa te dezorienteze prin toate mijloacele, chiar prin cele mai nerusinate. Chiar noi am auzit recent despre noul periodic de limba engleza din Montreal, si am înteles ca A. era implicat în afacere; parea sa fie vorba de o publicatie sinodala “oficiala” si, prin urmare, nu trebuie sa te temi ca cineva, constient sau inconstient, ar vrea sa-ti zadarniceasca planurile. De aceasta publicatie se va ocupa o noua “Comisie Misionara” sinodala, dar nu stim daca ea se va întruni în Ianuarie. Este un proiect oficial, si nu prea cred ca va putea reusi sa descurajeze mica lucrare misionara “neoficiala” prin care Ortodoxia este cu adevarat propovaduita.
De aceea, noi te sfatuim sa mergi drept înainte cu planurile tale, facind tot ce este omeneste posibil si lasind rezultatul în seama lui Dumnezeu. Este de asteptat sa întimpini dificultati pe cale, pentru ca diavolul nu doarme niciodata; dar daca cumva vei da de niste piedici care ar putea sa-ti lase fara rod toate eforturile tale, zadarnicindu-le cu totul, nu deznadajdui, ci mergi drept înainte bizuindu-te atit pe propria-ti stiinta cit si pe sfatul altora. Chiar înainte sa ne-o ceri tu, noi deja ne hotarisem sa-i scriem Vladicai Antonie pentru a ridica într-un fel bariera dintre convertiti si episcopi. Una peste alta, am vrea întii sa vedem macheta primului numar, sa putem sa ne bazam pe ceva concret atunci cind îi scriem. Te vom anunta cumva în ziua cind îi vom trimite scrisoarea, ca sa fii sigur ca n-am uitat! Nu putem sti cum va reactiona, atita timp cit (…) Comisia Misionara l-ar putea face sa sovaie în privinta binecuvintarii oarecum îndraznete pe care o va da în propria-i dioceza. Asa ca pregateste-te! Fa-ti treaba si apoi înarmeaza-te cu rugaciune. Înainte sa-l vizitezi pe Arhiepiscop, du-te neîntirziat la Vladica Ioan si implora-i ajutorul, chiar la mormintul sau, si întreaba-l daca ceea ce vrei sa întreprinzi este bine-placut lui Dumnezeu, ca sa te binecuvinteze. Daca Vladica Ioan va binecuvinta, se va împlini, indiferent de dificultatile care pot aparea! Presupun ca stii ce vreau sa spun atunci cind afirm ca “comisia noastra misionara” are doar un singur membru – Vladica Ioan.
Cit despre titlul (noii noastre publicatii) - Nikodemos, mi se pare un nume potrivit, care nu suna mai putin “oficial”, deoarece nu contine în titlu, “Ortodoxia”, iar implicatiile sunt dintre cele mai potrivite (sete de cunoastere, ignoranta desavirsita în fata puternicei presiuni venite din partea noii revelatii, probabil ca pina si vizitele nocturne de taina sugereaza un timp al catacombelor, al exilului etc.). Te avertizez de pe acum, ca daca vei folosi titlul de Nikodemos, vei primi cel putin o scrisoare furioasa care-ti va cere sa folosesti transcrierea standard, Nicodemos, acuzindu-te de încercare de grecizare a limbii engleze. Se întelege ca e o chestiune de gust si te-as sfatui sa fii constient de ceea ce faci, astfel încit sa poti raspunde mai tirziu pentru ortografia aleasa!
Vom încerca sa-ti trimitem saptamina asta lista adreselor postale.
Roaga-te pentru noi si, mai presus de toate, sprijina-te pe Arhiepiscopul Ioan.

În cele din urma ne-am decis sa-i punem titlul Nikodemos, sub care sa punem, cu litere mici, un fel de motto: “daca un om nu se va naste din nou”. Am pus la cale o macheta de proba pentru primul numar, cu o coperta cam neinspirata ce ilustreaza niste turle în stilul bulbilor de ceapa rusesti. Totusi, periodicul nu a ajuns sa fie tiparit asa. Parintele Serafim stia ca noi doream în mod deosebit sa-i “atingem” cumva pe Romano-catolicii conservatori, dintre care cea mai mare parte erau cuprinsi de o deznadejde din pricina “înnoirilor” din Biserica lor; în timp, am încercat în mod deschis sa intram în sufletul catolicilor. Asa cum reiese din reactia parintelui Serafim la macheta, înca mai aveam mult de învatat!

Salutari în Domnul nostru Iisus Hristos. Am citit cu interes primul numar din Nikodemos si avem citeva comentarii.
Articolul final nu este semnat, chiar daca începe cu “Eu”. S-ar putea crede ca întreaga publicatie este rodul eforturilor unui singur om – dar acest fapt nu pare sa reiasa din pagina de titlu. Unui articol scris pe un ton personal s-ar cuveni sa-i pui niste initiale sau un pseudonim.
Acum ajungem la punctul cel mai important. Începind cu pagina 2 pina la 9 totul e în regula, totul e la locul lui; dar pagina 1, care trebuie sa dea tonul întregului demers, are o slabiciune, si asta din mai multe motive:
(a) Introducerea trebuie sa contina o “lovitura”, ceva percutant, care sa se faca vizibil chiar din primul rind. Dar în loc de aceasta tu ne spui ca: “Biserica… e bine, e în viata”. Prea prozaic! Bine…, e surprinzator, e uimitor, Biserica este nu numai în viata, dar înfloreste pe seama singelui martirilor, pe viata ascetica etc. Aceasta lovitura poate fi data doar prin reformularea primei propozitii, poate cu un citat evanghelic, ca de pilda cuvintul Mintuitorului: Nu te teme, turma mica, pentru ca Tatal vostru a binevoit sa va dea împaratia (Luca 12, 32). În ciuda aspectului sau teribil, Biserica nici nu a murit, nici nu s-a predat satanei, si cei ce vor sti sa o gaseasca (aici facindu-se o aluzie: unde este Biserica?) vor mosteni slavita si nesfirsita Împaratie a Cerurilor! Gindeste-te la situatia Romano-catolicilor de astazi: spune-le ca Biserica e “în viata si bine” si nu vor citi mai departe – pentru ca pentru ei, portile iadului par sa aiba întiietate asupra Bisericii. Sigur ca prima ta propozitie este corecta în sine, dar nu i se da importanta cuvenita. Pune ceva acolo, astfel încit sa-l determine pe catolicul deznadajduit (de pilda) sa citeasca mai departe.
(b) Cine este Fericitul Ioan Maximovici si de ce faci pomenire de el? Crezi ca lumea îi cunoaste deja toata povestea? Nu, nu o cunosc. Din nou, ceva mai percutant! Un Sfint ancorat cu totul în traditia ortodoxa, prin preocuparile si pilda sa de viata, a inspirat un avint misionar catre Vest, iar acum cinci ani el a pasit chiar pe acest pamint californian!
(c) Cui apartine aceasta publicatie? Nu trebuie sa-ti dai numele, dar asa un cuvint, o aluzie, poate limpezi lucrurile - macar titulatura mirean (or, familie laica, indiferent), ar ajuta într-un fel la împrastierea suspiciunilor ca tu a-i fi cineva “oficial” si lucrezi pentru dioceza. Apropo, cred ca ar fi întelept sa se scrie la început (daca si Vladica îti da binecuvintare): “Aparuta cu binecuvintarea Arhiepiscopului Americii de Vest si San Francisco”, etc. Daca Vladica îsi vede numele acolo s-ar putea ca aceasta sa-l faca sa se simta destul de responsabil pentru tot ce se spune acolo. Vladica Ioan nu era asa de strict în chestiunea aceasta. Poate ca Vladica Antonie îti va comunica daca doreste sau nu ca numele sa apara.
În fine, legat de coperta: nu cumva turlele accentueaza prea mult aspectul exterior al Ortodoxiei (fie el “rusesc” sau de alta origine), în contrast cu mesajul mult mai spiritual pe care vrei sa-l exprimi? Ce fel de litere vrei sa folosesti în alcatuirea titlului? Parintele Herman ti-ar putea face un desen – dar va trebui sa vedem daca gaseste timp si inspiratie. Noi apreciem afirmatiile tale “discrete”, care dau publicatiei un ton potrivit de sobrietate, dar totusi pagina s-ar putea îmbogati în citeva locuri daca i-ai mai adauga putina forta. Dar acum nu încerca sa te fortezi a spune ceva doar pentru ca ti-am zis noi – ci, dupa ce citesti comentariile noastre, uita-te din nou în pagina si vezi cum arata. Asa cum este, nu arata rau – noi vrem doar mai mula forta în afirmatii!
O data cu scrisoarea ta trimitem si mesajul nostru catre Vladica Antonie, prin care vrem sa-l convingem ca publicatia ta e una “modesta”, cu scopul înlesnirii de contacte între cei convertiti. Fie ca acest bun “modest” început sa dea roade! Dar daca Vladica Antonie nu-si da binecuvintarea? Ei, acum asteapta! Roaga-te mult, si cere-i Vladicai Ioan sa binecuvinteze.
Roaga-te pentru noi. Aici suntem sub zapada, în salbaticia nordului. Superb!
P:S: Nu am uitat de lista cu adrese – da-ne citeva zile!

Unul din aspectele cele mai izbitore ale modului prin care parintele Serafim îi îndruma pe cei care-l cautau era, înainte de toate, renuntarea la orice metoda prin care ar putea manipula (fie pe mine sau pe altcineva). Spre deosebire de altii, el nu facea pe guru-ul si nu dadea ordine (avea fii duhovnicesti, nu discipoli). Îi ceream parerea si el mi-o dadea – sincer – dar întotdeauna lasa pe seama mea hotarirea finala. Aceasta însemna ca eu puteam oricind face greseli, dar el stia ca voi învata din urmarile acelor greseli. De asemenea, ori de cite ori simtea nevoia sa critice cite ceva, facea acest lucru echilibrind lucrurile cu ceva pozitiv, astfel încit nimeni sa nu se simta cumva jignit ori descurajat în lucrarea sa. Acesta este un indiciu de sanatate duhovniceasca opus comportamentului egocentric al unora care îsi închipuie întotdeauna ca ei stiu “mai bine”.
Aceasta scrisoare ne-a mai aratat doua lucruri: primul, parintele Serafim simtea ca era esential ca noua noastra publicatie sa-si dezvolte o directie proprie, propria personalitate daca vreti. Asupra acestui lucru el a insistat în mod deosebit. Nu voia sa vada o copie servila a propriei publicatii sau a alteia, nici un efort inutil, fara un scop special. Al doilea, ca si de la bun început, voia sa ma convinga sa nu-mi îndrept prea mult atentia catre elementele exterioare ale Credintei, încurajindu-ma sa ma concentrez spre interior, spre cele duhovnicesti.
L-am întilnit între timp pe Arhiepiscopul Antonie care s-a aratat entuziasmat de proiectul nostru, drept care ne-a dat cu toata bunavointa binecuvintarea sa, adaugind faptul ca s-ar bucura chiar sa-si vada numele tiparit alaturi de numele editorilor si ale colaboratorilor. Pe parintii Serafim si Herman i-a numit “îndrumatorii” mei. Astfel, în primul numar am încorporat sugestiile parintelui Serafim, l-am tiparit si am început sa-l trimitem.

Felicitari pentru un bun început! Nu te îngriji de micile detalii – impresia generala nu poate fi decit una buna. Voi scrie miine citeva comentarii. Acum lucram la Calendar , care deja a întirziat cu o zi.
Am inclus si restul primei jumatati din lista cu adrese postale din U.S. Poti sa-mi pastrezi zece sau douazeci de exemplare?
Roaga-te pentru noi!

Salutari în Domnul nostru Iisus Hristos. Iata si cealalta jumatate a listei cu adrese – iarta-ma, te rog, din nou pentru întirziere, dar a plouat o saptamina întreaga iar astazi este prima zi dupa putina zapada si un ger bun care ne-a lasat camionul în drum.
Ai început bine cu Nikodemos. Primul articol reuseste binisor sa comunice foarte clar niste idei, iar “identitatea” ta e bine aleasa. Dar acum, cind deja ai început, ti se va cere mult! Fie ca Dumnezeu sa te ajute si sa te inspire.
Avem un tinar vizitator, un nou-convertit din L.A., caruia i-am dat sa citeasca Nikodemos cerindu-i apoi parerea. Primul lucru: e o usurare atit de mare sa vezi pe cineva ca face efectiv ceva si nu doar vorbeste. Nadajduia sa vada în viitor mai multa corespondenta si probleme etc. Cit despre Glastonbury , nu avem cine stie ce comentarii de facut, dar cred ca ar fi cel mai întelept sa ataci subiecte ce au vreo legatura cu acele scrieri ortodoxe serioase si necontroversate din Vestul de dinainte de Schisma, scrise de autori ortodocsi. Dovezile arheologice sau alte dovezi de acest tip pot asigura un suport secundar fara a ocupa primul rind. Dintr-o lectura fugitiva a articolului Glastonbury din Enciclopedia Catolica [The Catholic Encyclopedia] pur si simplu nu stim ce sa recomandam. Articolul îl mentioneaza pe Iosif din Arimatea – în izvoarele rusesti de care dispunem n-am putut gasi nimic despre el decit ca e în calendar (31 iulie) si ca “s-a savirsit în pace”. Este foarte probabil sa fi fost în Anglia, dar pentru asta avem nevoie de dovezi solide, texte pe care sa ne bizuim pentru a reusi sa convingem. Tu ce ai gasit?
Iarta-mi graba – tocmai am terminat lucru la Calendar si suntem cam grabiti.

Dupa ce iesise primul numar din Nikodemos si reactiile au început sa apara, nici întrebarile nu au întirziat sa soseasca. Oare sa tiparim si articole oferite de membrii altor dioceze ortodoxe, si daca da, în ce conditii? Si care trebuie sa fie atitudinea noastra practica fata alte dioceze? Raspunsul parintelui Serafim la aceste întrebari a aratat faptul ca el cugetase foarte mult la aceste probleme. De fapt, începuse sa se gindeasca foarte adinc la ce caracter ar putea sau ar trebui sa ia o misiune ortodoxa în America. El simtea foarte tare ca acest caracter trebuie dezvoltat în armonie cu toti ceilalti episcopi si cu restul clerului în general si nu ceva pe care el si parintele Herman sa-l impuna cu forta asupra cuiva. Niciodata nu simtea ca stie mai bine decit altii cum ar trebui sa arate acest caracter, cu toate ca avea si el propriile lui idei si pareri asupra acestuia.

Ne-am bucurat auzind de primele reactii la Nikodemos. Legat de articolele ne-sinodale, în principiu zicem ca, pe linga continutul articolului propriu-zis, trebuie luata în considerare posibilitatea aparitiei unor neîntelegeri sau chiar a unor scandaluri (depinzind si de cine e implicat). Noi credem înca în Ortodoxia celor mai multe dintre principalele dioceze din America, dar totusi le privim ca aflindu-se în diferite trepte de cadere de la Ortodoxie, si ca diferitii preoti sau laici din fiecare dioceza încearca, mai mult sau mai putin insistent (sau chiar deloc), sa ramina ortodocsi. Ca sa putem ramine în contact cu cei din afara care încearca sa-si pastreze acelasi duh, si de teama ca nu cumva pozitia noastra sa se transforme într-una de partid, noi am încercat sa nu “fortam” prea mult asupra Sinodului. Fiecare caz trebuie cintarit separat.
[Cartea] Manastirea Optina va aparea în ruseste…, am promis putin în pripa ca o mare parte din material va aparea, începind cu acest an, si în Orthodox Word. Este un subiect mare si important, pe care am ezitat de multe ori sa-l abordam, deoarece necesita o prezentare foarte atenta într-un mod cit mai sobru, astfel încit sa putem evita caderile duhovnicesti. Cartea va aparea într-o luna sau doua si va cuprinde viata celui mai cunoscut dintre Stareti – Ambrozie – scris de John Dunlop de la Sinod; din nefericire nu e lipsit de unele scaderi, una dintre ele fiind luarea în discutie a Staretului “Zosima” (din Fratii Karamazov) - existent numai în imaginatia lui Dostoievski si care e nu e altceva decit un fals staret care duce poporul în ratacire. Vezi cit de complicate pot ajunge lucrurile? Suntem fericiti ca ne-am putut folosi din plin de traditia duhovniceasca a autorului Manastirii Optina, bucurindu-ne de pretioasele lui materiale folosite la alcatuirea cartii si, ceea ce e mai important, satisfactia de avea binecuvintarea sa pentru continuarea lucrului – de asemenea si sfatul permanent al vaduvei sale , care de fapt a si scris jumatate din carte. Cu toate acestea, tremuram la gindul începerii unei asemenea lucrari despre care credem ca va avea o deosebita valoare pentru Ortodoxia Americana. Roaga-te pentru noi, ca Dumnezeu sa ne lumineze si sa ne calauzeasca neputincioasele noastre cugete si inimi pentru a savirsi aceasta lucrare.
Asteptam cu nerabdare articolele pentru urmatorul numar din Nikodemos. Saluta-i pe Susan si Ian.

Caderile duhovnicesti pomenite de parintele Serafim mai devreme sunt experiate de mai toti cei de curind convertiti la Ortodoxie: ei obisnuiesc sa sara de la ABC-ul învataturii si spiritualitatii ortodoxe – cel pe care îl gasim în textele clasice, ca de pilda Razboiul Nevazut si Pelerinul Rus - la ceea ce el numea “nivelul academic” al Filocaliei si al altor scrieri mistice sau foarte profunde. Pentru începatori, spunea parintele Serafim, pericolul mindriei si al înselarii este foarte mare. Ortodoxia nefiind un simplu exercitiu intelectual, el simtea ca cei de curind veniti la credinta trebuie sa înceapa cu ceea ce el numea “laptele copilului” înainte de trece la un “vin tare”.
Parintele Serafim era deranjat si de faptul ca multe din scrierile mai “mistice”, deja pe cale de a fi traduse, erau citite de cei din afara Credintei. Acest lucru era foarte periculos, spunea el, pentru faptul ca ei citeau fara a fi iluminati de har. Chiar si textele cele mai elementare precum Pelerinul, spunea el, trebuie citite de catre crestinii ortodocsi sub supravegherea unui parinte duhovnic, pentru evitarea ispitei asemanarii noastre cu pelerinul si ca am avea “Rugaciunea lui Iisus”.
Pina acum i-am trimis parintelui Serafim articolele pentru numarul doi din Nikodemos, care urma sa includa si un articol despre Nebunul pentru Hristos - Teofil din Rusia, scris de sotia mea. Din raspunsul sau reiesea faptul ca noi înca “pierdeam rostul” unor lucruri, cum obisnuia el sa spuna.

Iarta-mi te rog întirzierea trimiterii comentariilor la Nikodemus nr. 2 – dar cred ca întelegi! Parintele Herman a insistat de asemenea sa citesc întii viata Fericitului Teofil – pe care, pina acum, nu am citit-o pe toata.
Am citit cu grija articolele si amindoi ne-am gindit exact la acelasi lucru: primul articol e bun, scrisorile [catre editor] sunt pline de viata si interesante, iar celelalte articole sunt mai slabe. Cred ca slabiciunea vine în principal de la un singur lucru: lipsa unor imagini concrete sau exemple pentru a retine atentia sau a produce o impresie puternica. În absenta acestora, pericolul sta în faptul ca articolul devine oarecum abstract, lasindu-l pe cititor putin în aer, fara sa-i fie pusa în fata o chestiune definitiva sau, daca este vreuna, îi este prezentata atit de vag încit nu-l loveste.
Articolul tau, “Sfintenia Sfintului Nectarie”, este destul de bun; “corectitudinea” vine din însasi lectura vietii Sfintului Nectarie. Totusi, un exemplu sau doua ar întari-o. De pilda, la sfirsit spui ca iradierea Sfintului Nectarie “continua sa-i lumineze pe crestinii secolului XX”. Ai vreo dovada în sensul acesta? Da – sutele de minuni (el este replica greceasca a Sfintului Ioan de Kronstadt) si faptul ca o multime de miscari misionare si l-au luat ca si patron: parintele Nichita din Seattle; misiunea ortodoxa elvetiana din Geneva (parintele Vasile Sakkos); parohia greceasca din Toronto, înfiintata de un tinar preot (parintele Peter Carras), care a parasit Arhidioceza greceasca acum doi ani – s-a dezvoltat spectaculos si cuprinde în ea peste o mie de familii: misiunea ortodoxa franceza din Paris; parohia greceasca pe stil vechi din Montreal.
Scrisorile [catre editor] vor fi bineînteles partea cea mai interesanta din Nikodemos, mai ales atunci cind ataca unele chestiuni elementare, care-i deranjeaza pe convertitii nostri. Susan, sa stii ca ceea ce afirmi tu în prezentarea vietii Fericitului Teofil este cu siguranta ceea ce multi cititori ai publicatiei Nikodemos vor simti pe masura ce vor citi, dar tu trebuie sa-i transpui dincolo de experienta lor americana, într-o experienta ortodoxa mai universala. Citatul cu care începi este bine ales, dar trebuie sa mergi pe linia lui. Fericitul Teofil nu era cineva cu niscai obiceiuri ciudate sau cu o cultura aparte; ceea ce-l distinge nu e faptul ca impresiona oamenii, ori ca statea departe de multime, ori ca avea un “stil de viata” anormal (e chiar asa de necesara expresia “stil de viata”? a devenit asa de uzuala în cercurile academice?) – mai degraba toate acestea sunt rezultatul faptului ca el “Îl avea pe Dumnezeu ca si Tata al sau” si traia deplin viata harului în Duhul Sfint si de aceea logica umana nu-l poate întelege cu nici un chip. În relatiile cu oamenii, nu dadea nici o atentie obisnuitei politeti specifice societatii – deoarece se comporta asa cum îl calauzea Dumnezeu pentru folosul si mintuirea acelor oameni. În cele mai multe cazuri se poate vedea ca folosul pe care-l trageau oamenii din neobisnuitele lui actiuni era real. Iar aceasta, cred eu, este ceea ce se numeste o Ortodoxie universala, nu numai o caracteristica culturala sau locala. Iar pricina pentru care nu am vazut-o înca în America este aceea ca acolo avem de-a face cu un exemplu de înalta traire ortodoxa, pe cind America – care abia a început sa cunoasca Ortodoxia, cu un monahism în fasa si cu o multime de texte de temelie pentru trairea ortodoxa înca netraduse – nu este înca coapta pentru ea. Chiar si asa, al nostru Vladica Ioan, avea unele din aceste caracteristici, astfel ca pamintul american nu a fost vaduvit în întregime de “sfinta nebunie”. (O sa-ti povestesc odata despre “ciudateniile sale” la care am fost martor si care pur si simplu îi exasperau pe preotii sai – dar chiar daca nu le întelegeam, am gasit ceva mai adinc în ele… care ma învata sa nu fiu multumit numai cu împlinirea partilor exterioare ale slujbelor, etc.) De fapt, pentru a-l întelege pe Teofil, cred ca ar trebui sa-l comparam cu Profetul Moise – cineva destul de “nebun” în aparenta (era gingav), a carui viata se întemeia pe faptul ca L-a vazut pe Dumnezeu, iar Dumnezeu a vorbit cu el si, sfidind toata logica umana, El i-a calauzit pe izraeliti într-o calatorie pe care nici o logica umana nu o putea întelege, însotita pe deasupra si de o multime de minuni. În ambele cazuri, “logica” dumnezeiasca iese biruitoare.
Aici afirmi ceva interesant: astazi, sa postesti, sa tii calendarul , etc. – cu alte cuvinte, sa fii un crestin ortodox în sensul deplin al cuvintului – deja ne face cumva “nebuni” în ochii lumii, din pricina ca lumea a “progresat” atit de mult în propria ei întelepciune încit Crestinatatea Ortodoxa face nota discordanta. Totusi, nebunia lui Teofil apartine unei spatiu deosebit; noi suntem nebuni pentru ca încercam sa urmam un standard dumnezeiesc, dar el (era nebun) pentru ca îl urma chiar, si nu numai exterior ci si interior. Roaga-te fericitului Teofil sa te povatuiasca.
Mai bine ma opresc, altfel nu voi ispravi niciodata. Alexie, afla ca parintele Nichita (din Seattle) a pomenit Nikodemos “cu laude” [în buletinul sau parohial], iar multi oameni îl au deja în vedere. Si iata ca deja ai o mare responsabilitate în a da marturie – de acolo de unde te afli - despre Sfinta Ortodoxie ajutind la cresterea acestor muguri ai Ortodoxiei americane. Fie ca Dumnezeu sa-ti fie un ajutor continuu! Cere ajutorul Fericitului Teofil. El ne ajuta tot timpul; fa trei metanii!
Roaga-te pentru noi. Îti doresc sa treci cu cit mai mult folos prin Marele Post – si fie ca toti sa fim socotiti vrednici sa întimpinam luminata Înviere a lui Hristos!

Cu blindete, dar cu fermitate, parintele Serafim ne-a calauzit catre o alta directie, astfel ca nu mai puteam sa vedem lucrurile decit într-o noua lumina, dar si lucruri noi. Acest lucru se facea vadit în comentariile lui asupra Fericitului Teofil si a nebuniei sale pentru Hristos, pe care o vedea ca pe ceva oarecum diferit de orice altceva ne-am fi închipuit, sau dincolo de ceea ce întelegem de obicei cu usurinta noi, cei ce ne-am “trezit” cu un background occidental de clasa mijlocie. Dar acum, uitindu-ma înapoi la acei ani, observ ca o parte din comentariile sale la adresa Fericitului Teofil se potriveau de fapt parintelui Serafim însusi. Nu era un nebun pentru Hristos în sensul strict al cuvintului, dar nici el nu era scutit de ironiile unor crestini-ortodocsi mai lumesti, mai sofisticati, care obisnuiau sa-l ia în batjocura si sa rida de el pe la spate. Cu adevarat si el “Îl avea pe Dumnezeu ca si Tata al sau” si traia atit cit era cu putinta “viata harului în Duhul Sfint”, la fel ca si Fericitul Teofil. Pe masura ce treceau anii, acest fapt devenea tot mai evident.
Dar el n-a încetat niciodata a ramine acelasi practic parinte Serafim, atit de atasat pamintului, încit îsi exprima îngrijorarea pina si de cheltuielile noastre postale, noi fiind cei care suportam toate costurile pentru Nikodemos.

Ca sa nu uit…, chestiunea taxelor postale începe sa ne îngrijoreze din cauza ca, realmente, poate deveni o povara, mai ales daca continui sa adaugi la lista tot mai multe nume. Nu merita trimiterea cu clasa a III-a deoarece se percep taxe anuale foarte mari. Totusi, noua ni se pare ca la clasa a II-a sunt alte preturi care ar fi pe potriva posibilitatilor noastre.
Asteptam noul numar [din Nikodemos]. Daca vei iesi cu revista în jurul datei de 15 [ale lunii], te vei alinia la o traditie sanatoasa: Vladica Ioan, atunci cind edita în San Francisco buletinul diocezei sale, tinea foarte mult ca acesta sa iasa pe întii ale lunii respective dupa Vechiul Calendar – adica pe 14. Tot materialul era adunat pina pe întii ale lunii, dupa noul calendar.
Asteptam cu nerabdare sa vii cit mai curind. Zapada a disparut de mult, iar drumul este uscat, cu toate ca este putin accidentat pe alocuri, iar calduroasa primavara este deja printre noi. Vom fi aici în fiecare week-end. În Duminica Floriilor se poate sa avem chiar aici Liturghie, dar înca nu stim sigur. Nadajduiesc ca într-o saptamina si ceva sa termin de facut un nou teanc de matrite (schimbari de adresa si noi abonati – peste o suta de nume) si apoi sa-ti trimit copia de îndata ce va fi corectata.
Iarta-mi aceste notite în graba si roaga-te pentru noi.

Bucura-te în Domnul nostru Iisus Hristos! Ne-am bucurat foarte mult de primirea noului Nikodemos [nr. 2] si de scrisoarea ta. Noul numar e bun si pare ca are mai multa “carne” ca primul – dar cred ca-ti dai seama ca cititorii asteapta ca fiecare nou numar sa fie mai bun ca cel anterior! Numai într-un loc cred ca ar fi trebuit sa fie mai multa carne, din cauza ca sunt niste lucruri despre Pelerin (noi scrisesem o recenzie la Pelerinul Rus) care nu sunt în general cunoscute în engleza – de pilda, ca prima parte a fost tiparita în Rusia cu recomandarea Staretului Ambrozie de la Optina, iar partea a doua (din cite mi-amintesc) a fost gasita în chilia lui dupa moartea sa. De aceea, pecetea patristica a lucrarii e destul de evidenta, deoarece Optina este centrul patristic a Sfintei Rusii, continuind traditia Staretului Paisie [Velicikovski] si a scrierilor ascetice majore ale Parintilor, care au fost tiparite în secolul XIX tot la Optina. De asemenea, toate editiile rusesti ale Pelerinului contin o parte importanta care nu a fost tradusa: cele “Trei Cai” care cuprinde selectii din scrierile Parintilor asupra rugaciunii lui Iisus, pentru a se asigura ca cititorul întelege cartea în adevarata traditie patristica. Dar poate ca într-o zi se vor gasi materiale pentru un alt articol!
Ne vom bucura sa te vedem în Duminica Floriilor. De obicei nu ajungem niciodata sa stim sigur, pina în ultimul moment, daca vine parintele Spiridon , asa ca trebuie doar sa asteptam si vom vedea.
Daca nu vom avea Liturghie, vom avea totusi Utrenie dimineata, asa ca oricum va fi o slujba lunga. Astazi ploua, dar daca nu va continua prea mult, drumul nu va avea de suferit. Daca vremea va deveni imposibila vom încerca sa te anuntam din timp. Parintele Spiridon nu stie prea multa engleza, dar pentru marturisire poti cel putin sa citesti spovedania generala a Sfintului Dimitrie al Rostovului. Putem citi rugaciunile de dinainte de Împartasanie în limba engleza între slujbe. Nu, nu ne deranjeaza casetofonul , atita timp cit nu-l folosesti pentru a ne da în direct! Daca vrei, poti aduce cite ceva – poate o bucata de piine de casa sau niste peste pentru sarbatoare!
Urmeaza sa apara a treia sectiune [din Orthodox Word]: “Dialog cu religiile necrestine” , în ciuda faptului ca concluziile se prelungesc foarte mult fiind nevoie de un nou numar care va aparea în curind. Concluzia e atit de înfricosatoare încit ne întrebam daca cititorii o vor putea suporta. Dar e timpul ca astfel de lucruri sa fie spuse.
Necazurile tale cu Nikodemos nr. 2 sunt nimic în comparatie cu ce te mai asteapta. Oricit de modest ai crede tu ca este Nikodemos, cu el ai pasit mai departe în lupta din arena duhovniceasca, iar vrajmasul nu va sovai sa accepte provocarea. Va ataca acolo unde te astepti cel mai putin. Probabil ca dupa ceva vreme vei începe sa primesti unele scrisori socante – oameni spunindu-ti ca gresesti suta în suta, cu ceva sau cu altceva, ca aperi cauza Ortodoxiei etc. Dar nu te aprinde, nu-ti lasa duhul sa mearga prea departe sau sa coboare! Roaga-te si încearca cu seriozitate sa afli ce si cum. Cu rugaciunile Vladicai Ioan nu vei fi biruit. Si prin harul lui Dumnezeu îti vei aduce contributia personala la zidirea unei autentice Ortodoxii americane în traditia pe care Vladica Ioan si altii ne-au transmis-o.
Roaga-te pentru noi. Te asteptam în Duminica Floriilor.

Afirmatia parintelui Serafim conform careia nu trebuie sa-ti lasi duhul sa mearga prea departe sau sa coboare era un sfat deosebit de întelept, perfect racordat la spiritualitatea ortodoxa în general. Era o lupta pe care o ducea si el, asa cum ne arata înca de la început urmatoarea scrisoare.
De îndata ce pregatisem materialul pentru numarul 3, începusem sa ma întreb daca nu ar trebui sa extind putin, inserind niste recenzii la vreun film sau o carte, ca un ghid pentru cititorii nostri. Parintele Serafim a primit si el aceasta idee.

Adevarat a înviat! Iarta-ma din nou pentru întirzierea cu care îti înapoiez manuscrisele [pentru Nikodemos nr. 3], dar între prima si a doua lectura a lor, am trecut prin atit de multe aventuri si încercari încit nu am mai gasit timp! Citeodata, aceste încercari ni se aduna pe cap chiar cind încercam sa finalizam un numar, astfel ca ne facem o idee destul de buna despre originea lor! (Acest lucru se adeverea în chestiunea Calendarului, dar si în cea a canonizarii de anul trecut [a Sfintului Herman de Alaska]). Saptamina trecuta, dupa ce camionul nostru a luat foc (!), eram gata sa ma scufund într-un întuneric groaznic; dar am reusit totusi sa scoatem numarul (am împins camionul pe strada, apoi am continuat drumul fara motor – ca unul care e obisnuit cu ciudatele noastre sosiri, dirigintele postei nu ne-a pus nici o întrebare, á la the Lone Ranger!) si se pare ca stricaciunile nu sunt în definitiv asa de mari. Si iata cum Dumnezeu ne învata cu credinciosie rabdarea si încrederea în El si nu în puterile noastre care de fapt nu pot face nimic!
Tot materialul pe care l-ai trimis arata bine, avem de facut doar un comentariu sau doua.
În raspunsul la scrisoarea lui H. catre editor [despre modurile de fi un marturisitor ortodox] nu credem ca el face referire la faptul ca modurile de marturisire nu sunt realizate pentru a “dovedi” unora ceva, ci mai degraba la faptul ca a marturisi înseamna sa fii ortodox pina în maduva oaselor, aratind aceasta si altora. Poate ca ar fi bine sa adaugi sau sa revizuiesti vreo propozitie pentru a arata limpede acest lucru, pentru a evita astfel impresia unora cum ca crestinii ortodocsi ies în public pentru a-si “etala” credinta, ca si protestantii.
Legat de acest lucru, saptamina trecuta am dat peste un pasaj interesant din viata martirilor lituanieni din secolul XIV - Antonie, Ioan si Eustatie (14 aprilie): “Aflindu-se în slujba printului lituanian Olgerd, Antonie si Ioan au încercat sa-i ascunda ca sunt crestini, dar nu au reusit, deoarece comportamentul si obiceiurile crestine i-au deosebit net de pagini”. În final au fost întemnitati si ucisi pentru refuzul de a minca carne într-o zi de post.
Sigur ca C.D. are binecuvintarea noastra pentru a scrie o recenzie la [filmul] Nicholas si Alexandra. Mi-e teama ca odata l-am descurajat cumva prin lipsa noastra de interes – dar noi suntem monahi si se presupune ca nu trebuie sa mergem la asemenea spectacole, în vreme ce pentru cititorii vostri filmele fac parte din viata si bineînteles ca e bine ca ei sa fie informati atunci cind acolo sunt prezentate unele denaturari de vreun fel.
Vladica Nectarie ne-a vizitat la întoarcerea din Seattle – era destul de slabit, dar înca putea face o calatorie atit de epuizanta. Întotdeauna a fost pentru noi o pilda de curaj si o mina de sfaturi. Sper ca acest raspuns cam întirziat sa nu amine aparitia lui Nikodemos. Iarta-ne si roaga-te pentru noi. Salutarile noastre lui Ian si Susan.

Voi începe chiar cu comentariile noastre la materialul pentru Nikodemos nr. 4.
Editorialul [care trata despre a doua aratare a lui Hristos]: pina acum trebuie sa fi primit numarul nostru “harismaric”, unde în partea a sasea spunem cite ceva despre semnele sfirsitului lumii, accentuind marea dezamagire care va fi atunci. Cercetind alte “profetii” penticostale, as putea spune ca aceasta înselare va fi mai teribila decit ne-am putea imagina… si vor fi “minuni” care îi vor determina pe cei mai multi “crestini” sa creada ca Antihristul chiar se va coborî din cer, alaturi de Semnul Crucii – pe scurt, aceasta imitatie va fi aproape “perfecta”. De aceea, întreaga chestiune e una care ne cheama sa fim extrem de prevazatori.
Dincolo de aceasta, atunci cind te referi la tema “privegherii”, se pare ca pierzi din vedere un lucru important. În miezul capitolului apocaliptic de la Matei (24, 32; dar si Mc. 13, 28), Mintuitorul, zicind parabola smochinului, spune: Tot asa si voi, cind le veti vedea pe toate acestea, sa stiti ca El este aproape… Cu alte cuvinte, trebuie sa fim prevazatori cu semnele vremilor ca sa nu fim înselati. Dar nu trebuie sa întelegem la modul simplist ca “Împaratul Slavei poate veni în orice moment” – numai cei care nu au deosebit semnele vremilor vor fi luati prin surprindere; dar crestinii care privegheaza vor sti dinainte ca “este aproape”, recunoscind semnele si dindu-si seama de amagirea lui Antihrist, cu a carui venire momentul sfirsitului va mai întirzia citiva ani – nu vom cunoaste data precisa a acelui moment decit atunci cind va veni, dar apropierea lui devine din ce în mai evidenta – asa cum ne uitam cum cad frunzele smochinului.
Întreaga misiune a revistei Nikodemos devine evidenta. Ne bucuram sa vedem saminta adevaratei Ortodoxii prinzind radacina, dind muguri si exprimind o “dimensiune” a vietii ortodoxe care nu prea s-a vazut în America: ortodoxia laica, care nu este “lumeasca”, cauta radacini mai adinci si simte ca nu se poate “potrivi” lumii; nu se poate multumi ca oricine altcineva care sustine “un punct de vedere ortodox” pentru orice, ci cauta raspunsuri la Parinti, neocupindu-se cu chestiuni academice sau teologice, ci cu un mod de viata. Avem de-a face aici cu o viziune ortodoxa “neadaugata” pur si simplu la modul viata american, iertata ulterior si facuta accesibila heterodocsilor, “potrivindu-se” ca o a patra Credinta majora – ci ceva ce mai degraba tinteste la transformarea vietii, care transforma poporul ortodox într-un scandal pentru lume, care se dezvolta pe propriile principii destul de diferite de lumea din jur, dar care este în sine foarte normala si sanatoasa. Articolele si citatele tale din Parinti se concentreaza foarte mult pe acest lucru. Daca poti continua pe aceeasi linie, ti-ai justificat existenta ei.
Înca nu am auzit nimic de la parintele Nichita în legatura cu propunerea ce ti-a facut-o si nu prea întelegem ce avea de gind. Sigur, citeodata dam de unele conditii speciale care fac ca un asemenea amalgam sa fie logic si sa rodeasca, dar în lipsa unor astfel de conditii credem ca e mai bine sa continui sa lucrezi independent. Ai un punct de vedere si o abordare personale care se hranesc mai bine în mod “autonom”.
Sezonul nostru de vara începe în curind, iar acum doua zile “puiul” nostru de caprioara a dat nastere la doi pui gemeni, se pare chiar în fata bisericii! Cind i-am vazut prima data aveau doisprezece ore, dar deja alergau (si se împiedicau) prin jur. Spre surprinderea noastra, am observat ca Baby nu are nici o odihna sau ceva asemanator, ci doar îi muta din loc în loc, lasindu-i sa doarma acolo unde nimeresc apoi gasindu-si si ea vreun loc prin apropiere. Aceasta este a treia zi si înca nu s-au departat de zona manastirii – ceea ce dovedeste ca suntem de “încredere”. Citeodata, uitindu-ne prin jur, gasim pe vreunul dintre pui ghemuindu-se sub “copacul Sfintului Gherasim”, avind o icoana deasupra. O priveliste deosebit de miscatoare.
Rogu-te, fa rugaciune pentru noi.

Pina acum trecusera deja doi ani de stat sub obladuirea Parintilor – în special cu parintele Serafim. Parintii lucrau ca o echipa, fiecare caracter echilibrindu-l si completindu-l pe celalalt. Parintele Herman era cel al carui entuziasm ne inspira si ne stirnea la actiune; parintele Serafim era cel care ne arata, pas cu pas, cum sa punem în functiune ideile pe care parintele Herman ni le dadea.
Prin desele mele vizite la schit si prin intermediul unor lecturi si studii facute sub calauzirea lor, fusesem patruns de o anumita viziune ortodoxa, una pe care adesea am ridicat-o la un standard tot mai înalt si pe care acum o puteam cel putin recunoaste, si deci puteam deosebi între ea si contrafacerea ei. Chiar mai mult decit atit, am fost condus catre bogatul riu al spiritualitatii ortodoxe rusesti si încurajat sa beau de acolo. Întreaga lume a batrinilor de la Optina si a renasterii patristice din secolul XIX mi se deschidea în fata. Zilele “copilariei” mele într-ale credintei se apropiau acum de sfirsit, acum urma sa-mi fac un drum prin necazurile pe care parintele Serafim le prevazuse ca vor veni negresit.
Asa cum arata si scrisoare anterioara, parintele Nichita ma anuntase ca tipografia parohiei sale va tipari si distribui Nikodemos în schimbul oferirii unor cenzuri editoriale asupra continutului. Din pricina ca parintii erau deja “cenzorii” mei, acest lucru nu mi se parea nici drept, nici necesar. Consultindu-ma în aceasta privinta cu prieteni din San Francisco, auzisem cite ceva despre parintele duhovnic al parintelui Nichita, staret al manastirii Schimbarea la Fata din Boston (pomenita adeseori ca “manastirea Boston”), arhimandritul Pantelimon, care se bucura de multa atentie în cercurile convertitilor. Parintele Pantelimon si manastirea sa venisera din Arhidioceza greceasca si se îndreptau catre Biserica Rusa din Diaspora din motive de constiinta si împotrivire la modernism si inovationism. Dar celelalte lucruri pe care le-am auzit despre el nu au putut decit sa ma îngrijoreze. Cel mai tulburator era un zvon conform caruia episcopii nostri urmeaza sa-i încredinteze pentru “supraveghere” parintelui Pantelimon si adeptilor sai greco-americani pe toti convertitii. Daca acest lucru este adevarat, nu am vrut sa am de-a face deloc cu el, deoarece eu am proprii mei ghizi duhovnicesti si nici nu am fost interesat în ceea ce se numeste expresia “greceasca” a Ortodoxiei promovata de parintele Pantelimon si adeptii sai, care afisau o atitudine generala pe care o simteam ca diferita de traditia ruseasca pe care am ajuns s-o cunosc si s-o iubesc. Auzisem de asemenea ca grupul parintelui Pantelimon l-a canonizat în particular pe Vladica Ioan. Într-o vizita la schit, am discutat cu parintii despre consternarea mea, scriindu-i apoi o scrisoare parintelui Serafim. În cele ce urmeaza avem raspunsul lui.

Am primit ieri scrisoarea ta si ne-am grabit sa-ti raspundem. Aseara, la Parabolele privegherii de la Luca, am citit din Iacov 1, 1-12, unde se pare ca gasim raspunsul cel mai bun la toate întrebarile tale: Toata bucuria sa v-o puneti în seama, fratilor, cind dati de felurite ispite, stiind ca încercarea credintei voastre naste rabdarea; dar rabdarea sa-si aiba lucrare desavirsita, pentru ca voi sa fiti desavirsiti si întregi, întru nimic stirbiti. Si daca cineva dintre voi e lipsit de întelepciune, s-o ceara de la Dumnezeu Cel ce tuturor le da cu simplitate si fara înfruntare, si i se va da. Sa ceara înca cu credinta, întru nimic îndoindu-se, pentru ca cel ce se îndoieste e asemenea valului marii, miscat de vint si aruncat încoace si încolo…
Judecind dupa scrisoarea ta, se pare ca aceasta consternare în care te afli acum nu merge spre rau, ci e în firea “durerilor nasterii”, e ceva pentru care te-ai tot pregatit de o vreme încoace. Este bine ca ti-ai exprimat sincer “consternarea” – cel putin acum te-ai linistit cumva: ai aflat pentru ce esti tulburat (ceea ce e o realizare)!
Vom încerca sa-ti raspundem la fiecare punct, luindu-le pe rind; printre ele sunt mai multe chestiuni de care nu trebuie sa te alarmezi, asupra carora ti-ai format unele pareri gresite, altele, în schimb, sunt de domeniul opiniei, si pur si simplu nu necesita un “raspuns” (necesitatea discernamintului, împotrivirea la ispita judecarii, dar în acelasi timp pastrindu-ti bunul simt si ratiunea), pe altele nu le putem comenta deloc pentru ca nu cunoastem problematica. Apoi vom purcede la observatii generale sugerate de scrisoarea ta. Daca am afirmat cumva ca parintele Pantelimon reprezinta un grup “izolat” în Biserica din Diaspora, cu siguranta ca nu am vrut sa spunem chiar acest lucru. Dupa cite îmi amintesc, ai întrebat: “oare toti convertitii sunt predati grecilor?” si eu am încercat sa-ti raspund: „nu, parintele Pantelimon si cei ce se identifica cu el nu reprezinta tot tabloul problemei convertitilor sau al celor ce nu vorbesc ruseste în Biserica Diasporei, ci numai o parte din el; nu trebuie ca cineva sa fie neaparat de acord cu toate punctele sale pentru a fi integrat”. Pe de alta parte, legat de “influenta” parintelui P. în Biserica Diasporei, nu putem nega faptul ca aceasta e una relativ mare. Totusi, se pot desprinde doua aspecte din aceasta “influenta”, din care tu ai mentionat doar una; ma voi referi la ea mai jos.
Parintele P. e foarte sever cu monahii sai: tot ceea ce ei scriu o fac numai cu binecuvintarea lui. Dar ar fi cel mai necugetat lucru sa crezi ca orice vine din acea manastire sau din jurul ei reflecta opiniile sale. Stim ca monahiile sale nu se afla sub o supraveghere asa de stricta si nici nu credem ca s-ar afla multi laici. Se-ntimpla ca parintele P. sa fie acum “în pas cu moda”, astfel ca atrage nu numai oameni de buna credinta, ci încorporeaza si elemente marginale dubioase. Asa ca, pazea, si nu crede tot ce auzi!
Nu, “grecii” nu l-au canonizat pe Vladica Ioan. Canonizarea este treaba episcopilor, care dau pecetea ultima si oficiala pentru o venerare locala a unui om sfint. Ceea ce a facut manastirea [Boston] a fost sa scrie (sau probabil sa traduca dintr-o lucrare a vreunei manastiri pe stil vechi care obisnuia sa-l numeasca Sfint pe Vladica Ioan) o Vecernie pentru Vladica Ioan (noi avem o copie si arata destul de bine), o practica foarte normala obisnuita de rusi atit pentru Sfintul Ioan de Kronstadt cit si pentru Fericita Xenia, cu multi ani înainte de canonizarea lor. Aceste slujbe ale Sfintilor necanonizati sunt savirsite în particular (de catre o persoana particulara sau o manastire) pina ce episcopii permit ca întreaga Biserica sa le savirseasca public. Rugaciunile oricarui sfint trecut din aceasta viata trebuie oricum facute în particular, iar în unele cazuri, sfintenia unui sfint este asa de evidenta încit i se adreseaza rugaciuni mai mult sau mai putin public, cu mult înainte ca acesta sa fie canonizat. În cazul Vladicai Ioan, episcopii care au slujit la înmormintarea lui, deja cerusera deschis rugaciunile lui inserind în mod deliberat în anumite parti din slujba înmormintarii sau din panihida sintagma, “cu ale lui sfinte rugaciuni”. Daca parintele Nichita [din Seattle] are într-adevar o icoana cu Vladica Ioan, nu face rau ca o foloseste pentru sine si nu în public, si aici nu trebuie ca nimeni sa se simta citusi de putin ofensat, pentru ca aceasta e o practica normala si de asemenea pentru faptul ca dusmanii Vladicai Ioan vor pricinui niscai probleme din aceasta cauza. Cu toate acestea, o multime de rusi vor fi fericiti sa o vada, fara sa viseze macar a o face public, adica oficiala. Un episcop rus pe care-l cunoastem s-a umplut de bucurie auzind ca exista o slujba greceasca închinata Vladicai Ioan, drept care a cerut sa fie tradusa imediat în slavona! Nu cred ca “grecii” în general sunt mai preocupati decit altii de chestiunea cinstirii deschise a unui sfint necanonizat; mai degraba din pricina mai multor rivnitori atit dintre greci cit si dintre rusi care fac acest lucru; si deci din pricina lor au hotarit episcopii ca în cele din urma sa-l canonizeze. În cazul Vladicai Ioan, atit rusii cit si grecii (slava lui Dumnezeu!) au fost gasiti “vinovati” în aceasta chestiune, fapt foarte normal în istoria Bisericii. (O calugarita rusoaica foarte asezata ne-a implorat sa scriem noi o slujba pentru Vladica Ioan imediat dupa moartea lui!) Cu toate acestea, este limpede ca o astfel de cinstire nu trebuie “fortata”, ci trebuie lasata sa creasca si sa se manifeste firesc pina ce în cele din urma se coace întru ziua cea mare a canonizarii. Nu am simtit ca cineva l-ar “forta” pe Vladica Ioan. Daca Vladica e într-adevar “la moda” acum, nu va dura mult, credem mai degraba ca cei care-l cinstesc cu adevarat pe Vladica Ioan trebuie sa se pregateasca cu seriozitate sa patimeasca pentru aceasta în viitor.
Din cite cunoastem, Vladica Ioan nu si-a exprimat niciodata vreun dubiu în privinta “pozitiei” sau “legitimitatii” Bisericii din Diaspora. Ceea ce voia sa exprime de fapt era interesul sau pentru existenta continua a Bisericii ca entitate unitara.
Acum sa trecem la unele observatii generale: ca sa încep direct, o buna parte din ceea ce ti-a pricinuit tulburare sunt zvonul, palavrageala si povestile de tot felul. Rusine sa-ti fie! Nu trebuie sa te lasi coplesit de toate aceste zvonuri “care circula nestingherite”. E totul numai fum dar fara nici o substanta. Ti-am putea spune povesti fantastice care ni s-au încredintat în forma unor certitudini. Daca ai de gind sa te necajesti, sa fie de la ceva ce te priveste sau de la ceva ce auzi la prima mina. Iar celelalte lucruri ignora-le, cel putin 99%, sau uita-le complet, altfel nu vei avea niciodata pace în cuget. Nu exista nimic în scrisoare, din cite îmi amintesc din conversatia noastra, pentru care tu sau noi sa nu putem face ceva – adica nimic de acolo nu are de-a face cu noi. Este adevarat, unele lucruri care nu ne privesc în mod direct trebuie sa ne framinte putin, ca sa nu ne miram apoi de ce sunt folosite pentru a ne scandaliza (incluzind exagerari si jumatati de adevar de care am putea fi înselati). Dar aceasta cunoastere nu ne foloseste decit pentru a fi prevazatori si cumpatati, nu pentru a le raspindi, scriind episcopilor despre ele , umplindu-le cu plingeri sau altceva de acest fel. Daca am face acest lucru, am fi catalogati ca scandalagii care-si baga nasul peste tot.
Daca crezi cumva ca încercam doar sa îndreptatim ceea ce face parintele Pantelimon sau “grecii”, te înseli. Noi (prin mila lui Dumnezeu), nu cunoastem toate zvonurile “care circula nestingherite”, dar stam în permanenta cu ochii deschisi. Astazi, parintele P. îsi are “influenta” sa. Aceasta înseamna doua lucruri:
(a) În mod superficial, el este “la moda”, ceea ce presupune paraziti, zvonuri, adepti fanatici, dusmani, etc. Orice lucru pe care-l face poate fi subiect de aprobare salbatica sau respingere oarba ori numai o simpla exagerare. La acest nivel noi nu stim prea mult, dar multe din punctele ridicate de tine nu i se potrivesc, sau exagereaza ceea ce a facut.
(b) Mai mult, din punct de vedere ideologic si spiritual, parintele P. se înscrie pe linia celei mai sanatoase Ortodoxii, atit în teorie cit si în practica, iar atunci cind si-a început constructia manastirii a fost ceva despre care nu mai auzise nimeni în America.
Ceea ce s-a întimplat pozitiv în Ortodoxia americana în ultimii doisprezece sau treisprezece ani, în mod sigur nu e numai contributia lui, el a avut o influenta considerabila asupra ei si s-a miscat în aceeasi directie cu dreapta traditie a Ortodoxiei. Comparat cu mari luminatori ai unei pseudo-ortodoxii, el este o minune si o binecuvintare care a facut mult bine. El a fost unul din primii sustinatori ai demersului nostru, nedindu-ne altceva decit încurajari. În citeva puncte el si-a exprimat dezacordul fata de noi, dar nu am simtit niciodata nici cea mai mica “presiune” legat de ceea ce trebuie tiparit sau nu. Manastirea lui este astazi unul din putinele locuri care se ocupa cu traducerea (sau care accentueaza importanta traducerilor) izvoarelor ortodoxe de baza precum Vietile Sfintilor si slujbele bisericesti (contrastind putin cu “respectabilele” locuri care raspindesc astazi întelepciunea ortodoxa, precum urmatoarea despre Vietile Sfintilor: “de îndata ce vei fi citit una, le-ai citit pe toate”, fara sa mai mentionam si mai spectaculosul modernism care se instaleaza astazi în toata lumea ortodoxa ). Chiar daca cineva ar avea opinii foarte diferite de cele ale parintelui P. (ereziile sau ceva asemanator iesind din calcul) trebuie în primul rind sa recunoasca contributia lui fundamentala fata de propovaduirea adevaratei Ortodoxii, în special Ortodoxiei americane. Nu e nevoie sa fii un adept orb al sau pentru a aprecia acest lucru! Daca ar fi vreun indiciu clar ca el ar învata ori ar sustine erori, cu siguranta ca i-am spune direct, si credem ca ne va si asculta .
În general, contrastul “greci” versus “rusi” ne pare destul de artificial si nu se face decit din pricina unor certuri si tensiuni inutile. Evident ca “grecii” care folosesc “rus” ca un termen de dezaprobare se gindesc la un anumit soi de atitudine a rusilor care este într-adevar regretabila; evident ca cealalta parte are si ea în minte unele însusiri neplacute ale unor “greci”. Dar aceasta dovedeste faptul ca suntem toti oameni, iar adevarul nu e de gasit în nici o “partida” de acest fel. Ar fi mult mai bine si mai întelept sa avem cele mai bune ginduri atit pentru “greci” cit si pentru “rusi”, ca unii care vrem sa ne gasim într-o armonie mai înalta a Ortodoxiei, care e dincolo de orice nationalitate. Vladica Ioan se gindea întotdeauna în acest fel la “greci” si din acest motiv a adoptat multe obiceiuri grecesti care acum sunt practicate de rusi – prin obiceiuri grecesti ma refer la acele practici care sunt mai aproape de traditia autentica a Ortodoxiei, si cu siguranta le-a adoptat nu pentru ca sunt pur si simplu “grecesti”!
Daca, cu toate acestea, exista într-adevar o “partida greceasca” în Biserica din Diaspora – sa fie pe pace si ne lase pe noi, restul, sa ne vedem cu frica si cutremur de mintuirea noastra si de smeritele noastre munci, fara a intra în lupta pina ce nu apare o pricina reala pentru a lupta pentru sau împotriva. Pina acum nu am primit destule indicii care sa ne convinga ca parintele P. pledeaza pentru ceva împotriva caruia sa luptam .
E adevarat ca scrisoarea parintelui Efrem catre tine a fost dezamagitoare pentru noi din mai multe motive, în special pentru faptul ca nu se referea la nici un lucru din cele care te framintau si, de fapt, nici nu parea ca recunoaste ca exista o întreaga filosofie religioasa anticrestina care se centreaza în jurul ideii de “evolutie” specifica secolului XIX, al carei propovaduitor la moda astazi este Teilhard de Chardin .
Sigur, nici unul dintre noi nu e perfect si deci nu poate sti totul, suntem cu totii atrasi de ispita ghicirii a ceea ce este în mintea cuiva, noi fiind cei ce “stim mai bine” ce sa-i raspundem. N-ar avea nici un rost sa raspunzi la o asemenea scrisoare si, pina ce unele din posibilele idei problematice exprimate aici nu vor fi mai bine dezvoltate si prezentate, nu vedem de ce i-am mai acorda atentie.
În privinta canoanelor : avem de-a face cu o sminteala întilnita adesea la cei convertiti, o data pentru ca suntem toti stapiniti de fariseism, a doua din cauza canoanelor care, ca unele ce formeaza “legea” Bisericii, nu pot fi întelese si aplicate decit în interiorul traditiei bisericesti si în Duhul acesteia care o si calauzeste. O mare parte a traditiei bisericesti este “necodificata”, fiind continuta în Vietile Sfintilor, în scrierile patristice (carora nu li s-a întocmit nici un index general, multumita lui Dumnezeu – altfel nici un convertit n-ar mai supravietui!) si în traditia orala a Bisericii. Canoanele sunt partea cea mai vizibila a traditiei bisericesti, de aceea, atunci cind le cerceteaza, unii convertiti au parte de un naufragiu încercind sa le aplice, fara sa-si dea seama de întreaga traditie din care ele constituie doar o parte.
Canoanele au fost facute pentru oameni, si nu oamenii pentru canoane. Unele canoane nu pot ori nu ar trebui, în anumite vremi sau circumstante, sa fie aplicate cu strictete; de aici si “iconomia” Bisericii. De asemenea, ca o regula, aplicarea canoanelor (si “iconomia” lor) este treaba episcopilor, si ei se ocupa de ele atit cit este posibil, prin consultare reciproca. În acest caz, cu atit mai mult noi ceilalti trebuie sa ne abtinem a ne încrede în judecata noastra atunci cind ne referim la ei. Sigur, unii care au de-a face cu noi în mod direct, trebuie cunoscuti si, daca se poate, sa fim povatuiti de ei sau sa ne consultam cu altii mai întelepti în Credinta, pentru a fi pregatiti pentru apararea – de pilda, a canoanelor legate de rugaciunea împreuna cu ereticii, a caror încalcare nu înseamna altceva decit însasi tradarea ideii de Biserica a lui Hristos. Alte canoane, precum cele legate de virsta la care este permisa hirotonirea diaconilor si preotilor, nu implica o asemenea tradare si deci nu e treaba noastra, iar daca ar fi sa le cerem episcopilor sa ne dea (noua!) socoteala, pentru ei ar însemna acelasi lucru cu a începe sa se amestece în treburile casnice sau de serviciu ale enoriasilor obisnuiti. Cu toate acestea, în general, canoanele sunt accentuate cu deosebire în polemici, iar daca noi vrem într-adevar sa raminem în Biserica în aceste vremuri dificile, în primul rind trebuie sa o facem în virtutea faptului ca suntem credinciosi Duhului Bisericii si nu canoanelor .

Cit despre chestiuni mai subtile precum ascultarea si autoritatea în Biserica, exista “legi” asemanatoare pe care fiecare trebuie sa stie cum sa le aplice în interiorul traditiei si a Duhului Bisericii.
Cu lucrurile acestea nu putem “negocia” asa cum încerci tu sa faci în scrisoarea ta la pagina sase (“Lepadam oare regulile doar pentru faptul ca lucrurile nu pot fi împlinite si, prin urmare, nu putem merge spre mai bine?” etc.); nu putem decit sa le experiem suferind pina la capat (daca e nevoie), cu credinta în Dumnezeu si cu cercetarea celor sporiti în credinta. Este pur si simplu un fapt de viata duhovniceasca si bisericeasca, pentru dragostea lui Hristos: canoanele trebuie uneori încalcate formal, iar o autoritate duhovniceasca trebuie si ea uneori “ignorata”; avem exemple în vietile sfintilor. Daca vreuna din aceste “legi” este absolutizata, Ortodoxia devine Fariseism. Dar nu are nici un rost sa scriem un tratat pe aceasta tema, iar a pomeni de vreun punct dintr-un articol, s-ar pricinui numai neîntelegeri.
Apropo, sunt mai multe tipuri distincte de ”ascultare” si “autoritate” în Biserica si confundarea lor poate aduce multa vatamare duhovniceasca. Batrin - ucenic, parinte duhovnic - ucenic, preot - turma, episcop - preot, episcop - credinciosi, batrini – tineri, etc. – toate aceste relatii implica diferite feluri de trepte de ascultare si autoritate, nu pot fi “codificate”, ci se pot învata numai prin experienta.
Legat de cruciala problema a Bisericii, înteleasa fie ca “organizatie” sau ca “organism”, la care duceau punctele anterioare, nu putem decit sa te trimitem la eseurile scrise cu singe despre Biserica din Catacombe din Orthodox Word numarul pe mai/iunie ; respectiv [trimitem n. tr.] la chestiunea aceasta a “serghianismului” , din vremea cind tortionarii de la GPU ajungeau sa le “dovedeasca” unor episcopi ortodocsi ca Mitropolitul Serghie [din Patriarhia Moscovei] “nu a încalcat nici o dogma si nici un canon”. Probabil ca nu a facut-o, dar oare noi trebuie sa ne luam dupa “canoanele” lui pina în iad, ori trebuie sa-L urmam pe Hristos pe calea cea strimta pina în rai, împreuna cu eventualii Sai mucenici “necanonici” ai ultimelor vremuri?
Motivul principal pentru care ti-am ridicat chestiunea partii “realiste” a episcopilor este acela ca tu însuti te faci responsabil nu numai pentru oferirea de “teorii” cititorilor tai, dar într-o oarecare masura si pentru ca tu îi calauzesti la modul practic. Principiile ramin aceleasi; dar firea este aceea care ataseaza acestora anumite preconceptii pur idealiste despre persoane, iar acest lucru nu poate duce decit la esec. Dincolo de toate acesta e adevarul despre episcopi, conducatorii Bisericii. În zilele noastre, zilele decaderii generale din Biserica, nu trebuie ca nimeni sa se astepte la prea mult de la ei. În vreme ce le dam cinstea cuvenita, respectul si supunerea, trebuie sa fim realisti si sa recunoastem ca (cu exceptia unor cazuri rare) ei nu se afla într-o postura de slujire ca îndrumatori personali, cu atit mai putin a convertitilor. O remarcabila exceptie de la aceasta “regula” generala, Vladica Ioan, despre care credem ca oricine si-ar fi putut pune încrederea în el cu desavirsire – hotarise ferm ca sa nu accepte ucenici, ci mai degraba sa inspire si sa încurajeze lucrul independent în interiorul Bisericii, cu conditia ca toti sa urmareasca progresul si consultarea reciproca în interiorul traditiei ortodoxe. De nenumarate ori noi însine am fost la el pentru a-i cere binecuvintarea pentru diferite lucruri – de pilda, pentru cumpararea unei noi piese pentru tipografie – iar raspunsul sau era întotdeauna acelasi: ”Nu ma pricep la tipografie. Judeca singur ceea ce ai nevoie, cumpar-o daca poti si Dumnezeu îti va binecuvinta lucrarea. Daca ceea ce faci este placut lui Dumnezeu, va da roade, daca nu, Dumnezeu îti va pune astfel de piedici în cale încit sa nu mai poti continua”.
Daca ti-am sugerat cumva ca starea generala a ierarhiei sinodale nu este una buna – atunci cred ca am comis o eroare. Per total, episcopii nostri sunt mai buni ca oricare altii de care am cunostinta, si probabil nu mai diferiti decit episcopii din ultimii 2000 de ani prin care Sfintul Duh a calauzit Biserica. Din fericire, cei mai multi dintre credinciosi vad putin sau nu vad nimic în partea umana, politica, “realista”, a conducerii Bisericii. Prin faptul ca ti-ai luat asupra ta Nikodemos, ai devenit în oarecare masura un “dascal” în Biserica – aceasta se numeste ca “ai vrut-o cu tot dinadinsul”. Cu deosebire atunci cind ai de-a face cu probleme bisericesti despre care nu stii chiar totul, de dragul adevarului trebuie sa fii bine informat astfel încit sa nu ranesti pe nimeni cu o jumatate de adevar.
În general, episcopii nostri nu sunt cunoscuti ca fiind administratori slabi, din contra (de obicei, cu cit e mai sfint un episcop, cu atit e mai slab ca administrator!). La drept vorbind, marea lor ispita e aceea de a-si lua prea în serios partea “organizatorica” a Bisericii, astfel ca uneori ajung sa “stinga Duhul” unora din madularele organismului Bisericii. Cei dintre noi care pot, trebuie pur si simplu sa tina în viata acest duh – asa cum ai scris foarte clar: “a-ti întoarce încrederea în «organizatie» si întorcindu-te la «organism»”. În acest fel, nu numai ca putem ramine în slujba Bisericii, dar devenim chiar cel mai bun sprijin al episcopilor, deoarece noi lucram împreuna cu ei în adevarata slujire a “organismului” Bisericii, Trupul lui Hristos. Daca în felul acesta suferim din cauza neîntelegerilor dintre noi sau a calomniilor (si toti suntem vinovati pentru acestea, nu numai episcopii!), Biserica ne ofera mijloacele duhovnicesti pentru a trece peste sau a uita de ele.
Ne întristam foarte mult vazindu-te cum te minii pe parintele E. , care, dupa cite cunoastem, este chiar o persoana “linistita, ascultatoare si înteleapta”, de aceea nu avem nici un motiv pentru a-i purta pica. Daca el s-a plasat cumva pe o pozitie gresita, aceasta s-a întimplat cu siguranta datorita unor motive întemeiate, puteau fi vatamatoare din cauza caracterului lor politic, cu alte cuvinte, se îndreptau catre partea “organizatorica” Bisericii în detrimentul organismului. Ca sa fim cinstiti, în timpul vietii sale, Vladica Ioan a fost înteles de prea putini episcopi, si aceasta pentru ca el era în primul si în primul rind un organism viu în Biserica si nu lasa cu nici un chip ca organizarea sa aiba întiietate. Acesta este de fapt si testamentul sau catre noi toti, dar tu nu-ti face griji daca acum nu întelegi acest lucru. Nu putem întelege mare lucru, ci numai prin experiere si prin suferinta pina la capat, pe masura ce crestem în Biserica si în traditia ei. Dumnezeu îti va trimite pricini pentru a întelege cu inima.
Nu te încrede prea mult în inima ta; gindirea trebuie filtrata prin suferinta, altfel nu va trece proba acestor vremuri vitrege. Nu cred ca cei “rationalisti” vor fi cu Hristos si Biserica Sa în zilele ce vor veni peste noi; vor exista prea multe “ratiuni” împotriva lor , iar cei ce se vor încrede în cugetele lor se vor lepada de Biserica. Nu-ti este straina aceasta ispita, dar primul an al lui Nikodemos dovedeste si el ca ai prins gustul unei dimensiuni mai profunde, a “treia dimensiune” de gindire în Biserica. Poti obtine mult prin carti… (sa nu te lasi influentat de nimeni si sa renunti la ele!), din ce în ce mai multe carti de buna calitate sunt acum pe cale sa apara (fara îndoiala ca anii pe care-i traim acum reprezinta Epoca de Aur a cuvintului tiparit în Ortodoxia americana). Dar a treia si deplina dimensiune se va apropia de tine numai pe masura ce o experiezi continuind sa pastrezi legatura cu si sa iei sfat de la cei înradacinati mai mult în traditia Bisericii. Daca parintele Pantelimon, parintele Nichita ori altcineva nu vor fi “pe potriva sufletului tau” (cum zic rusii), nimeni nu te va forta sa le primesti sfatul. Dar nu cadea totusi în ispita de a te încrede numai în tine însuti sau în convertitii cu cuget asemanator. Noi, americanii, trebuie sa ne aflam în viitorul anticipabil într-o oarecare masura de dependenta practica atit fata de greci cit si de rusi, de preferat în ambele izvoare si într-o cit mai buna masura. Aceasta este calea care a existat din vechime în Biserica si astfel traditia va putea fi sadita într-un nou pamint. Depinde de noi ca sa mergem (sau nu) si sa lucram la tarina!
Iarta-ma daca am scris prea mult ori prea putin ori am înteles ceva gresit. Da-ne de stire daca si de ce esti tulburat, si fie ca prin rugaciunile Fericitului Vladica Ioan tulburarea ta sa devina limpede si roditoare. Roaga-te pentru noi.
Ca o concluzie finala si practica: mergi drept înainte pe aceeasi cale pe care ai pornit, avind mintea si inima deschise si încrezatoare în rugaciunile Vladicai Ioan. Asteptam cu nerabdare articolele tale despre modernism, care ar putea îndeplini cu succes o functie pe care odinioara am dorit (si chiar am început) sa o îndeplinim, dar din varii pricini am ajuns sa ne împotmolim serios. Avem nevoie disperata de ele. Fie ca rugaciunile Vladicai sa te lumineze!

De doi ani de zile unul dintre copiii nasilor nostri tragea sa moara de o boala foarte rara. În cele din urma fetita a murit acasa. Am luat parte la înmormintarea ei la o “manastioara” din San Francisco – metoc al manastirii rusesti închinata Maicii Domnului din Vladimir – unde ea si familia ei obisnuiau sa participe la Dumnezeiasca Liturghie. Dupa aceasta, a fost dusa la schitul Sfintul Herman pentru înmormintare.
Cam tot în acea vreme, o laica convertita scrisese episcopilor o scrisoare avind ca tema evolutionismul. Ca membra a Societatii Antropologice din Londra, avea cunostinta directa de activitatile murdare ale unor oameni de stiinta preocupati de evolutie. Auzise de curind ca “grecii” din Biserica Rusa din Diaspora erau pe cale de a publica un studiu ce favoriza evolutionismul. Acest lucru nu a facut decit sa o alarmeze, în ciuda faptului ca ulterior se dovedise ca nu s-a publicat nici un studiu de acest fel.

Multumita lui Dumnezeu, am îngropat luni dimineata ramasitele pamintesti ale lui M. de sarbatoarea Maicii Domnului - Bucuria Celor Necajiti. De îndata ce se stabilise totul în privinta locului unde urma sa fie îngropata, toata întristarea parea sa fie înghitita de bucurie, încit tot acel timp parea rupt din perioada pascala. Copiii radiau de bucurie! Cit de nepatrunse sunt caile lui Dumnezeu catre noi si cit este de milostiv!
Am fost bucurosi sa primim scrisoarea si sa aflam ca în mare parte tulburarile tale au trecut. În aceeasi scrisoare am primit si o copie a scrisorii lui E. catre episcopi si, spre marea noastra surprindere, era scrisa în rusa! Cunoscind-o pe E. din scrisoare, totul a devenit limpede în privinta necazului ei, punctele ei de vedere legate de evolutie pareau bine întemeiate. Cu toate acestea, din nefericire, ea îsi îndreapta un întreg arsenal catre ceva care este (cel putin pina acum) foarte mic si întrucitva neclar. Cu siguranta, cele trei surse din care citeaza nu reprezinta o încercare conjugata de a propovadui o erezie.
Cred ca este o greseala regretabila sa încerci sa-i alarmezi pe episcopi avind la mina niste dovezi atit de slabe ca acestea – cel putin ar trebui ca cineva sa citeasca în primul rind controversatul articol astfel încit sa aiba în minte ceva bine definit pentru a putea continua. Asa cum este, episcopii vor lepada scrisoarea, considerind-o neserioasa (doar daca nu cumva articolul se va dovedi totusi unul socant), iar daca cumva mai tirziu chestiunea evolutionismului se va ridica din nou, nu vor mai fi tentati sa ia în serios ceva din ce-ar mai putea spune E. Va fi trist, deoarece ea pare ca se informeaza destul de bine asupra subiectului si ar putea da o marturie importanta, pe care sper din toata inima ca va continua sa o împartaseasca cu noi în viitor. De fapt, o parte din informatiile ei – dat fiind si experientele sale cu unii oameni responsabili pentru fabricarea unor lucruri de acest fel, ca “dovezi ale evolutiei” – ar fi fost cu greu obtinute din alta parte. Dar, între timp, se creeaza atitudini ostile si toata lumea începe sa creada ca ceilalti oameni sunt pe punctul de a-i “ataca” – iar climatul de încredere reciproca si deschidere, atit de favorabil pentru rodirea Bisericii, se dizolva într-o atmosfera de neîncredere si suspiciune.
Parintii (de la Manastirea Schimbarea la Fata) din Boston sunt si ei oameni si cel mai probabil e ca reactia lor în viitor la orice ar putea E. sa scrie va fi negativa si se vor da peste cap pentru a gasi argumente împotriva ei. Totusi, sunt cai mai simple si mai eficiente pentru a rezolva lucrurile în Biserica, pentru a obtine simpatia oamenilor de buna credinta, dintre care una din primele etape ar fi consultarea reciproca [sfatul] si neîncrederea prea mare în sine. Daca într-adevar cineva încearca sa învete învataturi gresite, e bine ca primul nostru pas sa fie mustrarea frateasca de care vorbeste Sfintul Pavel, si numai daca acest lucru nu va fi de nici un folos, sa aducem problema înaintea Bisericii.
Între timp, bineînteles ca problema “evolutiei” a fost adusa în prim-planul discutiilor si mai devreme sau mai tirziu se va tipari cite ceva. Sa ne rugam ca sa nu fie ceva pripit si plin de îndaratnicie ori mai degraba înclinat spre stirnirea unor controverse decit spre ispravirea lor. Deocamdata haidem sa stam linistiti si sa privim ce se întimpla!

Cu toate acestea, fiind eu mai îndraznet din fire, nu am reusit sa “stau linistit si sa privesc”. Luind pricina din controversa asupra evolutiei si inspirat de multe discutii avute cu altii despre acest subiect, am lansat o serie de articole despre Freud, Darwin etc. – cei pe care-i consideram a fi “parintii modernismului” din lumea seculara. Aceasta întreprindere a ajuns sa reprezinte pentru mine deschiderea unui nou univers al ideilor – vazut într-o viziune ortodoxa. Aceste articole noi au stirnit si interesul parintelui Serafim. Dar cel mai important lucru legat de dificultatile si controversele pe cale sa-mi copleseasca capul era modul foarte direct prin care parintele Serafim încerca în permanenta sa-mi retina atentia nu pe niscai controverse ci pe principii. El credea ca temele în sine nu erau asa de importante pe cit era modul cum trebuie privite asemenea probleme – cu alte cuvinte, ca trebuie sa privim controversele cu detasare, de pe o pozitie detasata de aceasta lume, nu cu patima si îndreptatire de sine.

Iarta-ne întirzierea si mizgaleala de fata – dar asa cum ai observat fara îndoiala, a venit iarna, de citeva zile suntem paralizati, iar drumurile în afara ni s-au redus considerabil.
Avem citeva comentarii la articolul despre Freud [pentru Nikodemos ], vom încerca sa ti le trimitem în acest week-end. Cu voia lui Dumnezeu, Calendarul va fi gata într-o saptamina. Ce lucrare! Roaga-te pentru noi.

Iarta-ne te rog pentru noua întirziere. Am vrut sa zabovim si sa cugetam mai mult la ultimele doua articole, dar au existat atit de multe probleme si esecuri încit pur si simplu nu am avut nici un moment liber. Multumita lui Dumnezeu, Calendarul este terminat – cel mai mare proiect si cea mai mare încercare de pina acum!
Din fericire, iarna noastra ne-a parasit la mijlocul lui decembrie, iar de Ziua Sfintului Herman (25 decembrie, pe stil nou) zapada se topise, iar soarele primaverii deja îsi arata razele sale. Superb!
Legat de articolul despre Freud: intentia generala si modul de exprimare par sa fie gata pentru începerea unui razboi cu el, dar cineva se poate întreba daca nu cumva dusmanul nu este slobozit prea usor, fiind vorba de cineva care ar putea fi ispitit sa creada ca vreo scoala sau alta de psihologie sau de psihiatrie adopta doar o perspectiva “partiala”. Scrii, de pilda, ca: “Daca se întimpla ca o concluzie sa fie adevarata, aceasta se întimpla datorita hazardului…” Dar de aici se poate trage concluzia ca în psihologie exista unele “adevaruri”, drept pentru care se poate acorda o oarecare încredere psihologilor sau altor specialisti. Fireste ca exista unele adevaruri…, chiar si ginditorii moderni nu pot scapa de bunul simt si de firea umana – dar poate ca trebuie scos mai mult în evidenta faptul ca adevarurile întimplatoare ale unor sisteme de psihologie au prea putina valoare, deoarece fac parte dintr-un sistem mai complex, întemeiat pe premise false, din cauza ca e racordat la întreaga perspectiva anti-crestina asupra omului.
În plus, ma întreb daca se accentueaza îndeajuns faptul ca diferitele curente ale “modernismului” nu numai ca nu sunt în stare sa reziste vreunei analize, dar, în intentiile lor fundamentale, nu sunt deloc stiintifice – cu alte cuvinte, predispozitia anticrestina domina deja în mare masura descoperirile de tot felul. (Oare acest lucru va fi mai evident atunci cind darwinismul se va instaura oficial? – spun asta deoarece e clar ca evolutia constituie “raspunsul” cel mai la îndemina pentru cei ce cauta cu disperare sa explice natura lucrurilor fara Dumnezeu.)
Din nou, nu cumva Marx - alaturi de Freud si Darwin – face parte dintr-un trio care formeaza adevaratele radacini ale razboiului împotriva adevarului revelat? Influenta lui a fost canalizata catre Rasarit, iar Vestul a fost realmente lasat în primul rind în voia lui Darwin si Freud; dar în peisajul general cu siguranta ca el ocupa un loc al sau. Mai e de remarcat faptul ca freudieni precum Erich Fromm ar trebui sa faca un efort deosebit pentru a-l reabilita în Vest pe Marx ca “umanist”.
Am mai fi avut si alte lucruri de spus, fara legatura cu materialul pe care l-ai trimis, dar camionul care va duce scrisoarea pleaca în cinci minute, asa ca va trebui sa revin mai tirziu. Iarta-mi graba! Transmite-le lui Ian si Susan salutarile noastre. Am avut o zi foarte buna de Praznicul Sfintului Herman. Roaga-te pentru noi!

Salutari în Domnul nostru Iisus Hristos. Iarta-ne te rog obisnuita si lunga tacere, dar efectiv în ultima vreme am fost coplesiti de evenimente. Tocmai m-am întors din Seattle unde, la cererea parintelui Nichita, am stat trei zile pentru a purta o discutie serioasa cu parintele Pantelimon – asupra caruia voi reveni mai jos.
Noul Nikodemos a sosit si arata bine; articolul despre Freud ar trebui sa stirneasca o reactie interesanta.
Articolul “Evolutia” pentru numarul urmator ni se pare bun si el, destul de cuprinzator si la obiect si cred ca nu exista ceva la care parintele Pantelimon si altii sa ridice obiectii (Îti voi spune mai jos ce am adunat de la ei). Totusi articolul ar putea fi îmbunatatit prin largirea mai multor puncte:
Mentionezi “orice forma de evolutie”, si precizezi: “evolutie fizica atee sau evolutie spirituala”. Cu toate acestea, articolul tau este efectiv îndreptat aproape în întregime împotriva evolutiei fizice ateiste si a absurditatilor sale, iar unii oameni ar putea gasi prilej si sa spuna ca nu te-ai apropiat mai mult de formele mai “rafinate” ale evolutiei spirituale sau teiste. Desigur, într-un articol asa de scurt, temele nu pot fi dezvoltate prea mult, nu le poti adinci îndeajuns, dar poate ca o propozitie sau doua adaugate la el va arata de ce nu pot fi luate în serios si de ce nu sunt ceva mai “rafinate” (adica atit de neclare si confuze!). Astfel, “evolutia teista”, asa cum îi înteleg eu ratiunile, este inventia unor oameni care, de teama ca evolutia fizica sa nu fie de fapt una “stiintifica”, Îl ignora pe Dumnezeu în diferite etape ale procesului evolutiv, pentru a nu fi dati de-o parte, pentru a conforma “teologia” cu “cele mai noi descoperiri”. Dar acest fel de inteligenta artificiala este numai pe gustul celor mai vagi si mai confuze minti: nu multumeste nici stiinta, nici teologia, ci doar amesteca cele doua domenii.
Din nou, evolutia “spirituala” aplica “concluziile” evolutiei fizice atee la tarimurile “spirituale” si ajunge la rezultate îngrozitoare, inacceptabile din punct de vedere stiintific si teologic; o amestecatura si o confuzie ce nu se poate ascunde decit dupa un jargon fantastic á la Teilhard de Chardin. Ambele tipuri de evolutie depind în întregime de acceptarea evolutiei fizice, iar daca aceasta se dovedeste a fi gresit conceputa, ele vor cadea; pe deasupra se si contrazic pe sine, deoarece toata intentia si întregul scop al teoriei evolutiei fizice este sa gaseasca o explicatie a lumii, dar fara Dumnezeu; altfel spus, evolutia fizica este atee prin natura ei si devine ridicola atunci cind “teologii” alearga dupa cea mai noua teorie “stiintifica” pentru a nu ramine în urma timpului. Mai mult, “dumnezeul” evolutiei teiste sau spirituale nu este Dumnezeul Crestinismului Ortodox!
Ma tem ca irosesc prea multe cuvinte pe aceasta tema, dar tu ar trebui sa-i spui cititorului ceva mai mult legat de celelalte feluri de evolutie, anume de ce nu pot fi acceptabile. Desigur ca punctul central e acela dupa care evolutia nu este de loc “stiintifica”, ci mai degraba un soi de teologie science-fiction, produs al unei credinte (o credinta atee, dar totusi credinta). Ca acest fapt este înca asa de larg acceptat ne dovedeste clar cit de jos a cazut astazi nu numai teologia, ci si simpla, sanatoasa percepere a realitatii. (Înca mi-l mai amintesc pe profesorul meu de zoologie din anul întii dezvoltind la infinit “marile idei despre om”: pentru el, cea mai mare idee pe care a inventat-o omul vreodata a fost ideea de evolutie…, cu mult mai mare, credea el, decit “ideea de Dumnezeu”.)
Termini apoi cu o referinta la “Evanghelia nebuniei” – care ar putea, în mod necugetat, sa-i faca pe unii cititori sa creada ca, în definitiv, tu admiti faptul ca, într-un fel, evolutia nu e chiar lipsita de noima si ca trebuie sa ai o gindire superioara, mai spirituala pentru a-ti da seama ca nu are noima. Nu. La orice nivel, de la bunul simt în sus, evolutia e lipsita de orice noima. Iata în ce nebunie evidenta si iremediabila cad cei ce vor sa cugete fara Dumnezeu!
Desi scurt, articolul este excelent, folosind cu întelepciune citate din Darwin si altii. Probabil ca vei stirni numeroase discutii în acest sens. Poate ca într-o zi vei reusi sa concepi un articol mai detaliat asupra evolutiei, cu numeroase citate adunate atit din tabara evolutionista (aratind credinta lor naiva si gindirea lor contradictorie) cit si din cea a criticii sanatoase, pentru a oferi o sursa de referinta pentru cei care vor sa se gindeasca serios la subiect. În general, oamenilor le este atit de teama sa-i provoace pe oamenii de stiinta pe “teren propriu”, încit se tem sa intre în acest subiect; putina gindire limpede, asa cum arata micul tau articol, poate dispersa mult din aceasta frica si ceata care copleseste problema.
Apropo, în articolul despre Marx ar fi bine sa aduci niste exemple din sistematica cruzime sovietica, pentru a arata partea practica a marxismului: ceea ce reprezinta “omul nou” a lui Marx, imediat dupa ce toate “superstitiile” crestine si religioase au fost abolite. Ai cumva citate din Marx referitoare la ideea lui despre “violenta” si rolul ei în formarea “omului nou”? Ori ceva din afirmatia lui Lenin conform careia întreaga lume ar trebuie sa devina o unica fabrica fara scapare, unde toti dizidentii vor fi zdrobiti ca niste viermi? Ai de gind sa pomenesti ceva si despre hiliasm, de care e patruns de fapt marxismul? Marxismul e altceva decit ceea ce afirmi în primele doua sectiuni. În el putem vedea clar semnificatia “ideilor moderne”, “lupii” de care vorbesti, ceea ce produc ele atunci cind sunt aplicate sistematic.

Am fost trei zile în Seattle unde am purtat discutii utile si deschise cu parintii Pantelimon, Efrem si Nichita. Am plecat foarte linistit, deoarece am constatat ca ne aflam cu totii pe aceeasi cale a marii batalii a vremurilor noastre, ca duhul si preocuparile noastre sunt esentialmente aceleasi si ca ocazionalele diferente dintre noi, în atitudini sau abordari a unor probleme, nu ating deloc acordul spiritual . Parintele P. este o personalitate foarte puternica: are abordari foarte serioase chiar si în cazul unor lucruri ce par de o importanta secundara (de pilda, giulgiul din Torino ) care, se întelege, ar putea pricinui neîntelegeri si conflicte. Dar ar fi o crima daca cineva dintre noi ar permite ca asemenea diferente secundare sa distruga întelegerea noastra în punctele esentiale, în special marile armate ale pseudo si anti-Ortodoxiei care ne înconjoara, dar si obositoarea inertie si ignoranta care exista chiar în interiorul Bisericii din Diaspora. Parintele P. era acelasi ca si cel de acum mai multi ani, si credem ca ne-ar putea sugera ceva pe care l-am fi putut gindi sau tipari altfel de cum o facem acum. Atunci cind el sau parintele Nichita îti fac sugestii, sunt sigur ca nu simt nici cel mai mic îndemn de a te presa în vreun fel, ci doar ofera niste sfaturi sincere si cu buna intentie, pe care trebuie sa le iei ca atare si nu ca o pe încercare de a te presa sau a-ti porunci.
Parintele P. a pomenit cite ceva despre chestiunea evolutiei (nu i-am spus nimic despre viitorul tau articol despre acest subiect), ceea ce mi-a fost îndeajuns pentru a afla, cred, atitudinea si temerile lui personale.
Îngrijorarea lui asupra “fundamentalismului” pare sa-si aiba originea în temerea ca, în lupta împotriva evolutionismului, ortodocsii s-ar putea coborî la acelasi nivel al presupuselor argumente “stiintifice” pro-evolutioniste si, astfel, de aici ar putea urma polemici nesfirsite asupra dovezilor oferite de fosile, asupra întelesului exact al celor sase zile etc. Desigur ca el are dreptate cind spune ca punctul de vedere ortodox asupra subiectului nu trebuie sa se situeze la nivel stiintific, ci teologic; dar am înteles si ca el nu este deplin constient de netemeinicia dovezilor “stiintifice” care favorizeaza evolutionismul, fapt care-l face sa se teama foarte mult, devenind circumspect asupra întregului subiect. Da, trebuie sa ne mentinem punctul de vedere la un nivel superior sau teologic; dar putem de asemenea dinamita acele dovezi stiintifice care nu au nici un sens, fiind efectiv doar rezultatul unor prejudecati oarbe si al unor teologhisiri sub acoperirea stiintei .
Parintele Nichita a anuntat într-o publicatie recenta ca va tipari o scrisoare despre “evolutie”, ce va cuprinde o parte din scrisoarea parintelui Efrem catre tine! Mi se pare un lucru nechibzuit, iar parintele P., auzind de aceasta intentie, i-a pus capat imediat. În general, am observat ca parintele Pantelimon este destul de dispus sa se intereseze de subiecte asupra carora nu e bine informat, gata sa-si schimbe oricind parerile.
Cred ca pina acum ai devenit iar tata! Fie ca Dumnezeu sa binecuvinteze primele zile ale copilului si sa-l (o) ajute în toate zilele vietii lui!

Cel de-al doilea copil al nostru, Felicity, s-a nascut pe 8 februarie.
În legatura cu parintele Pantelimon si chestiunea evolutiei, am observat ca întregul ton [al discutiilor - n. tr.] care venea de la parintele Pantelimon si adeptii lui avea mai putin de-a face cu evolutia, cit cu ceea ce eu am numit atitudinea unui “om influent”, izvorind dintr-o dorinta sau nevoie de a-i controla si manipula pe ceilalti. Cit despre reactiile parintelui Serafim de dupa calatoria sa: parintele Serafim nu era un om naiv, dar el efectiv, si adesea eroic, practica virtutile evanghelice voind întotdeauna sa gindeasca bine despre altii în toata vremea si în toate circumstantele. În cele din urma, el si-a revizuit – ce-i drept, nu foarte repede sau usor - considerabil parerile sale despre parintele Pantelimon si ceilalti.

Salutari în Domnul nostru Iisus Hristos. Doar o mica nota – fiindca ai zis ca s-ar putea sa tiparesti separat articolul lui E. despre Giulgiul din Torino, am reusit în sfirsit sa-l citesc ieri, asa repejor, dar destul pentru a-mi da seama ca nu trebuie tiparit asa cum este, pentru mai multe motive:
(a) Motivul cel mai convingator: este evident ca a fost scris pentru Romano-catolici si contine un numar de fenomene si expresii latine. În forma aceasta de acum ar stirni minie printre multi ortodocsi, facindu-i sa creada ca orice posibilitate ca Giulgiul sa fie ortodox este exclusa!
(b) În al doilea rind, cred ca se pune un accent prea mare pe dovezile stiintifice [ale Învierii] în favoarea Giulgiului. Cum poate stiinta stabili un adevar asa de non-stiintific?! E adevarat, cu ajutorul unor dovezi secundare se poate întari cumva faptul Învierii lui Hristos – dar cu conditia sa avem si alte temeiuri decit cele stiintifice pentru a accepta Giulgiul. Cunoasterea “stiintifica” este prin natura ei o forma a cunoasterii umane pe care te poti bizui cel mai putin, un veritabil subiect de revizuire si deceptie, fara a mai mentiona posibilitatea reala a unor falsificari demonice.
(c) În articol se acorda o atentie foarte scazuta pentru ceea ce este crucial din punct de vedere ortodox, identificind efectiv Giulgiul cu un odor sfint ortodox. Este deosebit de important ca punctul de vedere ortodox asupra Giulgiului sa fie unul clar si definitiv; abia dupa aceea putem afirma ca devine impresionanta confirmarea stiintifica. Dar a întemeia întreaga argumentatie pe dovezile stiintifice mi se pare foarte riscant.
Am spus toate acestea nu pentru a taia aripile cuiva! – ci doar am vrut sa accentuez faptul ca pentru a intentiona sa faci Giulgiul convingator pentru multi ortodocsi, mai mult decit o face dovada stiintifica, trebuie sa ai în vedere tot contextul ortodox. Trebuie gasit, de exemplu, un raspuns satisfacator pentru cei ce cred ca nu poate fi autentic deoarece nu exista vreo sarbatoare ortodoxa sau vreo slujba consacrata acestuia. Toate acestea necesita chibzuinta si cercetare, iar o prezentare prematura a problemei nu va face decit sa afecteze încercarea de a-l face acceptat.
Roaga-te pentru noi – suntem înca pe ultima suta de metri cu Orthodox Word; Oficiul Postal ne-a dat termen pina la 1 iulie (…).

Din pacate, înainte sa apuc sa transmit toate aceste informatii autorului/oarei articolului, ea deja îl tiparise si îl trimise tuturor celor din lista noastra de abonati! Am fost foarte mihnit sa aflu acest lucru, deoarece obiectiile parintelui Serafim erau potrivite si bine gindite si ar fi putut fi încorporate în articol fara nici o problema. Cu toate acestea, acum eram deja amestecati în publicarea a ceva ce nu putea face decit sa aduca mai multa vatamare cauzei Giulgiului decit îmbunatatire. Ma suparasem atit pe autor cit si pe mine, dar nu am stat degeaba si i-am spus si parintelui Serafim.

Doamne Sfinte, cred ca te simti groaznic! Deci asa, Cel Rau te-a împresurat. Pentru o asa încercare, acum nu mai foloseste la nimic sa descoperim toate cauzele care au pricinuit-o, atit demonice cit si umane; ceea ce e esential e sa supravietuiesti si sa fii în stare sa mergi mai departe, trecind în siguranta prin toata depresia si tristetea si încrezindu-te în Dumnezeu, Care ne poate trece de orice necaz.
Ce sa mai zic de articolul despre Giulgiu? Din fericire, în ultimele citeva zile, am avut un vizitator, un tinar convertit, care a venit de la Mitropolie acum mai multi ani si e foarte sensibil la misiunea de astazi a adevaratei Ortodoxii (apropo, îi place foarte mult Nikodemos). I-am “pus la încercare” conceptiile sale:
Prima - Giulgiul însusi, despre care a citit una sau doua carti, îl accepta ca autentic.
A doua - legat de ce crede el despre respingerea fatisa Giulgiului de catre parintele Pantelimon: cu toate ca-l respecta foarte mult pe parintele P., banuieste ca aceasta atitudine ar putea reflecta mai mult decit orice altceva puternicul sau sentiment anti-latin. El ar vrea sa vada ce argumente are împotriva lui.
A treia - ce crede el despre manuscrisul lui E., pe care l-a citit aici pentru prima data: spunea ca articolul si maniera sa de abordare i-a facut o impresie destul de placuta, desi ar prefera sa vada totul prin documente. În general, spunea ca ar saluta totusi publicarea lui de catre un editor ortodox, în forma unor preliminarii sau a unui studiu experimental. Cind i s-a spus ca deja se tiparise, se întreba daca n-ar fi posibil sa se retipareasca cel putin pagina 12, lasind de-o parte referintele romano-catolice.
Ei bine, iata opinia unui om, si ti-am redat-o si tie deoarece este opinia tipica a unui cititor constiincios al lui Nikodemos. Ideile lui sunt relativ aproape de ale noastre. Voi adauga doar citeva remarci.
De ce referintele romano-catolice sunt asa de criticabile? Zic aceasta nu atit din pricina faptului ca unii oameni se vor “plictisi” la acest capitol (e o chestiune secundara), cit pentru aceea ca aceste referinte contribuie la “poluarea” atmosferei ortodoxe de care e înconjurat cititorul, facindu-l sa se jeneze si chiar sa se îndoiasca din cauza lor ori facindu-l chiar sa accepte unele traditii pur romano-catolice ca si cum ar fi autentice – ceea ce e foarte grav, si asa bietul nostru popor ortodox este deja destul de latinizat.
În concluzie: orice ai alege sa faci, problema Giulgiului si a acceptarii lui printre crestinii ortodocsi ramine, desigur, una deschisa. Indiferent de ce ai putea sa scrii, nu cred ca-l va convinge cu nimic pe parintele Pantelimon (desi este de presupus ca o investigatie completa a slujbelor bisericesti si a istoriei lor l-ar putea convinge – în chestiuni ca acestea el si-a mai schimbat si altadata parerile). Articolul lui E. are unele puncte bune, altele mai putin bune; foloseste-l asa cum te îndeamna constiinta. Nu fa nimic în privinta lui atita timp cit constiinta ti-e tulburata sau ai dubii care te chinuie într-un fel sau altul – lasa întii ca lucrurile sa se linisteasca astfel încit sa poti gindi si actiona cu limpezime. Desigur ca oricine poate actiona “gresit” chiar avind un cuget limpede! Dar chiar si asa, nu e o greseala fatala atita timp cit inima si mintea ramin deschise si au în vedere în primul rind lucrurile esentiale. Nu-ti fa nici o grija, vei fi binevenit la smeritul nostru schit indiferent de atitudinea ta fata de Giulgiu sau de argumentele tale în favoarea lui. Suntem cu totii oameni supusi greselilor, iar aici avem de-a face cu chestiuni supuse interpretarii personale. Înclinam a fi de acord cu tine în privinta autenticitatii lui, dar daca cumva nu ne vom potrivi, nu te vom excomunica de la noi, ci doar vom aduna cele mai puternice dovezi pe care ti le vom prezenta la momentul potrivit.
Miine este Duminica Iertarii si începutul nevointelor Postului. Eu si parintele Herman ne plecam în fata ta si a Suzanei si te rugam sa ne ierti daca v-am gresit în vreun fel cu ceva, în cuvint, în fapta sau în gind. Sa ne ierte Dumnezeu si sa ne miluiasca pe toti!

Fara sa-l cunosc prea bine în acea vreme, parintele Serafim a devenit atit de intrigat de problema Giulgiului încit a început sa citeasca unele carti legate de acest subiect. La începutul anilor ’80, dupa ce finalizase deja mai multe proiecte editoriale, s-a reîntors la problema Giulgiului scriind un articol de sinteza destul de bogat asupra subiectului sau, mai degraba, un sir de articole pentru viitoarele numere ale revistei The Orthodox Word. Am vazut aceasta sinteza, era remarcabila. Din nefericire a murit înainte de a o dezvolta mai mult.

Ne-am bucurat mult la auzirea vestii Botezului lui Felicity. Dumnezeu sa va tina totdeauna în starea de trezvie si multumire pentru Darurile Sale! Cu toate acestea, cit de putin suntem constienti de uriasele Sale binefaceri fata de noi! Asteptam cu nerabdare sa te vedem în aceasta simbata, de Bunavestire. Duhovnicul nostru, arhimandritul Spiridon, s-ar putea sa vina aici pentru a savirsi Dumnezeiasca Liturghie, cu toate ca cel mai adesea, la asemenea sarbatori, trebuie sa slujeasca în Palo Alto, asa ca nu contam prea mult pe venirea lui.
Suntem de asemenea nerabdatori s-o vedem pe E. si pe copiii ei. Ce zi frumoasa pentru crestinii ortodocsi pentru a fi împreuna! (Este si ziua cind Vladica Ioan m-a hirotonit citet pe mine, iar pe parintele Spiridon, arhimandrit).

Am inclus materialul pentru lunile mai si iunie pentru Nikodemos. Chiar nu avem nici un comentariu. Totul arata bine – proaspat si de folos. Privind fugitiv la articolul despre evolutie, în forma lui tiparita, înteleg ce vrei sa spui prin “oboseala” de a scrie asemenea articole “controversate”. Citeodata am avut simtaminte asemanatoare. Cu toate acestea, este nevoie de unele articole ca acestea, iar articolul despre evolutie are cu siguranta un rol important mai ales pentru ca putini oameni se aventureaza sa scrie ceva direct despre asemenea subiecte. Poate ca articolul sufera pe alocuri de o concizie prea mare (fapt care reclama nevoia unui articol mai lung pentru viitor), dar, cu toate acestea, aceste lucruri trebuie spuse!
În weekend-ul trecut (Bunavestire) o stare de bucurie ne-a cuprins pe toti. Fie ca Dumnezeu sa faca sa rasara roade duhovnicesti din aceste vlastare ortodoxe (poporul), fiecaruia dupa cum îi arata Dumnezeu!

Reactiile adeptilor parintelui Pantelimon la brosura noastra despre Giulgiu si la articolele noastre despre evolutie continua sa apara si acum. Reactiile nu erau de apreciere. Reusisem într-un fel sa punem degetul pe rana. Aceasta reactie nestapinita îi revela parintelui Serafim ceva despre “grecii” nostri. Era primul indiciu ca ceva “nu era în regula”, asa cum ar fi spus el.

Hristos a Înviat! Suntem încredintati ca tu si familia ta ati petrecut un Paste binecuvintat. Aici am întimpinat o zi linistita si cu pace dupa ce mai înainte am fost în “lume” pentru a primi Sfinta Împartasanie; acolo am fost foarte impresionati de profunda legatura duhovniceasca care ne unea pe noi, asa-zisii “locuitori ai pustiei”, cu simpli credinciosi rusi, cu cei convertiti care sunt sinceri si rivnitori si cu întregul si adevaratul popor ortodox de astazi.
Am primit de la parintele Nichita copiile celor doua scrisori pe care ti le-a trimis si care pentru noi au fost foarte dezamagitoare; în mod sigur pe-a doua a scris-o dupa ce a primit detaliata noastra pledoarie în favoarea ta. Asa cum bine stii, noi i-am privit întotdeauna pe parintii Nichita si Pantelimon si opiniile lor cu toata admiratia. Dar credem ca trebuie sa-i privim pe toti crestinii ortodocsi sinceri si rivnitori cu aceeasi admiratie fara a ne alatura vreunei tabere sau partide. Iar ceea ce e foarte clar, asa cum îl vedem noi, e faptul ca, spre deosebire de tiparirea unui text nelipsit de referinte latine, tu nu ai facut nimic vrednic de o asa ocara, al carei efect, indiferent de intentie, nu poate decit sa-ti pricinuiasca o mare descurajare.
Lasa-i pe aceia care doresc sa primeasca orice parere a parintelui Pantelimon…, este dreptul lor în care noi nu vrem sa ne amestecam. Dar a accepta aceste pareri (atit chestiunea evolutiei cit si cea a Giulgiului ridica desigur multe întrebari, în care caz parerea detine un loc destul de mare unde sa se manifeste, respectiv perspectiva asupra lor, etc.) si a batea pe cineva la cap cu ele doar pentru ca nu e de acord – ni se pare un lucru nepotrivit.

Legat de evolutie: ei o privesc ca pe ceva neimportant, si e evident ca nu se framinta prea mult asupra ei. Indiferent de vederile lor asupra evolutiei înteleasa ca “ipoteza” stiintifica, acestea sunt fara îndoiala niste opinii vagi, ei necrezind ca ar exista vreo legatura între aceasta si ceva teologic. Pe de alta parte, tu crezi ca întreaga chestiune a evolutiei este destul de adinca - avind importanta ei, fapt ce poate avea implicatii periculoase pentru curatia credintei, chiar daca acum nimeni din Biserica Ortodoxa nu încearca în mod deschis sa rastoarne vreo dogma anume pe baza evolutiei. Credem ca ai dreptate, iar întreaga chestiune este una în mare parte filosofica (cu implicatii teologice). Dar chiar presupunind ca ai accentuat peste masura importanta evolutiei – chiar si atunci noi vom ramine pur si simplu socati de usturatoarea replica a parintelui Nichita (al carui discurs implica în permanenta o amenintare cu “demascarea” ta scrisa pentru niscai pacate viitoare!) care pare lipsita de orice masura, indiferent de vreo posibila scapare a articolului tau.

Legat de Giulgiu: din nou ne aflam în fata unei chestiuni deschise diferitelor accente, evaluari etc. Parintele Nichita a pus citeva întrebari carora trebuie sa li se raspunda de-a dreptul printr-o apologie extinsa a Giulgiului (cu toate acestea, înca sunt unele întrebari ridicate de bunul simt si logica si nu de “revelatie”), dar totusi nu se poate spune ca a afisat o atitudine negativa asupra Giulgiului. Sunt într-adevar multe alte probleme ce vin din cealalta tabara, carora nu stiu daca le pot da vreun raspuns. Asa cum stii, suntem adesea înclinati sa ne bizuim mai mult pe dovada stiintifica; cu toate acestea, dovada stiintifica în cazul Giulgiului este atit de puternica încit nu poate fi evitata, drept care nu e recomandat sa respingem pur si simplu Giulgiul fara a avea o dovada mai buna împotriva lui decit cea a parintelui Nichita (care, ca si toate dovezile negative, este destul de neconcludenta) fara macar a examina acea dovada stiintifica. Conform unei abordari ca aceasta, ar trebui ca toti sa încetam cu totul sa mai gindim si sa urmam tot ceea ce spune “seful” – singura problema fiind aceea ca, indiferent de cine este acest “sef”, este si el om, cu patimi si prejudecati foarte asemanatoare cu acelea pe care si noi, ceilalti, le avem!
Dar da-mi voie acum sa trec direct la subiect. Este evident ca violenta cu care a reactionat parintele Nichita arata faptul ca ceva mai adinc decit evolutia sau Giulgiul e implicat aici, si credem ca stim despre ce e vorba: autoritatea. Evident, pentru parintele Nichita, parintele Pantelimon este autoritatea si, de aici, observam ca el asteapta ca toti ceilalti sa fie de acord cu el. Anul trecut ai fost foarte îngrijorat în privinta aceasta, iar noi încercasem sa-ti spulberam temerile întemeindu-ne pe propria experienta, deoarece asa cum spuneam atunci, parintele Pantelimon nu a încercat niciodata sa ne influenteze opiniile în vreun fel oarecare pe care l-am fi putut observa. Bineînteles, este de asemenea adevarat ca atunci cind Fratia noastra se întemeiase, iar Orthodox Word se tiparea, el înca nu se alaturase Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, drept pentru care ne putem considera superiorii lui. De asemenea, parintele Herman îl cunostea cu multi ani înainte de aceasta, înca de cind era tinar si necercat (ca sa nu spunem mai mult) în chestiuni legate de dioceze, etc.
Din pacate, e trist sa vezi cum reiese foarte clar pricina pentru care parintele Nichita a vrut sa faca cu ceva vreme în urma o fuziune între revista lui, Marturia crestin-ortodoxa [The Orthodox Christian Witness] si Nikodemos. În acea vreme, dupa cite îmi amintesc, îti dadusem din nou acelasi sfat: sa-ti pastrezi independenta, iar acum nu putem decit sa ti-l repetam. Daca atunci ai fi cedat acelei ispite, mi-e teama ca pina acum ti-ai fi pierdut curajul si ai fi renuntat desavirsit. Modul cum parintele Nichita priveste contributia Nikodemos-ului la misionarismul ortodox prin cuvintul tiparit este unul cum nu se poate mai gresit, si spunem aceasta cu mare mihnire fiindca noi îi iubim din tot sufletul pe parintii Nichita si Pantelimon si le admiram lucrarea lor pentru Ortodoxie, care, de altfel, ni se pare destul de chibzuita în ciuda faptului ca nici unul dintre noi nu e perfect. Nu avem nevoie de o “autoritate” infailibila pentru a se pronunta în chestiunea Giulgiului sau a evolutiei, ci de mai multa dragoste si întelegere reciproca; e prea multa minte aici si prea putina inima. Daca într-adevar Dumnezeu ne-a învrednicit sa distingem adevarul dintr-o chestiune sau alta, mult mai clar decit ceilalti credinciosi ortodocsi, nu e nevoie sa luptam sau sa amenintam cind e vorba de probleme de acest gen, ci numai sa “graim adevarul întru iubire”. Vom asculta cu toata bucuria si cu mintea deschisa orice dovezi autentice împotriva Giulgiului, dar n-are nici un rost sa stam asa degeaba si sa ne lasam batuti la cap cu opiniile (poate si sentimentele) unora asupra lui.
“Anti-latinismul” grecilor este de-a dreptul depasit. Îsi închipuie ca în afara de ei toti sunt sub “influenta latina”, pentru ei, de citeva secole încoace aproape toata teologia si spiritualitatea ruseasca si greceasca a intrat în stare de putrefactie – toate acestea întrec orice masura. Bineînteles ca pe ici pe colo se pot detecta niste influente latine, dar daca Ortodoxia s-a pastrat pina acum, în general, aproape intacta, nu se poate spune ca Protestantismul triumfa. Parintele Pantelimon nu vorbeste cu autoritatea teologica pe care unii înca o mai au în Biserica, si nu poate fi considerat sub nici o forma un standard universal.
Sigur, parintele Nichita are dreptate în unele puncte, …dar la ce bun sa încerce sa construiasca un caz împotriva ta ca unui latin nevindecat! Toti avem scaparile noastre, fie teologice sau de alt tip (la fel si parintii din Boston!); de aceea, de ce nu încercam mai degraba sa inspiram si sa calauzim pe calea cea dreapta prin mijloace pozitive si prin exemple? Din pacate, simpatia lui pentru tine a fost spulberata de dezamagirea sa conform careia tu nu te supui autoritatii parintelui Pantelimon. Aceasta pare a fi toata povestea.
Toata aceasta izbucnire nu ne face decit sa ne întristam, dar avem totusi satisfactia ca ea a aparut acum si nu mai tirziu. Probabil ca parintele Nichita nu va mai încerca sa te ajute, mai ales acum cind ti-ai declarat independenta prin scrierea unor articole asupra unor “subiecte tabu” (de fapt nu este chiar “Indexul” o nascocire latina?!), dar tu nu trebuie sa-l tii minte decit ca pe un “hazard profesional” al unui editor al Bisericii din Diaspora. Nu trebuie sub nici o forma sa pornim vreo “lupta” împotriva lui sau a parintilor din Boston, nici sa formam vreo “partida” împotriva lor. Haide sa ne vedem fiecare de treburile noastre personale, iar la vreme de îndoiala sa ne bizuim pe sfatul altora si sa ne încredem în harul lui Dumnezeu si în rugaciunile bine-placutilor Lui pentru ajutorul nostru. Cit de bine stia Vladica Ioan cum sa inspire si sa calauzeasca fara a tulbura duhul cuiva sau fara a-si impune cuiva parerea personala (si, cu toate acestea, el era mai teolog decit oricare dintre parintii din Boston). Sa ne rugam pentru toti si sa ne urmam calea pe care am ales-o.
Vom fi curiosi sa aflam ce raspuns vei primi în urma articolelor despre evolutie si Giulgiu. I-am comunicat parintelui Nichita (înainte de articolul despre Giulgiu) faptul ca, pentru noi, cauza unei miscari misionare ortodoxe libere ne este atit de draga încit nu ne temem de “greselile” pe care le-ai putea face. În forma aceea, articolul despre Giulgiu, cu toate latinismele lui, a fost o greseala, dar ma îndoiesc serios ca, în cele din urma, va vatama în vreun fel pricina apararii giulgiului, a carui acceptare sau respingere în Ortodoxie trebuie pina la urma sa fie hotarita în mod liber si de o maniera obiectiva. Faptul ca latinii îl venereaza sau nu - indiferent de evlavia cu care l-au înconjurat – nu ne afecteaza în vreun fel sau altul.

Acum ca s-a asezat si praful putin, totul arata ca si cum parintele Nichita a fost acela care s-a purtat ca un “convertit nebun”, în vreme ce tu, în constringerea în care ai fost aruncat ai fost destul de echilibrat. Poate ca toti am vorbit prea mult despre convertiti – cursele carora le cad prada fiind chiar aceleasi cu cele în care poate cadea, si chiar cade, orice credincios!
Ieri am primit o scrisoare de la parintele Nichita. Nu scrie despre evolutie, Giulgiu sau Nikodemos, pur si simplu pentru ca, la aceste capitole, diferentele dintre noi sunt atit de mari încit el încearca sa ne atinga folosind alte argumente, ceea ce arata ca de cite ori încercam sa ne apropiem de el, pare sa dea înapoi. Într-adevar, asa cum i-ai scris, între noi exista “serioase neîntelegeri”. Noua ni se pare ca aici se întimpla lucruri grave, dar mi-e teama ca, cel putin acum, nu se poate face sau zice prea multe despre aceasta. Pentru linistea ta sufleteasca, noi te sfatuim sa te îngrijesti de cum “sa ajungi la el” si, mai mult decit atit, pentru viitor e bine sa-i acorzi cit mai putina atentie. (Prin aceasta nu vreau sa încurajez vreo atitudine de indiferenta sau de raceala fata de el, ci doar îti spunem ca e bine sa stai cit mai detasat posibil de o situatie unde acum nu poate exista nici o nadejde de dialog!) Daca grecii au într-adevar de gind sa preia o ideologie si sa-si aroge dreptul de a ne porunci de pe acea pozitie, ei vor cadea pur si simplu în cea mai mare capcana în care pot cadea niste convertiti si, de aici, pericolul îi paste si pe toti ceilalti. Daca lucrurile vor merge astfel, mai devreme sau mai tirziu nebunia lor va fi data la iveala; dar, momentan, lasa-i pe toti ceilalti sa stea de-o parte si sa se implice în actiunile lor cit mai putin posibil sau chiar deloc. În noul numar din Marturia, parintele Nichita scrie despre convertiti; ar fi un lucru tragic daca el si parintii din Boston nu ar aplica acele cuvinte în primul rind la ei însisi. Aceasta este ceea trebuie sa facem noi toti atunci cind intentionam sa învatam pe altii (lucrare pe care cu siguranta ca unii dintre noi suntem chemati sa o facem, dar numai în cea mai desavirsita smerenie).
Acum despre “teologi”: o parte din parintii din Boston au urmat cursurile seminarului Arhidiocezei grecesti din Brookline [Holy Cross], care, recunosc ei, nu predau teologie ortodoxa. Teologia ortodoxa pe care o profeseaza au dobindit-o din diferite lecturi si mi-e teama ca nu de putine ori dau dovada de lipsa de profesionalism. Parintele Mihail Pomazansky precum si altii din Jordanville (Manastirea si Seminarul Sfinta Treime) sunt teologi autentici, avind la baza o scoala si o traditie sanatoasa. Parintii din Boston s-au auto-construit, iar noi am vazut deja destule exemple (în special atunci cind încearca sa intre pe tarim rusesc, loc în care se pierd cu totul) ale modului cum abordeaza unele puncte, pur si simplu pe baza unor impresii de moment sau toane, aceasta numai din pricina ca le lipseste cu desavirsire un background teologic. De asemenea, ei nu se încred în batrinii rusi (si ne îndoim ca s-ar bizui cumva pe sfatul unor batrini greci), din cauza ca s-au aflat sub “influenta latina”. Acestea sunt semne extrem de îngrijoratoare. Desi nu suntem “teologi”, noi urmam scoala din Jordanville, aflata în cea mai buna traditie ortodoxa (care astazi este pe nedrept si foarte defaimata), cautind adesea sfat la parintele Pomazansky si la altii, ale caror judecati le credem si le respectam, cunoscind astfel ca ne situam într-o buna traditie ortodoxa fara a mai simti nevoia sa ne încredem în socotintele noastre defectuoase ce tind uneori sa aiba pretentia rezolvarii tuturor problemelor. Parintele Pomazansky se pricepe cu deosebire la “influenta latina”: acolo unde aceasta exista, el o explica cu toata seriozitatea aratind de ce nu este ortodoxa, dar la el nu se observa acea revarsare emotionala care, din pacate, umbreste interpretarile parintilor din Boston în aceasta chestiune.
Nu vad de ce ne-am teme si am tremura în fata amenintarilor parintelui Nichita. Haide sa asteptam si sa vedem daca el sau parintii din Boston vor veni cu ceva despre evolutie sau Giulgiu, si daca da, haide sa cercetam obiectiv si sa vedem daca are vreo valoare. Indiferent de ce ar mai putea afirma mai tirziu vreunul dintre noi legat de aceste subiecte, aceasta trebuie sa se faca cu calm, fara a da impresia ca vrem sa ne angajam într-o controversa zgomotoasa. Trebuie evitate orice articole ce fac prea multe referinte la surse, sau ruperea unor propozitii din contextul lor original, sau orice intentii de tratare exhaustiva a problemelor pe care evolutia le-ar putea ridica pentru credinta si pe care oamenii le privesc cu teama. În cazul implicatiilor teologice, e bine sa cerem sfatul parintelui Pomazansky sau poate altora, pentru ca prezentarile pe care le facem sa fie cit mai precis posibile. Un alt lucru important e maniera de abordare, care trebuie sa fie una pe “limba” cititorilor. (Aceasta este probabil si explicatia reactiilor violente venite din partea parintelui N. – pur si simplu el nu era pregatit pentru o abordare asa de directa.) Ce ne scriu cititorii despre evolutie? O vad într-adevar ca pe o problema, sau poate ca nu constituie o problema, care e parerea lor si cum reactioneaza ei la articol?
Ca si în trecut, i-am acceptat si continuam sa-i acceptam pe greci ca pe niste împreuna-luptatori pe calea adevaratei propovaduiri ortodoxe. Luptator e cel care nu se încrede în parerea sa, care nu le stie pe toate “mai bine”, care nu se considera pe sine ca autoritate ultima, care nu formeaza partide încercind sa defaimeze pe oricine altcineva. Dar daca nu sunt luptatori, ci numai “specialisti”, toate eforturile lor pozitive vor ajunge mai devreme sau mai tirziu în ruina [subl. trad.]. Biserica noastra din Diaspora a trecut prin multe experiente de acest gen, a avut multa rabdare si a supravietuit în ciuda celor care au apucat-o pe un alt drum.
Ai trecut prin ceva încercari în primul tau an, avind la activ si citeva luni de eforturi misionare. Sa stii ca Dumnezeu îti trimite toate acestea pentru a te încerca si întari, dar si pentru ca altadata sa stii sa-i ajuti pe altii care se gasesc în aceeasi situatie. Credem ca în acest moment nu simti ca te afli asa de mult în mijlocul “furtunii”. Sa speram ca grecii o vor lasa mai moale o vreme cu presiunile.
Legat de tot ce s-a întimplat pina acum, am vrea sa ne apucam mai mult de traducerea unor texte de baza. Acum avem un casetofon si, pentru ca ni s-a alaturat si H., l-am pus sa dactilografieze niste texte pe care le-am citit pentru înregistrare, traducind oral din limba rusa astfel încit sa economisesc timpul pe care de obicei trebuie sa-l cheltuiesc cu transcrierea si dactilografierea. Exista un text foarte bun al parintelui Mihail Pomazansky despre dogma în Ortodoxie , are doua sute de pagini, o foarte buna introducere si un background pentru întelegerea acestui important aspect. Presupunind ca nu a fost înca tradus (lucru pe care îl vom afla în scurt timp), as vrea sa încep sa-l traduc oral. Ai putea oare ca tu si Susan sa ne ajutati la transcrierea lui?
Am obtinut de asemenea o caseta ce cuprinde Acatistul Maicii Domnului cintat în Catedrala din San Francisco cu Vladica Ioan slujind. Cuvintele lui abia se înteleg, dar familiara, dulcea voce, este acolo! Esti binevenit sa-ti faci o copie cind mai treci pe aici.

Parintii Herman si Serafim aveau o întreaga si bine-gindita teologie despre cum sa traiesti cit mai simplu, fara confort sau lux. Odata l-am batut la cap pe parintele Serafim cu un casetofon cu baterie. Se uita întii la mine, apoi la casetofon si spuse: “Bine, Dumnezeu ni l-a trimis, asa ca ne vom folosi de el pina se strica”.
Metoda de traducere a parintelui Serafim era aceea de a citi cu voce tare fratilor la mese, reusind astfel sa economiseasca mult timp. Traducea Teologia Dogmatica a parintelui Mihail Pomazansky (si alte carti) avind în fata un casetofon. Atit de fluenta era limba lui rusa încit putea sa traduca simultan. Casetele ne erau apoi trimise pentru transcriere. Mai erau si altii care ne ajutau în aceasta lucrare si, în final, întreaga lucrare urma sa fie tiparita, cu toate ca, din pacate, acestea au vazut lumina tiparului abia dupa moartea sa.
Întorcindu-ne în Etna, prin harul lui Dumnezeu si rugaciunile parintilor, am reusit sa formam o mica comunitate alaturi de o femeie laica convertita si familia ei. Citeam împreuna Ceasul al Noualea în fiecare dupa-amiaza într-o mica cladire de pe proprietatea noastra, pe care am transformat-o într-o capela particulara – fara altar sau iconostas, ci avind doar un colt cu icoane si citeva candele pentru priveghere. Avind un caracter neoficial, nu parea sa impresioneze foarte mult, dar noua ne era foarte draga.

Ne-am bucurat mult sa auzim de progresele ce le-ati facut cu rugaciunea comuna. Dumnezeu sa va întareasca si sa va rasplateasca cu daruri duhovnicesti aceasta importanta nevointa.
Într-o scrisoare de acum o luna, parintele Teodorit ne-a comunicat faptul ca parintele Pantelimon savirsea lucruri necanonice (nu a spus ce anume). Parintele Teodorit s-a implicat în problema grecilor pe Stil Vechi; el a spus ca: “poate scriu un articol pe aceasta tema”. Ei bine, se pare ca a facut-o. Iar apoi, saptamina trecuta am primit pe calea aerului o brosura de 32 de pagini în limba greaca de la Alexander Kalomiros – în ciuda faptului ca nu cunoastem deloc aceasta limba, am reusit totusi sa discernem pe pagina întii numele parintelui Pantelimon. Nu prea întelegem despre ce e vorba, dar fara îndoiala ca cea mai mare parte are de-a face cu împartirea Greciei în doua dioceze de credinciosi pe Stil Vechi. Parintele Teodorit sustine partea mai numeroasa pentru faptul ca este “canonica”. Parintele P. sustine cealalta parte din cauza caracterului ei “rigorist”. Din ceea ce am aflat în ultima vreme, Biserica noastra este în comuniune cu ambele parti, dar nu stim ceea ce îi tine de fapt despartiti. E foarte probabil ca, pentru tot ceea ce scrie, parintele Teodorit sa aiba temeiuri solide, dar va trebui sa vedem întii traducerea ca sa vedem daca într-adevar este o disputa locala sau e ceva mai mult decit atit. E foarte probabil ca la mijloc sa fie implicate niste “sentimente grecesti”.

Cam tot în aceasta vreme începusem sa redactez un raspuns la o scrisoare a parintelui Efrem (din Manastirea Schimbarea la Fata) prin care acesta critica o serie de articole de-ale mele asupra modernismului, numita “Lupi la usa”. În timp ce-mi desfasuram cercetarea pentru a-i da un raspuns, mi-am dat seama ca unele chestiuni precum evolutionismul sau Freud faceau parte dintr-un sistem global numit umanism filosofic. Asa ca ma hotarisem sa includ în seria mea si aceste subiecte.
Acest lucru nu era deloc pe placul parintelui Pantelimon. Totusi, parintele Serafim, desi suparat ca Manastirea Boston facea atita agitatie, m-a încurajat foarte mult, îndemnindu-ma din toata inima sa continui aceste articole, nedindu-se înapoi de la a fi si critic fata de ceea ce scriam, ori de cite ori era necesar.

Doar o notita. Am primit [articolul despre] “Umanism” si am de gind sa fac niste comentarii mai lungi cu scopul de a-i da articolului mai multa energie. Voi lucra duminica la el iar luni îl voi trimite.
Esti binevenit sa vii si sa te cazezi în viitorul nostru arhondaric. Ai tot ce-ti trebuie? E bine sa mai stii: acum avem de-a face cu un urs, care vine în fiecare noapte în preajma bucatariei unde noi mai gatim si pui (poate ca vrea si puii!). Nu e foarte mare, dar e foarte real. E salbatic si nu e obisnuit cu oamenii, dar presupun ca nu e periculos.

29 Mai/11 Iunie 1973

Atit eu cit si parintele Herman am citit articolul despre umanism, avind amindoi aceeasi impresie: luat în sine, fiecare punct este bine gindit, dar articolul este prea lung, încearca sa cuprinda prea multe citate si frinturi de gind ce par sa-i rupa unitatea; luat în întregime, elementele lui nu se îmbina destul de coerent: la sfirsitul sau, cititorul nu se alege decit cu o multime de pareri fara un deznodamint al lor – mintea cititorului va ramine mai degraba încurcata în firele filosofiei umaniste, iar spre final, acestea nu sunt suficient descurcate de o concluzie plina de convingere, clara si lucida.
Avind în vedere toate acestea, am citit din nou articolul, începind sa ma gindesc cum sa adaug niste clarificari: am rearanjat mai multe paragrafe, am adaugat niste sugestii pentru a da putina forta începutului, si apoi mi-a venit în gind sa-ti sugerez a scurta o mare parte din întreaga sectiune centrala, unde tratezi diferitele elemente ale umanismului, scotind în evidenta mai mult seria de trasaturi principale. Dar nici aceasta nu a fost destul, asa ca m-am întors înapoi si am citit primele doua articole ale seriei, despre Freud si evolutie, iar de acolo m-am dus direct spre “Umanism”. Din toate acestea am tras concluzia ca aceasta sectiune este destul de diferita de primele doua sectiuni: primele sectiuni tratau despre anumite chestiuni, fiind încheiate cu concluzii hotarite si clare, care nu lasa în urma nici o îndoiala, dar noul articol se ocupa cu un fenomen foarte complex, care se ramifica în diverse directii repetind unele idei din sectiunile anterioare. E limpede ca aceasta e realmente o introducere la umanism în general, ambele sectiuni constituind adevarate capitole într-un studiu despre umanism înteles ca filosofie, care scoate în evidenta întregul atac al “lupilor” din zilele noastre. De aceea, “Umanismul” nu trebuie sa fie pur si simplu sectiunea nr. 3, ci mai degraba un fel de sinteza, sau sa ofere o perspectiva integratoare a tuturor sectiunilor de dinainte.
Pentru aceasta, îti recomandam din tot sufletul ca, deocamdata, sa lasi deoparte întregul articol despre “Umanism”, oferind în schimb o alta sectiune pe o tema data, ca de pilda “filosofia educatiei”, pe care ai promis-o pentru numarul viitor. Iar apoi, cind vei fi terminat toate articolele respective pe care vrei sa le pui, pune în continuare “Umanismul”, ca un sumar si o privire generala a întregului, numai sa nu fie asa de lung ca aici. Noi am avut întotdeauna o regula nescrisa pentru The Orthodox Word, si anume ca subiectele controversate sau de disputa sa nu ocupe mai mult de 50% dintr-un numar, pentru a pastra astfel un anumit echilibru, care e atit de necesar, si sa ne împiedice, chiar la modul inconstient, de a ne înfierbinta prea mult de ceva prin a carui analizare ne-am putea împatimi.

O alta chestiune: am auzit un comentariu sau doua la primele doua sectiuni, ceva de genul: “Ceea ce el afirma despre aceste lucruri este destul de adevarat, dar oare ne da el un raspuns la acestea?” Desigur, o parte din “raspunsul” pe care l-ai dat pina acum este urmatorul: luati seama si tineti-va copiii departe de aceste idei. Cu toate acestea, acest raspuns este total insuficient, iar daca asta e tot ce poti oferi tu pe post de “raspuns”, unii oameni vor sfirsi prin a spune ca tu strigi doar “Lupul, lupul!”, drept pentru care nu vor lua cu suficienta seriozitate spusele tale. De aceea, cred ca concluzia ce se impune pentru toata aceasta serie trebuie sa fie convingatoare si foarte clara, concluzie pe care cred ca o si ai în minte: trebuie, cu toata hotarirea, ca, fie la sfirsitul ultimei sectiuni, sau ca o sectiune finala, sa dai un raspuns: anume ca ortodocsii, înconjurati si deja înotind în marea filosofiei si practicilor umanist-seculare, trebuie sa faca orice le sta în putinta sa-si creeze, chiar în acea mare, propriile insule, despartite de lume, insule orientate practic si mental spre Dumnezeu, iar apoi sa le arati citeva moduri de lucru: lectura, slujbele, etc.
Iata cum se prezinta ideile noastre. Sa ne comunici parerile tale despre ele. Vom putea vorbi despre acestea si despre altele cind vei veni, cu voia lui Dumnezeu, de Pogorirea Duhului Sfint. Roaga-te pentru noi.

Legat de discutia noastra de dinainte despre episcopi [referitoare la seria: “Ce este un Episcop?”], ne întrebam daca nu cumva ultima propozitie de la ultima pagina din numarul pe mai/iunie nu pune prea mult accent pe un punct pe care deja îl analizase, si destul de bine. Deja suntem în epoca “episcopilor lumesti”, despre care a profetit Sfintul Serafim, si deja vedem în multe locuri (în Rusia cu deosebire) o oarecare nesupunere ascunsa sau chiar fatisa fata de unii episcopi, nesupunere care a devenit deja o necesitate spirituala, desi nu se justifica aproape niciodata pe vreun temei dogmatic sau canonic. Acest lucru schimba cu totul regula pe care ai citat-o [despre supunerea fata de episcopi], dar vai, exista oameni care sunt nerabdatori sa culeaga avantajele acestor “reguli”, nu pentru binele Bisericii sau al episcopilor, ci numai în scopuri personale. Oricum, totul depinde de interpretarea acestor reguli: fie în linii mari, cu inima, fie cu raceala, de aproape, sau calculat. Haide sa nu dam munitie anumitor farisei! Am spus destul?

Iarta-ne întirzierea pentru înapoierea materialelor pentru noul Nikodemos, dar au sosit chiar la mijlocul celor mai aglomerate zile din an – cind ne grabeam sa ajungem la Posta înainte de termenul final pentru Orthodox Word (pe care abia am reusit sa-l redactam); în plus, am avut oaspeti! Dupa aceasta, luni, jumatate din fratia noastra s-a dus la mormintul Vladicai Ioan de ziua comemorarii sale, drum foarte obositor dar plin de roade.
Eu si parintele Herman am citit materialele pentru numarul pe iulie/august [din Nikodemos] si le-am gasit bune, avem doar citeva comentarii asupra unor puncte mai putin însemnate:
“Lupi la usa”: bun si la obiect, cu un accent pe aspectul practic care poate ca-l va face general acceptabil. Numai citeva critici:
[Scrii ca:] “O multime de Parinti au deplins anii pierduti cu dobindirea unei educatii”. Poti da un exemplu de Parinte care realmente “a deplins acesti ani”? E adevarat ca s-au îndreptat catre ceva mai folositor sau au simtit desertaciunea acestei educatii, dar “au deplins” e o expresie prea tare, în special pentru ca, în general, ei au adunat tot ce era pozitiv în acea educatie si s-au folosit de ea, cunoscind de asemenea ceea ce gindeau “înteleptii” acelei epoci etc.
Termenul “erezie” trebuie mai degraba referit numai la acele conceptii heterodoxe majore (erezia lui Nestorie, Arie, etc.) si nu aplicat diferitor parti mai mici desprinse din acestea, pentru a-si pastra în acest fel sensul sau deplin . E adevarat, “bunatatea fiintiala a omului” este desigur o idee eretica, dar poate ca ar fi mai bine sa folosesti o expresie mai putin energica pentru a o descrie (ca de pilda: “care contrazice doctrina ortodoxa”), mai ales ca e o discutie doar în treacat, cum s-ar spune.
Legat de tot ce-am discutat cu ocazia ultimei tale vizite, sunt încredintat ca te-ai linistit. Mai presus de orice, sa ne amintim cu totii ca acesti ani sunt pentru noi niste ani de aur, tocmai buni pentru a produce cit mai mult pentru secerisul Domnului! Cu voia lui Dumnezeu, voi începe lucru la casetele cu Teologia Dogmatica. Cind am vorbit luni în San Francisco cu Vladica Antonie, el mi-a mai sugerat ca ar fi bine sa traduc comentariile la Evanghelii si Epistole ale Arhiepiscopului Averchie – doua volume destul de concise care se ocupa si cu principalele probleme care se ridica astazi (în special cele legate de interpretarile protestanta si catolica). Dar acesta este numai un proiect de viitor!

Am primit scrisoarea ta cu schema raspunsului catre parintele Efrem, citind-o pe aceasta din urma cu un puternic sentiment de usurare. Ne pare ca este foarte fresh, la obiect, fara nici un fel de ranchiuna sau dorinta de “a riposta”. Prin comparatie, scrisorile parintelui Efrem par pline de o parere buna despre sine, debordind de “carturarie”, de argumente si interpretari fortate si irelevante, respectiv de indisponibilitatea de a se desprinde de un piedestal al intelectualului autodidact, pentru a vorbi despre lucruri asa cum sunt. Fie ca Dumnezeu sa lumineze aceste vase pentru a întelege lucrurile în modul în care au fost scrise, fara a mai încerca din nou sa le desfacem în bucati de dragul unor dispute desarte pentru dovedirea propriei dreptati.
Avem de facut doar citeva comentarii asupra unor maruntisuri: arhimandritul Pantelimon din Jordanville [l-am pomenit în scrisoarea mea catre parintele Efrem] e un om simplu, nu prea se aventureaza sa scrie ceva de la el, ci se foloseste mai mult de tot felul surse. E foarte probabil ca “teologii intelectuali” sa-l priveasca ca pe un naiv fara sperante, dar, cu toate acestea, el a reusit sa puna cap la cap surse importante. Mi-amintesc îndeosebi de acel diacon Lev P[uhalo] care odata a scris ceva prin care voia sa-si exprime profundul sa dispret pentru Vesnicele taine de dincolo de mormint [Eternal Misteries Beyond the Grave], dar si parintele Nichita pare sa fie împotriva lor; cu exceptia citorva surse mai neinspirate (din publicatiile spiritiste rusesti din secolul XIX!), noi nu am gasit ceva suspect în acestea. Pare din nou ca e vorba de o problema a diferitelor materiale adresate diferitilor oameni, iar Vesnicele taine contine cu siguranta un mesaj potrivit pentru cei care îi acorda atentie.
Nu vrem sa-ti descurajam smerenia , dar cred ca ar fi mai bine sa nu fii asa de apologetic, altfel parintele E. se va bucura de sansa de a dovedi ca pledezi vinovat pentru raspindirea ereziilor, chiar daca neintentionat. Poate ca ar fi mai bine sa spui: “Dar Parinte, oare trebuie ca asemenea expresii sa fie întelese într-o maniera eretica? Vrem sa le folosim într-o maniera ortodoxa…”.
Bineînteles, acest punct e unul în care ispita “agatarii de amanunte” va fi mare, dovedind astfel ca “teologia ruseasca” e plina de “influente catolice” etc. – dar va fi interesant de vazut cum vor reusi sa înlature îndoielile legate de Sfintul Nectarie . Sa speram ca aceasta nu va mai inspira înca o “scrisoare” inutila!

Cu toate ca pina acum am reusit sa facem mai multe pelerinaje la schit, abia la începutul acestui nou an au facut si parintii prima lor vizita în casa si capela noastra din Etna. Între timp, aici ni s-au alaturat înca doua familii convertite, iar micuta capela a fost reamenajata si pictata (curind va trebui sa fie extinsa). Parintii au cintat cu noi Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, învatindu-ne frumoasa melodie ruseasca a Acatistului. Au cintat cu o asemenea rivna si zdrobire încit, chiar daca ne aflam în împrejurari destul de modeste, “nu ne-am fi dat seama daca eram în cer sau pe pamint”, ca si în relatarea trimisilor marelui cneaz Vladimir de acum o mie de ani, atunci cind participasera pentru prima data la slujbele ortodoxe. Vazind cit de miscati eram, parintii ne-au atentionat sa nu ne lasam simturile coplesite prea mult de frumusetea slujbei, explicindu-ne faptul ca simturile, ca si imaginatia, sunt o functie a naturii umane cazute si, pentru aceasta, trebuie folosite cu mare atentie.
Parintele Serafim si cu mine ne hotarisem sa scriem un articol despre Teilhard de Chardin, evolutionistul si omul de stiinta iezuit care scrisese despre teologie dintr-un punct de vedere eretic, bazat pe propriile sale idei legate de evolutie . Dar ideea a fost lasata de-o parte, deoarece ulterior a devenit foarte clar ca era nevoie de o întreaga carte despre evolutie dintr-un punct de vedere ortodox, un subiect foarte discutat în urmatoarele citeva scrisori.
În mod surprinzator, pentru noi toti, din acel moment parintele Serafim mai avea de trait numai opt ani. Privind retrospectiv, deosebim foarte clar un lucru: toate mijloacele lui de comunicare si modul cum el le folosea, primisera un caracter urgent, ce crestea tot mai mult pe masura trecerii anilor, ca si cum ar fi stiut ca timpul vietii lui pe pamint se limitase, parca totul se desfasura sub presiunea acestui lucru. Aceasta urgenta a fost întotdeauna temperata de credinta parintelui Serafim în pronia lui Dumnezeu, dar, în acelasi timp, el experia si momente de mare descurajare.

Ne-am întors cu bine [din Etna] si, de îndata ce generatorul va iesi din reparatii, vom începe lucrul la noul Orthodox Word. Pare ca e asa de mult de adaugat la lista materialelor absolut “urgente” pentru tipar încit s-ar parea ca nu vom reusi niciodata, dar ne straduim din toate puterile.
Am inclus o caseta cu [comentariul Arhiepiscopului Averchie la] Apocalipsa. La punctul 17, dupa sfirsitul textului Apocalipsei, ti-am înregistrat niste tropare si condace [din Duminica Vamesului si a Fariseului], în caz ca nu ti-ai dat seama ca ele trebuie cintate de acum si pina în Duminica a Cincea din Post. Ele se cinta la Utrenie, dar sunt asa de potrivite sau reprezentative pentru saptaminile pregatitoare pentru Post, încit noi obisnuim sa le cintam la prima Liturghie de la Catedrala, în vremea împartasirii preotului. Le poti cinta la sfirsitul Ceasurilor. Ele dau un “ton” bun începutului perioadei Postului, iar rusii, cind le asculta din nou dupa trecerea unui an, încep sa suspine si sa plinga.
Multe multumiri pentru ospitalitatea de duminica. Ne-a întors la ritmul obisnuit – gasirea doar a citorva picaturi de combustibil în rezervor, si facerea unui ocol pe dupa Red Bluff pentru ca sa aflu ca podul peste Bowman Road a fost rupt complet. Pe drumul catre munte, masina s-a oprit acolo de trei ori, pe masura ce se termina benzina, reusind cu greu sa o aduc acasa!
Dumnezeu sa va întareasca comunitatea în zilele si lunile pe care le aveti în fata. Deoarece Dumnezeu stie totul mai bine decit noi, tot ce trebuie sa facem e sa ne încredem în El! Roaga-te pentru noi.

Parintii ne trimiteau din cind în cind vizitatori, de obicei crestini ortodocsi evlaviosi care aveau înclinatii sau apreciere fata de calea monahala si se adapau din izvoarele rusesti la fel ca si ei. K., o femeie singura de pe Coasta de Est, era una dintre acestia.

Salutari în Domnul nostru Iisus Hristos de sarbatoarea Întimpinarii Domnului! Sa ne ierti lenea pentru ca nu le-am felicitat pe Susan si pe Felicity de ziua numelor lor. Hristos Dumnezeul nostru sa le dea multi ani de spor duhovnicesc.
K. ne scrie ca, în drum spre voi, va trece si pe la noi duminica. Va doresc o întilnire plina de folos duhovnicesc. Mai presus de toate, fie ca toti sa sporim în întelegere duhovniceasca si nu în întelegere “rationala” – de care ma tem ca este o plaga a noastra, a bietilor convertiti. Sfintii Parinti sa biruie prin lumina lor întunericul nostru si sa ne învete cum sa cugetam drept!
Am strins o mare cantitate de note din Sfintii Parinti, ce contin mai multe idei cheie si care lovesc în ideea de evolutie. Este evident ca articolul, daca Dumnezeu ne va da puterea sa-l terminam, va fi o bomba pentru crestinii ortodocsi de azi! Cind îmi voi termina notele, le voi concretiza într-un posibil eseu, iar apoi vom vedea cum se potriveste cu ceea ce faci tu. S-ar putea sa inserez si ideile lui Kireievski ca o contributie la o coerenta filosofie patristica a vietii, si mai putem gasi materiale pretioase si în eseul Episcopului Ignatie Briancianinov despre “spiritul vremii”.
Recitind scrisorile parintelui Efrem catre tine [legate de evolutie], ramin extrem de surprins de contrastul dintre frumoasele citate patristice (le-am verificat pe cele din Sfintul Isaac Sirul si corespund exact cu cele din textul nostru rusesc) si completa lor irelevanta pentru tema în cauza! Întreaga noastra carticica [despre evolutie] poate constitui si o buna ocazie de a explica întelesul orientarii noastre patristice ortodoxe – care nu este pur si simplu o gramada de citate patristice. (Apropo, la recitirea Hexaimeronului, aflu ca Sfintul Vasile pomeneste de cele 24 de ore ale zilei! Dar pentru noi, chestiunea nu are o importanta asa de mare.) Tot articolul nostru trebuie prezentat atit de chibzuit, încit intelighentia ortodoxa sa-l gaseasca cu adevarat convingator. Pentru aceasta trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu.
Întreaga problema a devenit atit de cetoasa, încit singura rezolvare a ei în acest moment nu poate veni decit de la un studiu complet asemanator cu cel pe care l-ai început. Roaga-te pentru noi.

Doar o notita. În legatura cu capitolul tau despre “Primul Om” – foarte bun! Ti-l vom trimite repede înapoi cu citeva comentarii. Acesta constituie cea mai mare parte din materialul stiintific de baza pe care îl vei folosi pentru a-ti sustine concluziile la partea stiintifica a evolutionismului.
Întreaga noastra carte despre evolutie pare sa se îmbine foarte bine – si în mod sigur e mai bine asa decit ar fi fost daca am fi folosit un plan preconceput. Sa fim cinstiti, nu ne-a trecut prin gind niciodata ca vom dezvalui vreunul din aceste elemente de teologie la care lucram acum.
Asteptam cu nerabdare sa ne vizitezi pe 1 Martie. Rogu-te, roaga-te pentru noi.

Te asteptam cu nerabdare la noi în aceasta duminica. Totusi, fi pregatit. La noi a nins, în aceasta dimineata zapada era de sase sau opt inci [în jur de 15-20 de cm - n. tr.] si înca mai ningea cind am plecat din Redding. Probabil ca va trebui sa mergi pe jos jumatate de drum.
Am observat ca parintele Eusebius Stephanou , în noul numar din Logos, se foloseste iar de Sfintul Simeon Noul Teolog pentru a apara Penticostalismul! Este foarte important sa-i prezentam pe Sfintii Parinti în adevarul lor si sa le dam oamenilor adevaratul context pentru a-i întelege.

Nadajduim ca aceasta scrisoare sa te gaseasca bine si nevoindu-te în post. Am inclus cele doua comentarii ale tale. Capitolul cu Teilhard probabil ca va trebui revizuit de mai multe ori înainte sa loveasca în mod decisiv; acesta va deveni mai limpede pe masura ce se va scrie sectiunea despre “Evolutionismul Crestin”.
Am inclus de asemenea si ceva informatii despre admiratorii rusi ai lui Teilhard, pe care le-am redactat într-o forma destul de finala pentru mozaicul întregului articol. Daca exista vreo întrebare legata de materialul pe care ti-l trimitem sau daca nu pare sa se potriveasca, spune te rog pe data, deoarece este important ca întregul articol sa fie convingator nu numai pentru monahi (sau laici, indiferent de prejudecati si perspective), ci si pentru un segment mai larg de ortodocsi care mai gindesc. Am inclus si citeva citate din Teilhard, adunate recent, pentru a le folosi cum vei crede de cuviinta.
Am mai avut parte de ceva zapada, iar geroasa iarna continua. Noul Orthodox Word trebuie sa iasa în citeva zile. Roaga-te pentru noi.

Dr. Kalomiros îi trimisese deja parintelui Serafim pina acum o a doua scrisoare, scriind de data aceasta despre tema evolutiei. Deoarece Kalomiros era doctor, parintele Serafim spera ca el sa nu afiseze doar un punct de vedere stiintific, ci sa fie capabil sa-si duca pina la capat slabele argumente si “dovezi” evolutioniste. Dar nu era cazul.
De fapt, Kalomiros a încercat sa potriveasca izvoarele patristice cu teoria evolutionista într-un mod care dovedea cit de putin cunostea atit stiinta cit si teologia patristica – o mare dezamagire .

Nadajduiesc ca scrisoarea mea te gaseste lucrind cu spor dupa trei saptamini de post. Dupa nevointa postului, bucurie mare ne va astepta în Saptamina Pastilor. (Atunci slujbele vor fi mai scurte. Cit de chibzuita e Biserica în cele privitoare la natura noastra cazuta!)
Aproape ca mi-am terminat raspunsul catre dr. Kalomiros, si cred ca Dumnezeu m-a ajutat sa pun împreuna întregul material patristic (sau aproape tot) pe care l-am tot adunat, si sa-l prezint într-o forma unitara si mult mai eficace decit daca as fi continuat cu “modesta si obiectiva” prezentare pe care o planuisem anterior. Odata, unul dintre batrinii egipteni, i-a spus (cu asprime) Sfintului Ioan Cassian: “Ma bucur ca ai pus aceasta problema atit de prosteste, deoarece acum pot cu usurinta face cunoscuta adevarata învatatura”. Kalomiros si-a exprimat “prostescul” sau evolutionism asa de bine încit raspunsul meu catre el aproape ca nu are nevoie sa fie prea convingator. Cu toate ca îi cunosc pe Parinti numai în parte, totusi învataturile lor legate de evolutie sunt asa de clare încit, de îndata ce sunt puse cap la cap, ramii uimit de puterea pe care evolutia a avut-o chiar asupra celor mai educate minti ortodoxe. Iata puterea acestei lumi si ideile ei la moda. Cind îmi voi termina de batut scrisoarea, îti voi trimite si tie o copie, dar si o copie a scrisorii lui Kalomiros; este aproape de doua ori mai mare decit scrisoarea lui catre noi.
Ei bine, acum ca am terminat si cu asta, nu prea înteleg ce are de-a face aceasta scrisoare cu cartea pe care o avem în proiect – carte care este absolut necesar sa iasa! Cartea ar putea avea priza mai mare daca am redacta-o într-o forma epistolara, revizuita într-un oarecare fel, împartita în capitole si cu toate materialele tale stiintifice si filosofice plasate în locuri potrivite. Oricum, vezi ce poti sa extragi din scrisori, iar noi ne vom ocupa si de raspunsurile lui Kalomiros. Scrisoarea e menita sa-l zguduie din temelii.
Desigur ca multi vor fi suparati ca problema evolutiei e ridicata din nou, nefiind tinuta sub tacere, dar aici suntem de acord cu Kalomiros care spune ca nu trebuie lasata de-o parte si ca adevarata învatatura patristica trebuie marturisita. E ceva foarte nesanatos în faptul de a cere tacere într-o problema care ramine asa de confuza în cele mai multe minti ortodoxe.
Se poate ca aceasta carte despre evolutie sa constituie elementul cel mai controversat care va fi izbucnit vreodata pe scena lumii ortodoxe de mai multi ani încoace (dar poate ca nu; nu sunt un profet). Pentru aceasta, dar si de dragul unei eficacitati maxime, ar trebui sa apara ca o surpriza si un soc în mijlocul starii de auto-satisfactie specifica unei parti din Ortodoxia noastra; te rog, înca nu pomeni nimanui nimic despre scrisoarea sau cartea mea, înainte sa stim mai bine cum vom continua.

Acum despre atacul parintelui Teodorit asupra parintelui Pantelimon: toata aceasta cearta dintre credinciosii pe Stil Vechi e una foarte penibila. Pe linga faptul ca implica si personalitati, care nu fac decit sa tulbure si mai mult lucrurile, adevaratele probleme în cauza sunt unele foarte subtile si delicate care necesita multa precautie, rabdare si dragoste si nu tirade canonice si teologice. Ni se pare ca se poate spune mult din partea ambelor parti [din miscarea greceasca a celor pe Stil Vechi] deoarece fiecare dintre ele a comis greseli.
Sper ca astazi sa termin ultima si cea mai importanta sectiune din scrisoarea catre Kalomiros, care se refera la natura omului – despre care Kalomiros a afirmat ceva destul de suspect, ce miroase a augustinism, întemeindu-se pe o foarte proasta interpretare a cuvintelor Sfintului Serafim din Sarov!

Aceasta scrisoare a fost scrisa într-o vreme în care situatia celor pe Stil Vechi nu se complicase asa de mult ca acum. Astazi, cuvintele pline de minie ce vin din ambele parti ale conflictului l-ar fi tulburat mult pe parintele Serafim.
Înca din 1974 el începuse sa murmure despre inutila disputa venita din toate taberele, dar el o facea în particular, nevrind sa agite apele, deoarece, în cele din urma, Biserica Ortodoxa Rusa avea multe în comun cu miscarea grecilor pe Stil Vechi.

Îti trimitem din inima urarile noastre de bine de ziua onomastica. Hristos Dumnezeul nostru sa-ti dea multi ani de eforturi pline de roade si mintuirea sufletului! Mergi mai departe pe calea pe care ti-a dat-o Dumnezeu si sadeste semintele Ortodoxiei oriunde poti.
Scrisoarea lui Kalomiros înca este în lucru – 20 de pagini batute si aproape 15 pe rol (fara spatiu între rinduri). Sper sa o termin pina simbata, cel tirziu pina luni.

Hristos a înviat! Iubiti în Hristos - Alexie, Susan, Ian, Felicity, [urmeaza apoi alte nume din micuta noastra comunitate de credinciosi] si toti crestinii ortodocsi din Etna, si cei ale caror inimi urmeaza sa se deschida catre adevarata Credinta în Hristos:
Fie ca bucuria Mintuitorului nostru cel Înviat sa se reverse peste voi în aceste luminate si stralucitoare zile ale Pastelui, iar harul pe care l-ati primit ca pe un dar de la El, sa-l pastrati pentru totdeauna! Sa nu va biruiasca nici o ispita, nici întunericul sa nu va umbreasca calea si nici ispita sa nu vina asupra voastra fara ca voi sa va întoarceti fata catre Atotmilostivul Hristos, Care a calcat moartea si a biruit puterea diavolului. Ramineti în harul lui Hristos si El va va calauzi pe toti la mintuire. Amintiti-va de sfirsitul vietii voastre, de Ziua neînserata a Împaratiei lui Hristos, si veti cunoaste pentru ce traiti si pentru ce va osteniti.
Hristos a înviat!

În scrisoarea urmatoare, printre altele, parintele Serafim face niste comentarii pe marginea articolului parintelui Nichita din Orthodox Christian Witness despre eutanasie, precum si asupra unui articol dintr-o alta publicatie, despre icoane care pling si carora din precautie li se fac exorcisme – ceva ce, dupa parerea adeptilor parintelui Pantelimon, trebuia neaparat facut.
În acest fel, în vreme ce viata bisericeasca îsi urma cursul ei si felurite probleme mai mici sau mai mari îsi faceau aparitia, parintele Serafim învata care trebuie sa fie atitudinea potrivita a Bisericii fata de problemele dificile si controversate. A facut acest lucru destul de firesc, fara artificii sau atitudini autoritare.

Ne vom bucura sa te vedem în simbata aceasta. Dupa o ultima zapada acum zece zile, vremea e acum varatica. De la sfirsitul lui octombrie încoace, primele noastre zile au fost cu temperaturi de peste 70º F, iar prognoza de azi e de 80º F. Pare de necrezut, dar gradina noastra e în crestere, ieri am cules trei ridichi! Mazarea si cartofii cresc si ele binisor. Gradina aceasta e un fel de experiment, pentru a vedea în primul rind cita apa ne va trebui pentru a satisface o anume portiune de gradina; dar daca va merge, speram sa avem o gradina în toata regula, cu un rezervor pentru a folosi cea mai mare parte din apa.

Legat de comentariile parintelui Nichita [la eutanasie] se pare ca, în oarecare fel, ei se afla pe o lungime de unda diferita de a noastra. Principiul lor calauzitor pare sa fie: “Cind te afli în dubiu, loveste în «mentalitatea Romano-catolica», fie ca are sau nu de-a face cu problema respectiva”. Am observat imediat si subrezenia distinctiei dintre eutanasia “activa” si “pasiva”, fara sa se gindeasca la problemele de ordin practic pe care tu le-ai pus pe buna dreptate, ci pur si simplu pentru ca acestea aduc în prim-plan chiar ideea careia articolul i se împotriveste fatis: ca ar exista un soi de eutanasie “buna”, ca ideea aceasta de paginism modern, post-crestin este cumva justificata. Cugetarea noastra ortodoxa trebuie sa fie mult mai exacta decit aceasta!
[Articolul parintelui Nichita despre icoane care pling] continea afirmatia autoritara (citez din memorie): “În Ortodoxie, icoanele care pling sunt cele care sunt primele exorcizate…”. Nici o farima de dovada nu poate fi data pentru aceasta afirmatie îndrazneata, de altfel, în numerele trecute din Orthodox Word am tiparit relatari despre saisprezece icoane din istoria Bisericii Ruse – dintre care nici una nu a fost exorcizata. Primul lucru care se face e acela de a face rugaciune [moleben] înaintea icoanei si a chema oamenii la pocainta. Din nou, e nevoie ca cugetarea noastra ortodoxa sa fie mai exacta, si nu doar “asa cum pare” unora sau altora.
[Monahul athonit] Parintele Teodorit ne-a trimis un apel catre monahii de la Manastirea Esfigumenu din Muntele Athos, care va intra în numarul viitor. Am primit si traducerea engleza a scrisorii lui catre parintele Pantelimon. Argumentele lui par foarte inteligente, dar tonul lui sarcastic nu face decit sa sporeasca neîntelegerile care exista. Ambele parti citeaza canoane si canoane, cind de fapt au nevoie de dragoste si întelegere – si cred ca acea afirmatie nu poate sa fi venit decit de pe buzele unui ecumenist, fapt care ne arata cit de dificil de parcurs a devenit adevarata cale a Ortodoxiei în zilele noastre. Dar hai mai bine sa ne rugam si sa facem ce putem aici, la nivelul nostru local, si sa nadajduim ca vom sti ce sa facem si sa spunem daca vom fi vreodata implicati noi însine în asemenea dispute. Te asteptam cu nerabdare în aceasta duminica.

O alta publicatie bisericeasca a tiparit revelatoarea viata a Episcopului Kallistos, unul din liderii miscarii grecilor pe stil vechi. L-am întrebat pe parintele Serafim ce crede despre ideea unei retipariri a vietii în Nikodemos. Raspunsul lui se adreseaza tuturor acelora care ar fi ispititi sa scrie în culori vii si pline de adulatie despre figuri bisericesti pe cind acestea sunt înca în viata.

M-am uitat repede prin textul modificat din [articolul nostru] “Evolutionismul crestin” si cred ca ai dreptate. Arata bine, dar mai trebuie finisata sectiunea de tranzitie. De la început pina la sfirsit, studiul trebuie sa aiba o continuitate logica si o constructie cit mai rezistenta posibil. Viata episcopului Kallistos e într-adevar miscatoare, dar atentie! E bine ca, cel putin în viitorul apropiat, sa nu se pomeneasca nimic despre ea. În ciuda faptului ca a slujit la noi în tara alaturi de episcopii nostri, totusi, relatiile dintre dioceza lui pe Stil Vechi si Sinodul nostru sunt relativ tulburi, iar parintele Teodorit si dr. Kalomiros marturisesc ca organul oficial al Bisericii sale a facut afirmatii calomniatoare la adresa Sinodului nostru. Episcopii nostri sunt foarte prudenti si ezitanti cu privire la întreaga chestiune, drept care cel mai bun lucru ar fi ca sa nu se dea publicitatii ceva ce mai tirziu ar putea fi o sursa de scandal, [si care] fara îndoiala ar putea fi interpretat de unii greci din alta dioceza (adica toti grecii de pe Stil Vechi cu care avem contacte) cum ca “organele Sinodale sunt partinitoare” în disputa din interiorul Bisericii grecesti. În plus, [în aceasta viata tiparita], episcopul Kallistos e tratat ca un sfint – fiind înca în viata! Este extrem de periculos si nu se înscrie deloc în traditia ortodoxa.
Tocmai am citit Arhipelagul Gulag al lui Soljenitin si încerc sa scriu o recenzie la el - una dintre cele mai importante carti din istorie! Din pacate, dimensiunea religioasa lipseste cu desavirsire si, de aceea, cei mai multi cititori nu-i vor întelege semnificatia. E foarte probabil ca însusi Soljenitin sa nu o înteleaga. El a lasat scrisa o descriere clasica a realitatii sovietice.

Si zi asa, ai primit vizita parintelui Pantelimon! Am primit si noi o vizita frumoasa. Nu am atins nici o chestiune controversata, si oricum erau atit de multi oameni aici încit nu am fi avut ocazia unei discutii de acest gen, chiar daca unul dintre noi ar fi dorit acest lucru. Parintele H. îsi alese si el ziua aceea pentru singura lui vizita din acest an (aducindu-si cu el pentru prima data sotia si copiii)! Una peste alta, a plouat toata ziua (peste un inch, doua sute de galoane de apa pentru gradina noastra) si nu s-a oprit decit atunci cind a plecat toata lumea! Trebuie sa fie ceva “tainic” în toate acestea, dar noi suntem prea opaci pentru a vedea.
Cu voia lui Dumnezeu, K. va veni simbata la tine. Asezamintul tau nu pare sa fie vizitat prea mult de la o vreme. Vom fi curiosi sa aflam ce-ti va spune parintele Pantelimon despre evolutie. Ne-a spus ca a început sa-ti scrie o scrisoare de 20 de pagini, pe care nu a reusit sa o termine. Roaga-te pentru noi.
Parintele Pantelimon zice ca diaconul Lev Puhalo este “paranoic”; el refuza sa vorbeasca cu parintele P. spunind ca acesta este în înselare. Cerule!

Vizita parintelui Pantelimon la noi a fost în general placuta. În mod ciudat, tema evolutiei si a Giulgiului nu au fost abordate de loc. A cerut iertare daca cumva ne-a ofensat în vreun fel, iar apoi a continuat prin a ne spune ca e foarte periculos pentru noi sa traim “tocmai aici” singuri, izolati de toti. Noi avem nevoie, zicea el, sa traim într-o parohie obisnuita, preferabil aproape de el sau de altcineva care sa ne calauzeasca. Parea ca nu ia în serios calauzirea duhovniceasca pe care o primeam de la parintii din Platina.
Începeau sa vina mai multi barbati, adesea dintre cei mai tineri, care vizitau schitul la diferite perioade de timp. Uneori veneau adolescenti care nu o duceau bine acasa dintr-un motiv sau altul, iar parintii lor îi trimisesera la parinti pentru a dobindi ceva disciplina monahala. Cam în aceasta vreme, unul dintre acesti tineri se hotarise sa plece si sa ne viziteze pentru o perioada mai lunga. Nu spusese nimic despre motivele plecarii sale, nici ceva critic la adresa parintilor, dar parea sa fie într-o stare foarte depresiva, stare la care se refera parintele Serafim în urmatoarea scrisoare.

Doar o notita dintr-un gind care ne-a venit cu putere atit mie cit si parintelui Herman atunci cind ne-am dat seama ca Y. este înca probabil cu tine. Nu vreau sa te înfricosez în mod nejustificat, dar gindeste-te ca, actualmente, el se afla într-o stare duhovniceasca deosebit de rea si periculoasa. La exterior pare ca e plin de întelepciune si are multa experienta în cunoasterea modului cum altii gindesc si simt despre Ortodoxie, dar în interior este foarte tulburat si nestatornic, si de fiecare data cind “învata” sau “calauzeste” pe altcineva el face ceva periculos atit pentru el cit si pentru ceilalti. Cunoasterea exterioara a Ortodoxiei, fara o pace interioara, o convingere si un loc stabil în viata, poate face multa vatamare, chiar daca e însotita de cele mai bune intentii.
De aceea, te sfatuim si-ti cerem ceva din tot sufletul: nu te implica în nimic alaturi de el.
Te asiguram ca nu avem nimic personal cu Y.; personal îl iubim foarte mult si îi dorim doar mintuirea. Dar aici avem de-a face cu pericole duhovnicesti de care tu nici nu-ti dai seama, de aceea ti-am si scris toate acestea. Scriptura ne spune: Vai celui singur. Y. nu are acum pe nimeni pe care sa se bazeze sau sa se încreada, decit pe sine, si aceasta îi da toate drepturile unui “convertit nebun” (poate în duhul parintelui Lev Puhalo). Rogu-te, roaga-te pentru el, pentru a putea sa-si foloseasca talantii lui Dumnezeu pentru a-I sluji numai Lui si nu propriilor sale “idei bune”, care vin dintr-o natura umana cazuta.
Vom încerca sa aranjam vizita Vladicai Nectarie la tine cu icoana din Kursk. Spera sa vina la noi în dimineata zilei de 3 iulie (pe Stil Nou), în ziua de dupa comemorarea mortii Arhiepiscopului Ioan, asa ca, daca totul se va aranja bine, e foarte probabil sa vina la tine în dupa-amiaza acelei zile. Dar nu mai stiu nimic despre restul programului sau, asa ca nu-ti pot promite nimic.
Roaga-te pentru noi. Dumnezeu este cu noi si toate ispitele vin numai sa ne întareasca!

Marea icoana din Kursk a Maicii lui Dumnezeu este patroana Sinodului episcopilor Bisericii Ruse din Diaspora. Avind mai mult de sapte sute de ani, icoana este facatoare de minuni si este asociata multor evenimente din istoria Rusiei, fiind întilnita si în vietile sfintilor. Icoana este dusa în multe locuri si aproape constant, vizitind parohii si case din toata lumea, aduce mingiiere si alinare tuturor acelora care o cinstesc.
S-a întimplat ca Episcopul Nectarie sa nu se simta bine; s-a odihnit la schit, în care vreme parintele Serafim a adus Icoana Kursk a Maicii lui Dumnezeu la noi în Etna unde a binecuvintat cu ea pe toti si pe toate. A fost prima dintre numeroasele vizite anuale ale Maicii lui Dumnezeu în micuta si rivnitoarea noastra comunitate.

Bucura-te întru Domnul! Ne bucuram sa auzim ca vizita parintelui Pantelimon a fost pasnica, dar nu te teme de izolare. Îti putem da sute de motive ca sa o pretuiesti! Cred ca e ceva aici pe care parintele Pantelimon nu-l “simte”. (Întimplator, Soljenitin a scris o controversata “Scrisoare catre liderii sovietici”, un document “reactionar” de toata frumusetea despre capatul “progresului”, falimentul Apusului, nevoia întoarcerii la pamint, etc. Cred ca în acest document se afla si ceva pentru noi americanii. Poate încercam mai tirziu sa spunem ceva si despre acest lucru).
Presupunem faptul ca dincolo de împrejurari vizita parintelui P. poate avea de-a face si cu recunoasterea faptului ca, în definitiv, sunt citeva locuri unde se desfasoara un oarecare fel de activitate ortodoxa, si între aceste locuri legaturile bune trebuie mentinute. Chiar si o mica mladita ca Nikodemos este ceva viu care se creste!

Am avut o multime de pelerini – nouasprezece oaspeti pentru prinzul din joia trecuta, dar totul a mers ca pe roate. Pe linga toti ceilalti, erau si doi fosti absolventi de seminar si un diacon de la Sinod din NYC (împreuna cu fiul sau de saisprezece ani). Cit de multe si diverse situatii si probleme! Cita nadejde au aceia care nu se încred prea mult în ei însisi si nu sunt excesiv de critici cu altii! Si cit de putina nadejde au aceia a caror orientare este tocmai opusul! Dumnezeu sa ne calauzeasca si sa Se milostiveasca de noi toti! Roaga-te pentru noi.

Încetind ploaia, avind si o zi de odihna, am reusit în final sa scriem niste scrisori si sa le trimitem. Noi suntem relativ bine, suntem doar putin raciti, iar de acum pina la venirea iernii avem de îndeplinit unele îndatoriri. Din fericire, iarna abia se apropie, iar semne ca ar ninge n-am vazut. Calendarul a întirziat (dar nu asa de mult ca anul trecut!); cu voia lui Dumnezeu, va fi terminat pina la sfirsitul saptaminii. Asa cum vei vedea, ne pregatim de o noua serie de articole – de fapt, e vorba de o carte în serial – o patrologie a Sfintilor Parinti care au scris despre viata duhovniceasca . Simtim ca timpul nu mai are rabdare si trebuie sa oferim cit mai multe materiale fundamentale.
Bineînteles ca, pentru noi, cei cu inima slaba, se ridica o problema: pentru cine sunt toate acestea? Nu ne facem prea multe griji, ci doar ne straduim sa putem continua semanarea semintelor. Evident, cei care asculta exista, iar în viitor vor fi altii, mai ales daca vom reusi sa scoatem acum cartile. Ultimul Nikodemos este excelent, cred ca într-adevar reusesti sa te mentii pe o linie normala. Poate ca va trece ceva timp pentru ca unii sa-si dea seama de importanta materialelor pe care le oferi, dar cred ca în curind vei începe sa primesti si unele reactii. În general, trebuie sa fii pregatit sa mergi înainte cu toata staruinta, fara sa asculti vreo voce descurajanta sau plina de întelepciune lumeasca.

Am inclus materialul despre Kireievski . Acest material auxiliar e legat de “noile principii pentru filosofie” pe care Kireievski le-a gasit la Sfinti Parinti – el nu doar a redat niste texte oarecare din Sfintii Parinti, ci a receptat învataturile lor în mod creator, aplicindu-le în viata de astazi. Aceasta e acea “filosofie a integralitatii” pe care Kontzevich o gaseste ca fiind cea mai importanta parte din gindirea lui Kireievski, dar care pina astazi a fost putin apreciata.
Vei observa ca articolul pe care l-am scris pentru Calendar este pe o tema care se apropie de articolele tale despre Kireievski – luindu-l ca exemplu doar pe Episcopul Ignatie [Briancianinov], vom accentua contributia monahala la renasterea patristica, iar tu, sa zic asa, vei cerceta partea mirenilor. Toti erau în aceeasi traditie si lucrau pentru acelasi scop. Toti acestia sunt binefacatorii nostri duhovnicesti din Rusia secolului XIX.

Praznuirea Sfintului Herman a trecut cu pace si bucurie. Am luat traditionala masa a Sfintului Herman, cu placinta cu mazare (pe care Mitropolitul Gabriel avea obiceiul sa o prepare), un somon mic (pentru Alaska) si colacii Sfintului Herman [pe care Sfintul îi facea pentru orfani]. Mai tirziu, la ceaiul din Camera Tarului, am ascultat cuvinte despre sfintii din America, Noii Martiri, Fericita Xenia (unul dintre pelerini a primit ajutor de la ea), si despre Mucenicii familiei tariste.
Ne gindeam ca, în ciuda acestor vremuri teribile, este totusi posibil sa faci ceva, si exista cel putin citiva oameni care înseteaza de adevar. Astfel ca suntem cu atit mai mult decisi sa dam ceea ce putem în pretiosul timp de libertate care ne-a mai ramas.
Atit Vladica Antonie cit si Vladica Nectarie ne-au vizitat si au slujit Liturghia de ziua Sfintei Varvara! Vladica Antonie stie ca cultul nostru pentru Vladica Ioan nu este bine-primit peste tot, de aceea am fost foarte fericiti ca a sarutat cu evlavie icoana Vladicai Ioan (binecuvintind într-un fel cultul nostru local), iar apoi, în predica sa, ne-a îndemnat sa urmam, în singuratatea noastra, întreita lucrare a Sfintului Ioan Damaschin [a carui praznuire era în aceeasi zi] ca scriitor de imne bisericesti, teolog si aparator al Credintei. Sa ne dea Dumnezeu puterea sa le facem pe toate cel putin dupa putinta noastra.

Au trecut doua zile, iar acum, dupa sarbatoare, dupa ce multimile de oameni s-au risipit, stau singur în salbaticie. [Toti fratii din schit se risipisera si ei care încotro cu diferite ascultari]. Aseara tirziu, s-a pornit prima zapada din aceasta iarna, iar astazi dupa-amiaza zapada masura zece inci [în jur de 25 cm] si, daca o tine tot asa, tinde sa ajunga la optsprezece inci pina la lasarea noptii. Frumos si plin de inspiratie, iar noi Îi suntem recunoscatori neîncetat lui Dumnezeu pentru ca ne-a dat o asemenea “pustie”. Fie ca toate sa-si dea rodul lor!
Privind la viitor (care se anunta înfricosator), raminem într-un fel linistiti si încrezatori. Dumnezeu nu-Si va parasi “turma cea mica” si pe deasupra noi înca mai avem multe lucruri de facut pe care nu le putem lasa balta. Tu esti pe aceeasi lungime de unda cu mine, care înseamna si aceea ca, cu voia lui Dumnezeu, lucrarile tale si ale noastre se vor întari reciproc si-i vor ajuta pe cei care abia încep sa se “potriveasca” Sfintilor Parinti. Eforturile noastre pentru editarea Sfintului Paisie si cele ale tale pentru Kireievski pot aduce multe roade daca se vor deschide macar citeva inimi pentru primirea acestui mesaj. Suntem foarte nerabdatori sa începem lucru la seria de patrologie si, dupa Sfintul Paisie (mai avem cinci parti), ne gindim la noua noastra serie: vietile ucenicilor Sfintului Paisie, iar apoi despre Batrinii de la Optina. Ne rugam lui Dumnezeu sa ne dea putere, curaj si întelepciune!
Astazi am avut ocazia sa citesc biografia Staretului Macarie într-o veche editie ruseasca – plina de inspiratie. Biografia da multe detalii fascinante, incluzind o lista de portrete de pe zidul chiliei Batrinului: episcopi si asceti contemporani (cei mai multi din traditia paisiana) si doi laici – dintre care unul este Kireievski.
De dimineata pina acum, nivelul zapezii a atins unsprezece inci.
Deoarece Vladica Antonie ne-a cerut sa traducem si sa compunem imnuri bisericesti, a trebuit sa recunosc în fata Vladicai Nectarie, în timp ce Vladica Antonie statea în Camera Tarului scriind o scrisoare catre ziarul rusesc, ca noi deja compuseseram o Vecernie pentru Sfintul Grigorie Sinaitul, care nu are nici o slujba în slavoneste!

O scurta nota cu precizari despre noua caseta a parintelui Pomazansky – tocmai ne-a scris, spunindu-ne ca e fericit sa auda ca am început lucrul la traducerea cartii sale [Teologia Dogmatica Ortodoxa] si ar vrea foarte mult sa traiasca sa o vada terminata. Ne rugam sa fie asa si fie ca Dumnezeu sa ne deschida calea pentru a o publica. Sunt deja la pagina 45 a traducerii, din doua sute si ceva, cite sunt cu totul.
Am inclus si o scrisoare de la Kalomiros. Îi scrisesem ceva scurt ca raspuns la o recenta întrebare de-a sa, spunindu-i ca episcopii nostri înclina acum pe calea compromisului. La ultimul Sobor nu au pomenit nimic despre Zelotii [greci], sau despre cei care sufera la Muntele Athos, iar pe de alta parte, par ca sunt prietenii tuturor. Scrisoarea episcopilor catre Mitropolie [OCA] a fost foarte slaba si, asa cum ne-au spus Arhiepiscopul Averchie si Episcopul Nectarie, nu ar fi trebuit sa fie trimisa fara o chemare de întoarcere la adevar si o îndepartare de caile acestei lumi. Trist e ca Sinodul nostru are justificare pentru existenta separata numai daca este zelot si da exemplu celorlalte dioceze cazute sau pe cale de a cadea, dar nu vedem nici un sens în aceasta sovaiala, care tergiverseaza lucrurile la infinit. Dar Hristos Dumnezeul nostru este cu noi, si Vladica Ioan ne-a împins spre calea cea dreapta (ne-a spus sa continuam sa-l acuzam pe [Patriarhul] Athenagora, chiar daca oamenilor nu le place), iar toate încercarile ne-au venit numai pentru a ne întari pentru vremurile grele ce ne asteapta. Dumnezeu este cu noi!
Îti dorim tie si comunitatii tale o Teofanie cu bucurie. Aduna toate binecuvintarile acestui an si le pastreaza pentru lupta ce ne asteapta. Nu te descuraja daca comunitatea ta [din Etna] “se va clatina” vreodata: aceasta e o parte din probele prin care toti trecem. Ieri ne-a venit un tinar vizitator care va sta prin zona vreo citeva saptamini. A trecut prin yoga, a facut “minuni”, apoi si-a gasit sensul într-o stare dincolo de toate sectele, în crestinismul “biblic” (interpretat literal). A reiesit ca Sabatul este cea mai importanta dintre porunci si a cerut sa-i arat în Scriptura locul care contrazice opinia lui. Privirea din ochii lui spune ca se afla în înselare si ca nu va iesi din ea. Acesti oameni se opun miscarii harismatice, dar din punct de vedere spiritual se înrudesc cu ea. Se pare ca doar citiva dintre ei sunt în stare sa vada adevarul Ortodoxiei.

Salutari de sarbatoarea Botezului Domnului! Multe multumiri pentru scrisoarea si casetele tale si mai ales pentru transcrierea Teologiei Dogmatice. Parintele Mihail evita capcana academica, fiindca el întelege întreaga teologie ortodoxa atit de bine încit o poate prezenta simplu si chiar dintr-un punct de vedere drept (este numit de catre inamicii lui “ideologia Jordanville”, dar de fapt este Ortodoxie pura, fara pretentii academice, apropiata de omul simplu).
Chiar noi însine am avut un numar de experiente triste, în special cu oameni în care aveam mare încredere sau sperante. Y. este unul dintre ei. El ar fi putut ajunge un lucrator rodnic si plin de rivna în via lui Hristos, dar acum… Dar are aceeasi viziune egoista a realitatii, centrata pe sine, pe auto-satisfacere; cunoaste atit de multe despre Ortodoxie, are atitea simtaminte corecte despre contextul ortodox de azi…, dar a renuntat la orice angajament, probabil ca nu va mai da nici o roada. Ne temem ca va aduce vatamare, chiar daca nu intentioneaza acest lucru, doar pentru a fi “corect”, dar fara a fi capabil sa-si încline inima catre ceva sau cineva. Are vreo logica? Cu un om ca acesta trebuie sa ai grija sa nu-ti dezvalui secretele inimii, nici sperantele, nici temerile de viitor pentru vreo comunitate ortodoxa etc.
Asteptam cu nerabdare noul capitol despre Kireievski, despre care acum credem ca e un autor mult mai important decit credeam înainte. Kireievski spera ca poate da un raspuns impasului în care se afla Apusul. Astazi, renasterea filosofiei din Rusia începe sa puna si sa raspunda la aceeasi întrebare. Noi vom scrie în urmatoarele numere cite ceva din vederile lui Soljenitin si ale noilor filosofi rusi. Din nefericire, ei sunt în mare masura “pe dinafara”, neinspirindu-se din Sfintii Parinti, ci din “întelepti moderni” precum Berdiaev. Dar în Rusia se întimpla ceva plin de semnificatii. Iar interiorul ortodoxiei rusesti nu e diferit de acela al ortodoxiei americane; nu este doar o religie de Duminica, ci încearca sa traiasca dupa Sfintii Parinti. Unele dintre aceste probleme vor reiesi din ultima sau ultimele doua sectiuni despre Kireievski, dupa capitolul despre Sfintii Parinti.
Citeodata cadem în deznadejdi provocate de probleme materiale atit de mari… (acum problema cu care ne confruntam e aceea a topirii plumbului în recipientul linotip), dar, o zicem iarasi, se întimpla pentru smerirea noastra si cred ca e mult mai bine sa înveti rabdarea si smerenia decit sa obtii totul dupa voia ta si apoi sa descoperi (asa cum vor fi descoperind intelectualii ortodocsi) ca în interior esti gol. Dumnezeu sa ne dea puterea sa ne încredem în El, ca Unul care ne calauzeste vietile mai bine decit am putea noi.

Vai, vai, agitatie si pizma din toate partile! Singura solutie e sa nu le dai atentie, sa uiti totul si sa-ti vezi de treaba.
Suntem de mult obisnuiti cu “raceala” din anumite cercuri [din partea parintelui Pantelimon si a adeptilor lui], dar totusi ne-am pastrat prietenosi fata de toti. Am adunat ramuri de dafin pentru Duminica Floriilor pentru doua manastiri si doua parohii grecesti, de unde am primit calde multumiri. În alta ordine de idei, ne deranjeaza ca parintele Nichita nu mentioneaza în buletinul sau Omiliile Sfintului Macarie . Este sau nu este pentru Sfintii Parinti? Atunci cum s-ar putea scuza pentru reclama pe care o face editiilor protestante fara sa mentioneze o excelenta editie ortodoxa? Daca nu o mentioneaza, este numai pentru aceea ca patimile proprii cintaresc mai greu decit constiinta sarcinii comune care ne sta înainte. Dar cred ca lucrul acesta e unul din efectele sindromului “convertitul nebun”!
Oricum, sa facem noi ceea ce putem cit mai este timp. Curind îmi voi termina partea mea la cartea despre evolutie! Va fi interesant de vazut reactia provocata de noua carte, venita din diferite locuri. Tacere din nou? Patimi marunte peste tot! Singura noastra speranta e sa fim simpli si încrezatori, continuind sa mergem înainte.
Am primit mai multe cereri [de la diferiti tineri] care vor sa-si petreaca vara cu noi, asa ca e probabil ca vom mai avea un frate sau doi pentru citeva luni. Toti sunt teribil de nestatornici – iar pricina acestei stari nu ne este straina.

Acum doua zile, dupa Utrenie, cine crezi ca a sunat la poarta: J.K., uda fleasca din cauza ca si-a petrecut noaptea pe drum venind din Redding! (Un padurar a luat-o calare în cea de-a doua jumatate a drumului.) Sta de-atunci în arhondaric si va pleca miine – voia doar sa petreaca putin timp în salbaticie si sa discute putin. Dumnezeu sa-i îndrepteze calea. S-a întimplat ca ultimul muncitor al nostru de vara din Jordanville, care sta aici pentru o luna, este unul si acelasi cu acel tinar care a cerut-o în casatorie acum citeva luni, crezind ca are o vedenie! Pare sa fie destul de înclinat catre monahism. Curios, tocmai suntem pe cale de a scoate noul Orthodox Word, care se concentreaza pe femei si monahism.

Pina în acest moment, doua femei se hotarisera sa se mute în Etna si sa se alature eforturilor noastre de a construi o comunitate ortodoxa. Initial am fost foarte fericiti, deoarece gindul lor era sa traiasca împreuna cu noi si sa vada daca ar putea face ceva monahal. Totusi, desi ne încredintasem ca erau foarte hotarite, temerea noastra era aceea ca nu va merge.

Despre J.K. [una din femeile singure care ni s-a alaturat în Etna]: continua sa o avertizezi împotriva sindromului “îndumnezeirii pe moment”. Ea trebuie sa stie ca:
Hotarirea (ea crede ca deja a dobindit-o, dar:)
Hotarirea nu are nici o putere daca nu exista nici o sporire constienta în credinta.
Fara un razboi nevazut si permanent cu ea însasi, nu exista sporire.
Cugetul trebuie întotdeauna îndreptat catre scopul vietii.
Toate acestea pot pregati pe cineva pentru o activitate plina de rivna.

Am inclus articolul tau despre Kireievski. Excelent! Exact ceea ce aveam nevoie. L-am citit noaptea trecuta la Academia Teologica Noul Valaam (numele “scolii de vara” de la schit) asa ca o concluzie potrivita pentru seria mea de lungi convorbiri (saptesprezece ore de casete) despre gindirea Apuseana, de la Francisc din Assisi pina la Teilhard. Apropo, Teilhard – pentru care am citit articolul nostru din “Evolutionismul crestin” – a fost respins si numit de toti, inamicul principal din gindirea Apuseana. Cea mai gustata discutie a fost cea despre conservatorismul secolului XIX, ai carui eroi au fost Tarul Nicolae I, Dostoievski si Constantine Pobedonostsev. Studentii par sa se fi folosit foarte mult, iar unii sunt acum inspirati pozitiv. M-am bucurat ca, în felul acesta, am reusit sa-mi rinduiesc toate gindurile. Parintele Herman a vorbit foarte mult si revelator despre literatura, iar în urmatoarele doua zile îsi va expune prelegerile de sinteza.
Ne bucuram sa auzim de progresele de la capela. Numai sa nu cumva sa-ti numesti adapostul tau improvizat “biserica”, sau sa începi sa faci cine stie ce planuri. Sunteti doar un grupulet de crestini ortodocsi de la marginea societatii, nu o “parohie”, adica nu sunteti înregistrati oficial într-o dioceza. În acest moment, L.M. [ a doua femeie care venise la Etna] are nevoie sa fie lasata putin în pace si sa creasca încet si firesc pe noul pamint. Dumnezeu stie ce va rezerva viitorul, dar sa-l lasam sa vina cu pace si cit mai firesc posibil. Aceasta stare linistita si de ignorare ar putea fi de folos si pentru J.K. – daca va avea rabdarea si rivna sa-si construiasca treptat casa sufletului, fara sa dea vreo pricina fatalelor sale înclinatii de “a merge în pustie” [pentru a imita pe pustnicii ortodocsi de odinioara] chiar acum.
Camionul nostru albastru nu e înca gata pentru a naviga pe mare, asa ca cel mai probabil nu o sa te mai vizitam de Sfintul Ilie – la fel si cu capela: nu trebuie sa crezi ca deja s-a întimplat ceva “grozav” doar pentru ca ai adaugat citeva scinduri la ea.

Noaptea trecuta am avut o priveghere frumoasa… am început-o pe virful muntelui si am sfirsit-o în biserica. L.M. pare sa fie gata a se integra cu toata seriozitatea în noua ei viata [din Etna], dar J.K. cade din nou în aceleasi curse ale “convertitului nebun”. Nu o lasa sa te scoata din pepeni; cred ca acum te învata “notiunile elementare” pentru a deprinde modul cum sa nu supravietuiesti! Acum nu prea e mare lucru de facut pentru a o ajuta. Va trebui sa fie în primul rind capabila sa se încreada în cineva, pe linga propriul sine, si acest lucru nu vine repede.
Vizita parintelui Nichita a fost cu pace, dar am simtit în permanenta o anumita limitare. Erau unele teme despre care “nu se putea vorbi” si, în general, am simtit lipsa unitatii în cuget.

Salutari în Domnul nostru Iisus Hristos si toate urarile de bine de sarbatoarea Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Nadajduim ca petreci aceste zile cu pace si în harul Mintuitorului nostru.
Am primit scrisori de la tine, de la L.M. si de la J.K., din care scrisori (mai ales cea de la J.K.) mi-am facut o imagine destul de clara. Nu mai întrevad nici o speranta, J.K. nu poate trai alaturi de L.M., nici acum nici mai tirziu; noi o sfatuim din tot sufletul sa nu mai traiasca singura nici în rulota, nici în baraca, ci sa se întoarca la New York, unde spune ca are pe cineva “în acelasi cuget” cu ea.
Ca sa fiu deschis, scrisoarea de la J.K. o arata ca pe una care sufera de boala “cn”[“convertitului nebun” - n. tr.] în forma cea mai avansata, care de obicei e fatala – e chiar foarte probabil sa-si piarda si Ortodoxia. Nu este în ea [în boala - n. tr.] decit raceala, critica si îndreptatire de sine. A dormi în singuratate nu înseamna altceva decit a lua otrava spirituala. Poate ca nu o sa cada într-o înselare spectaculoasa, dar mindria va lua în ea forme inimaginabile, de necontrolat. Am mai avut de-a face cu acest tip de “cn”, si ne-am dat seama ca nu exista nici un remediu pentru el. Nu poate fi vindecata decit prin ascultare neconditionata, exact ceea ce nu poate oferi. Apropo, ea nu se afla în vreo ascultare fata de noi, noi nu am facut decit sa-i dam unele sfaturi de ordin general, cu exceptia cazului cind i-am spus ca va fi un lucru bun sa se duca în Etna si s-o ajute pe L.M., iar acum o sfatuim sa se duca înapoi în New York. Speram sa nu-si petreaca iarna la voi… nu va va face decit necazuri, tie si lui L.M. Si sa nu te gindesti ca vei putea sa o ajuti în vreun fel; te va acuza ca o “fortezi”. Fireste, trebuie tratata cu blindete, dar las-o în apele ei. Mai presus de orice, nu-i încredinta nimic, nici despre sperantele sau planurile tale, nici despre problemele bisericii; mai tirziu le va raspindi. Lasa acest episod sa ramina ca o lectie de învatatura. Firea noastra cazuta e foarte puternica; cei ce se încred în ei însisi vor cadea. În aceasta situatie, vointa pozitiva e inutila.
L.M. scrie despre construirea unei mese-altar pentru “adapost”. Fereasca Dumnezeu! Cu o masa pentru altar, adapostul-capela devine o “biserica”, si vei avea tot felul de probleme. Lasa aceste probleme sa astepte pina ce vei fi pregatit pentru ele. Nu am avut o masa-altar pina în ziua primei dimineti cu Liturghie în biserica. Fie sa faci si tu la fel.
Iarna aceasta se anunta plina de încercari pentru tine, dar fii tare si cumpatat; Dumnezeu nu va îngadui ceva peste puterile tale. Cit de strimta e calea mintuirii si cit de prevazatori trebuie sa mergem.
Roaga-te pentru noi. Comunitatea anglicana face o vizita în acest week-end si avem nevoie de rugaciunile Vladicai Ioan pentru a ne ajuta sa le deschidem larg portile Ortodoxiei. O sa-ti facem o vizita cam peste doua saptamini. E mult de lucru la Tebaida Nordului [Northern Thebaid] , cu toate ca, multumita lui Dumnezeu, noua presa automata merge binisor. Atita vreme cit Dumnezeu îngaduie sa traim, haide sa aducem roade!

Te-ai descurcat destul de bine cu J.K. În general, pentru tine si pentru toti cei de acolo: cu cit de gindesti mai putin în mod abstract la viata duhovniceasca si cu cit te ostenesti mai mult în treburile zilnice, rugindu-te dupa putinta (adica fara “privegheri de fiecare noapte”, asa cum dorea odata J.K.), cu atit mai bine îti va fi. Îndreapta-te catre Ortodoxia rivnitoare si apoi nevoieste-te zi de zi si Dumnezeu te va întelepti. Ma bucur daca scrisoarea mea a zdruncinat-o putin pe J.K., dar e nevoie de dreapta socoteala, fara sa asteptam mari “evenimente” spirituale. Daca îsi va gasi un loc al ei si va trai o viata linistita în aceasta iarna, dar nu prin sine, aceasta este deja o realizare. Daca mai tirziu va voi sa aiba parte de aceeasi viata ca si L.M., va trebui sa constientizeze singura acest lucru.
Despre calatoria noastra la Etna: a mai aparut ceva, si nu am terminat de tiparit nici Tebaida Nordului, asa ca o vom mai amina vreo doua saptamini. Între timp, mecanicul nostru va încerca vechiul nostru camion verde pentru care am gasit un motor ieftin.
Duminica trecuta l-am vizitat pe N.P. Ne-a lasat o impresie foarte buna – cam în duhul nostru “ortodox nord-californian”, rupt de toti si lucrind cu cutremur la mintuirea lui. Sotia lui si cei doi copii sunt tot ortodocsi. Au fost botezati în Arhidioceza greceasca din San Jose, dar cind a vazut pentru prima data Catedrala noastra din San Francisco si slujbele ei, a simtit ca a sa casa era în Ortodoxia “ruseasca”. El va locui la o ferma la cincisprezece mile sud de tine, unde va lucra tot ce se poate, iar sotia lui va lucra ca servitoare.
Acum despre parintele Pantelimon din Boston – vai, vai, vai, necazul de care ne temeam pare sa fie aproape. Vladica Averchie ne-a scris o scrisoare plina de disperare despre “acest tinar Arhimandrit neobrazat” si ultimele lui ispravi. Înainte sa mai spunem ceva, asteptam vesti de la Vladica Lavru. Dar pregateste-te pentru socuri. Parintele P. pare sa-si întareasca influenta asupra tinerilor ortodocsi doar prin simpla sa prezenta harismatica de care putini mai sunt în stare sa scape.

Doar o nota. Ne bucuram sa auzim ca L.M. nu s-a tulburat prea mult la auzirea vestilor despre parintele Pantelimon. N-am auzit nimic nou, dar am primit de la Vladica Antonie o copie a scrisorii sale catre parintele P. – plina de cuvinte de blindete, implorindu-l sa se întoarca la umilinta si smerenie, pe care le aratase atunci cind l-a cunoscut cu ani în urma în Detroit pe Vladica Antonie, spunindu-i sa nu mai vina deloc la dioceza sa pina nu va cere iertare de la Vladica Averchie. [Unul din novici] este putin deranjat de toate acestea, ceea ce-l face sa se întrebe: “În cine sa credem”? – la care raspuns nu poate sa ajunga decit printr-o cufundare din ce în ce mai adinca în viata si duhul ortodox.
Planuim o introducere pentru noul Calendar care, ca întotdeauna, ne pune o întrebare: ce relevanta mai au comorile Ortodoxiei pentru aceasta lume înfricosatoare de astazi? Iar raspunsul este întotdeauna acelasi: pentru noi, aceasta [Ortodoxia - n. tr.] este Corabia Mintuirii, si prin fiecare lupta pe care o duce cineva pentru a o pastra, el îi ajuta si pe altii.
Se pare ca miine va fi gata camionul nostru verde, dar vom crede numai cind vom vedea. Între timp, generatorul nostru s-a stricat, iar zilele acestea începem în sfirsit sa facem pregatirile pentru iarna.
Ce-a mai facut J.K.? A transcris ceva? Atit de multe sunt de facut!

Între timp, aflasem ca la nord de noi, în Oregon, exista o comunitate destul de mare de Credinciosi Vechi [Old Believers]. Interesindu-ne de ei, am întilnit un om care, împreuna cu familia sa, manifesta unele simpatii fata de ei, devenind într-un fel un sustinator al lor, facindu-le reclama prin comunitatea de non-rusi de prin împrejurimi. Acum, acest om, P.Q., voia sa-si aduca toata familia la Ortodoxie, drept pentru care i-am cerut lui P.Q. sa aduca citeva cunostinte de-ale sale dintre Credinciosii Vechi pentru a ne face o vizita.

J.K. ne scrie ca parintele Nichita zice “Rusii bat în retragere”? Noi n-am auzit nimic, dar însasi ideea ca “grecii” se lupta cu “rusii” suna a înselare de convertiti-nebuni. Dar Biserica noastra a trecut si prin încercari mai mari. Aceasta noua încercare (nu doar provocarea imediata) a fost una amara, dar Dumnezeu o îngaduie pentru un scop bun, fara îndoiala, ca sa ne faca mai cumpatati. În adevarata viata crestina nu exista un substitut pentru a te smeri. Dumnezeu sa ne întareasca pe toti, ca sa nu slabim din aceasta pricina, ci sa continuam sa aducem rod dupa cum suntem în stare!
Fie ca Dumnezeu sa-l calauzeasca pe P.Q. si familia sa la Ortodoxie. Spune-i tot ce poti, dar nu fi prea idealist, indiferent despre ce îi vorbesti. Acesti Credinciosi Vechi sunt fascinanti, dar sunt departe de duhul Ortodoxiei, sunt ceva în genul Mateitilor.

Întreaga harababura [parintele Pantelimon si adeptii sai vs. conducerea ruseasca a Bisericii din Diaspora] despre care se presupune ca s-a limpezit este, bineînteles, 90% o dezordine a parintelui Pantelimon si, departe de a fi limpezita, prevesteste pentru viitor numai necazuri. Nu va trebui decit sa asteptam si sa vedem, avind în vedere ca parintele P. nu este o autoritate în Biserica noastra si ca urmatoarea lui “miscare dramatica” trebuie privita cu o suspiciune extrema. Din spatele lui vine un foarte puternic miros de politica si cred ca într-o zi va face o greseala politica care îi va fi fatala. Sa fim pregatiti si cumpatati.

Despre vizita la tine a Credinciosilor Vechi [din Oregon]. Nu se poate avea un dialog cu ei. Sunt sectari, iar duhul lor, nu doar aspectul exterior, îi desparte de Ortodoxie. Daca Dumnezeu i-ar putea cumva atrage pe unul sau pe altul la Ortodoxie, ar fi foarte bine, dar nu trebuie sa le satisfacem orgoliul sectar. Sfintul Paisie Velicikovski a fost împotriva primirii credinciosilor vechi, chiar daca acestia nu cereau nimic decit facerea Crucii cu doua degete – nu din pricina acestui act de mai mica importanta, ci pentru ca acest fapt dovedea ca înca mai aveau o mentalitate sectara. Bineînteles, de atunci Biserica Rusa le-a permis Credinciosilor Vechi sa-si faca semnul Crucii cu doua degete si sa-si pastreze cartile de slujba. Pentru ca un Credincios Vechi sa devina ortodox, trebuie ca acesta sa-si dea seama ca elementele exterioare pe care ei le pastreaza nu constituie esenta Ortodoxiei.
Cit despre vizita, lasa sa fie doar o vizita. Vorbeste doar despre ce te intereseaza pe tine si pe ei, dar nu te aprinde spunind ca regulile sunt o nerozie care nu duce la nimic. Daca vor sa se certe pentru ceva, gaseste un raspuns, cum spune Apostolul Petru, dupa puterea ta.
Credinciosul Vechi Pimen Sofronov (iconarul care a pictat frescele de la mormintul Fericitului Arhiepiscop Ioan), datorita insistentelor parintelui Dimitrie Alexandrov, a primit Sfinta Împartasanie într-una din bisericile noastre de la Locurile Sfinte cu citeva luni înainte de a muri. Dar bineînteles ca el nu era deloc un Credincios Vechi “riguros”, asa cum sunt sectarii propriu-zisi.

Mai multi Credinciosi Vechi din Oregon ne-au facut o vizita chiar în acest week-end, participind la Slujbele Citirilor din micuta noastra capela. Am fost mai putin interesati de strictetea si aspectele lor exterioare, cit am fost de scopul vietii lor, cine si ce erau ei de fapt. Citiva ani mai tirziu, un tinar Credincios Vechi din Erie, Pennsylvania, Pimen Simon, conducea o parohie de Credinciosi Vechi din Biserica Rusa din Diaspora, iar episcopii nostri le-au îngaduit sa-si pastreze Vechile Rinduieli. Ulterior a fost hirotonit. Prin eforturile parintelui Pimen, acest grup a dobindit nu doar un duh drept, dar de atunci s-au constituit ca model de evlavie pentru multi altii din Biserica.
Între timp, au aparut zvonuri, si zvonuri ale zvonurilor, emanatii ale manastirii parintelui Pantelimon. Multe din acestea s-au concretizat în scrisori deschise, din care una am primit-o cu putin timp în urma, sau în articole ale parintelui Nichita în publicatia sa parohiala. În vremea aceea, tinta lor continua era Arhiepiscopul Averchie de Jordanville († 1976), precum si politica Sinodului nostru fata de diverse grupuri de greci pe Stil Vechi si episcopi. Atitudinea lor o gaseam descurajanta si trista; eu începusem sa sufar de ceea ce parintele Serafim numea boala “lasitatii” – o ispita de a lasa totul balta.
Atita timp cit critica si palavrageala emanata din manastirea parintelui Pantelimon se înscriu pe un nivel personal mai neînsemnat, parintele Serafim continua sa spere într-un deznodamint, chiar daca era suparat din cauza insultelor adresate Arhiepiscopului Averchie. Dar atunci cind au început sa atace un Sfint Parinte – Fericitul Augustin – devenise, în final, prea de tot. Simtea ca este de asemenea si un atac la adresa Bisericii, drept care trebuie semnalat ca atare.

Starea ta ne este familiara. De o vreme încoace am tot trecut prin atacuri ale aceleiasi “boli”! Din fericire, cind dau de primul semn al acesteia, de obicei parintele Herman apuca sa se fereasca la timp, si invers, si reusim sa iesim din adincurile disperarii si sa ne continuam lucrul.
Cred ca pricina “bolii” este foarte simpla: la fel ca si noi, întotdeauna cauti si crezi în partea cea buna a oamenilor, indiferent de ce-ar putea face; iar apoi, cind ei îsi dau seama ca faptele lor nu sunt primite pozitiv, ci mai degraba seamana peste tot neîncrederea, si ceea ce e mai grav este ca te acuza ca semeni neîncrederea – e suficient pentru a te arunca în deznadejde.
Leacul este simplu si contine exact acelasi lucru de care îti vorbeam acum citiva ani, cind ai fost atacat ultima data de grecii nostri: nu-i baga în seama, indiferent de ceea ce spun sau fac. Nu le raspunde, nu te îndreptati nici tu nici altcineva înaintea lor; mai mult: nu crede un cuvint din gura lor si nu fa nimic din ceea ce ar putea sa-ti ceara.
Ne simtim groaznic de tradati de grecii nostri. În toti acesti ani am crezut ca sunt un suflet si un cuget cu noi, ca dau orice pentru cauza misiunii pe pamint american. Dar crede-ma, cred ca în tot acest timp, tot ce-au construit a fost pentru propria slava, profitind cu cruzime de încrederea episcopilor, preotilor si mirenilor rusi simpli, pentru ca în final sa iasa în fata si sa se considere singurii specialisti cu autoritate în Ortodoxie.
În continuare, ne-am dori din tot sufletul sa gresim spunind acestea, dar sa-i lasam sa dovedeasca prin fapte si cuvinte - nu prin plictisitoare îndreptatiri de sine.
De ani de zile le-am tot iertat greselile si excesele, iar pe parintii Pantelimon si Nichita i-am aparat de nenumarate ori – chiar de tine, dupa cum îti amintesti. Dar acum, pentru a ne pastra judecata sanatoasa, continuind cu spor misiunea ortodoxa, trebuie sa spunem adevarul pe sleau: Acestia sunt baieti de liceu ce se joaca de-a Ortodoxia!
Ultimul numar din Marturia crestin-ortodoxa al parintelui Nichita despre Fericitul Augustin este o grosolanie. El numeste “teologi neexperimentati” si “latino-cugetatori” pe urmatorii:
Zelotii greci care spun, “bineînteles”, ca Fericitul Augustin este un Sfint, daca si Sfintul Nicodim a crezut asa.
Arhiepiscopul Ioan, caruia i s-a compus o slujba si este cinstit cu mare evlavie.
Sfintul Nicodim Aghioritul, care l-a asezat în calendar.
Traditia teologica rusa si greaca a secolelor XIX si XX, care a primit parerea Sfintului Nicodim.
Sinodul V ecumenic, care i-a conferit lui Augustin aceeasi autoritate teologica de acelasi nivel cu Sfintii Vasile, Grigorie si Ioan Gura de Aur.
Toti Sfintii Parinti contemporani cu Augustin, dintre care nici unul (dupa cite stim) nu l-a numit eretic sau i-a tagaduit vreun loc linga marii învatatori ai Bisericii, chiar daca s-au opus învataturii sale gresite despre har.
Traditia soborniceasca a Bisericii Ortodoxe îl accepta pe Fericitul Augustin ca Sfint Parinte, în ciuda punctelor slabe ale învataturii lui – la fel ca si pe Sfintul Grigorie al Nyssei în Rasarit. Autoproclamarea Parintelui Nichita ca autoritate este copilareasca si categoric neortodoxa.
Acesta este unul dintre nenumaratele exemple care scot în evidenta faptul ca grecii nostri sunt, în cele din urma, incapabili de a discuta despre teologie – nu pentru ca nu sunt destul de destepti sau pentru ca sunt necititi, ci pentru ca vor sa arate cu înflacarare ca ei au întotdeauna dreptate. Acesta nu este duhul teologiei ortodoxe.

Si acum despre L.M.: daca ea îl apara pe parintele Pantelimon, aceasta e din pricina ca nu si-a taiat înca toate legaturile [emotionale] cu el. Daca e asa, o asteapta numai necazuri. Ei bine, necazurile par sa fi venit, si L.M. nu va avea nici o pace pina ce nu efectueaza o ruptura completa, iar daca nu, sa se alature sectei parintelui Pantelimon.
Secta lui: din cauza atitudinii lor, grecii nostri nu vor mai colabora mult timp cu noi, si nici cu Mateitii nu cred ca o vor mai duce mult, decit daca în spatele cortinei e vorba de bani, sau e implicata vreo politica. Tocmai am primit o lunga scrisoare de la Vladica Lavru. (Apropo, vorbeste despre “semanarea de tulburari pacatoase si neîncredere în Biserica”. Cum poti califica ceea ce au facut grecii cu Vladica Lavru? Daca întrebi pe oricine care se afla sub influenta parintelui P. despre Vladica Lavru: „A, Vladica Lavru, nu, nu putem avea încredere în el, etc”. Vladica Lavru ne-a scris o lunga scrisoare despre situatia calendarului vechi grecesc; ceea ce spune el corespunde în mare masura cu ceea ce ne-a scris dr. Kalomiros. Se pare ca decizia Sinodului nostru ca noi sa nu mai fim în comuniune, cel putin pentru o vreme, cu Episcopul Petros (pina ce nu-si încheie socotelile cu Sinodul sau pe Stil Vechi din Grecia) e un mod de a-l linisti pe parintele P. si de a-l împiedica de a mai oscila între dioceze. Dar daca Sinodul l-ar trata deopotriva si pe parintele Pantelimon, cerindu-i sa rupa legaturile cu Mateitii, pina ce acestia se vor realipi grupului Auxentie, fara a face ceva în Grecia fara cunostinta si binecuvintarea propriului sau episcop – ce crezi ca va face sau va zice parintele P.?
Sfirsitul “aventurii grecesti” pare aproape! Suntem mihniti doar pentru dezbinarile pe care le pricinuiesc slava desarta a grecilor. Biata noastra misiune americana! Ce va mai ride OCA si Arhidioceza greceasca!
E adevarat ca ne-am ajutat reciproc, am suferit împreuna cu ei, dar îngimfarea lor a întrecut orice limita. Haide sa ne întoarcem la normal, ca toti ceilalti din Biserica, si atunci relatia noastra cu ei va fi din nou normala.
Pentru aceasta: noi, cei ce am ramas, trebuie sa continuam pe aceeasi cale a dreptei socoteli, fara vise marete de a ajunge cineva, cautind sa ne mintuim sufletele si încercind sa împartasim si altora bogatiile Ortodoxiei.
Nici sa nu te gindesti sa abandonezi Nikodemos. Este mai de pret decit îti închipui – nu pentru ca ai fi un mare teolog sau vreun specialist de vreun fel (sa ne fereasca Dumnezeu de vreunul ca acesta!), ci pentru ca esti suficient de simplu si firesc pentru a crede ca Ortodoxia este realmente Adevarul care aduce inspiratie si prospetime în viata si nu ceva supus unor meschine interese politice.
Ti-am inclus în sfirsit si noul Orthodox Word. De un an ne straduim sa-l punem pe Vladica Averchie pe aceasta coperta. Lasa-i sa creada ce vor; acesta e un adevarat arhipastor si teolog ortodox strain de orice ipocrizie politica, ca unul care a suferit el însusi enorm din pricina acestei “politici” din Biserica. Coperta ni se pare foarte odihnitoare. Credem ca în fata acestui drept noi ne-am facut datoria care se cuvenea!
Un citat din Vechiul Pateric [egiptean] folosit de Arhiepiscopul Teofan al Poltavei pentru a-i îmbarbata pe bietii nevoitori ai vremurilor de pe urma:
“Fratii parinti ai Schitului au proorocit pentru neamul cel de pe urma. Ce am lucrat noi? - ziceau ei. Si raspunzind unul din ei, mare cu viata si cu numele, avva Ishirion, a zis: noi poruncile lui Dumnezeu le-am facut. Si raspunzind, fratii au zis: dar cei de dupa noi, oare ce vor face? Si a zis: or sa vina la jumatatea lucrului nostru. Si au zis fratii: dar cei de dupa dinsii? A zis avva Ishirion: nu au nicidecum lucru cei ai neamului si rindului aceluia, ci va sa le vina lor ispita. Si cei ce se vor afla lamuriti în vremea aceea, mai mari si decit noi si decit parintii nostri se vor afla.”
Alti Parinti au spus: ispitele gindurilor, ale celor ce vor trai în vremurile de pe urma vor fi echivalente încercarilor fizice ale martirilor. Dar pentru a birui aceste ispite trebuie sa traim într-o lume diferita.
Ai un carnet pentru a lua notite din Sfintii Parinti atunci cind citesti? Ai întotdeauna asupra ta o carte a Sfintilor Parinti din care sa citesti si la care sa te îndrepti în momente de depresie? Începe acum – e un lucru capital.

Citim convorbirile parintelui Dimitrie Dudko tinute anul trecut în parohia sa (înainte sa fie arestat) la Moscova. Foarte pilduitor! Activeaza în cadrul Patriarhatului Moscovei, iar filosofia lui e uneori inexacta, dar cu cita îndrazneala se împotriveste ipocriziei, ateismului, politicii bisericesti! Oamenii carora le vorbeste se situeaza la un nivel rudimentar…, iata un gind care ne revine adesea în minte de la el: Giulgiul din Torino este pentru ei! Este exact raspunsul “stiintific” la o întreaga generatie de oameni ametiti de ateismul stiintific. Parintele Pantelimon se framinta atit de mult pentru a-si forma o opinie proprie asupra Giulgiului (pentru care oricum nu ofera nici o dovada), încit este, desigur, complet insensibil la nevoile unor astfel de credinciosi.

Bucurati-va în Domnul, si iarasi zic bucurati-va. Sunteti învatati sa fiti smeriti, nu sa va încredeti în propria cugetare stricacioasa!
Cazul grecilor nostri constituie un exemplu clasic de înselare (prelest), pricinuit de slava desarta si de parerea de sine. Sfirsitul va fi catastrofal, si multi vor cadea în prapastie fiindca s-au încrezut în parintele Pantelimon mai mult decit în Dumnezeu.
Acum doi ani parintele P. mi-a spus în Seattle urmatoarele: „de dragul Bisericii, «totul» este permis – minciuna, furtul, orice; scopul scuza mijloacele”. În acea vreme, nu mi-am dat seama de implicatiile acestei afirmatii, deoarece îmi închipuiam ca, în anumite situatii, pentru a evita un rau mai mare, este necesar sa faci un pacat mai mic, precum minciuna. Dar acest lucru trebuie facut întotdeauna numai daca exista o necesitate absoluta, facind acest lucru cu osindire de sine si pocainta înaintea lui Dumnezeu pentru faptul ca ai fost nevoit sa faci ceva necuvenit. Dar în cazul parintelui P. acest principiu iezuit devine un principiu de baza în viata bisericeasca, pe care cei mai vicleni din punct de vedere politic îl pot practica fara nici o grija. Are un mod gresit de a privi Biserica, fapt ce explica pricina pentru care si-a construit manastirea în mijlocul unui oras (pentru a-i folosi la maximum din “sfintenia” sa pe oamenii însetati de spiritualitate), fiind repede interesat de problemele politice ale Bisericii de pretutindeni.
“Of, ce plasa încurcata am tesut cind am învatat sa înselam pentru prima data”! Dam numai peste politica de cea mai proasta calitate. Exista o lege spirituala: un sentiment de îngreuiere si de disperare n-ar trebui sa vina de la niste conducatori spirituali ai Bisericii; acest lucru nu e efectul harului. Daca într-adevar acest sentiment provine de la ei, ei se afla în mare necaz; ceva e în neregula cu ei. Totusi, este mai usor pentru cei care trebuie sa sufere din aceasta pricina, pentru ca efectiv îi lamureste duhovniceste.
Totul va trece, ca un cosmar teribil. Sa nu uiti ca nu aceasta e realitatea. Încearca sa eviti orice gind care te îndeamna sa dai dreptate sau sa învinovatesti pe cineva. Roaga-te pentru parintele P., care are probleme duhovnicesti, dar rupe orice legatura cu el. Din acea directie vin numai lucrari demonice, boli si politica meschina. Aici, în adincul nostru, noi suntem împacati cu noi însine, fiindca stim ca Biserica e mai puternica decit cei care au fost înselati sa creada ca “ei” sunt Biserica, tocmai ei fiind cei ce cad întotdeauna, facindu-i pe cei ce ramin în Biserica sa fie astfel mai cumpatati.

L.M. ne-a trimis niste scrisori din [manastirea parintelui Pantelimon din] Boston. Au un ton total neduhovnicesc si, pe linga aceasta, raspindesc zvonuri deghizate în virtuti. Episcopii de care am fost mai apropiati nu ne-au turnat niciodata straina, papistasa idee conform careia ei si un “cerc restrins de initiati” sunt o elita care pot discuta liber chestiuni bisericesti, iar maselor li se interzice acest lucru. Cind a fost vorba de evenimente importante din Biserica, ei au fost întotdeauna liberi sa-si exprime opiniile, fara sa ne flateze în vreun fel spunind ca noi am face parte dintr-o “elita” care stie despre ce e vorba. Dar, spre deosebire de acest aspect, noteaza urmatoarea contradictie izbitoare: se presupune ca numai episcopii si elita, nu credinciosii, trebuie sa stie ce face parintele P. – dar scrisoarea catre Nina spune ca pricina comportarii parintelui P. este “sa demonstreze credinciosilor în Sinod si printre cei de Stil Vechi din Grecia o oarecare logica” (citez din memorie). Da, “sa demonstreze” credinciosilor. Singurul motiv pentru care aceasta este acoperita de o filosofie elitista este din pricina faptului ca “demonstratia” nu a iesit conform planului - a avut efecte laterale. Parintele P. si adeptii lui o stiu mai bine. Este sindromul mortal al convertitului. Este evident ca vor sa ramina în Biserica noastra, pentru ca din punct de vedere politic este mult mai avantajos sa fii “strain” si sa ai libertate maxima, pe care clerul nostru rusesc nu o are. Motivul exact pentru care credem ca nu vor ramine cu noi prea mult este ca ei nu-si dau seama bine de întreaga atmosfera bisericeasca; adica, ei “cred” ca stiu ce cred rusii, numai ca acestia nu vor sa le spuna. Destul despre acest subiect plictisitor.

Despre încercarile tale: cele mai multe fac parte din ritmul firesc al vietii, iar Dumnezeu îngaduie ca o mare parte din ele sa se adune pentru ca vede ca esti în stare sa le înduri. Amorteala de care esti cuprins, care vine mai ales din expunerea în atmosfera politica dintr-un loc sfint caruia îi este straina, va trece si ea. Trebuie sa înveti sa suferi si sa înduri, dar nu privi lucrurile ca si cum ar fi “nesfirsite si triste”. Aici gresesti. Dumnezeu trimite si multe mingiieri, pe care le vei cunoaste din nou. Trebuie sa înveti sa gasesti bucurie în mijlocul dozelor crescinde de tristete; astfel îti vei putea mintui sufletul si-i vei ajuta si pe altii.
Înca sunt multe de facut atit pentru tine cit si pentru noi, haide sa nu renuntam. Nu-ti lua “la revedere” de la munca editoriala. Munceste fara întrerupere la ea. Este atit de mult material inspirator pentru tiparit dupa ce-l vei fi absorbit în suflet, straduindu-te apoi sa-l mesteci pentru noii nostri convertiti. Chiar si noi suntem nerabdatori sa finalizam în aceasta iarna citeva din proiectele noastre mai mari.

La multi ani de ziua numelui Vladicai Averchie! Tocmai l-am întrebat pe parintele Mihail Pomazansky: “Exista vreun ghid teologic autentic ortodox?” Raspunsul lui: „Arhiepiscopul Averchie!”
Legat de Credinciosii Vechi [de vizita lor]: observatiile tale par echilibrate, oferindu-ne o imagine a lor la care ne asteptam. Bineînteles ca nu e nici un rau sa continui relatia personala cu ei. Daca vor sa devina ortodocsi, aceasta va veni la timpul potrivit.
Avem vaga impresie ca L.M. e suparata pe noi din cauza parintelui Pantelimon. Chiar crede ca ne aflam într-o vrajba personala? Cea mai buna asigurare împotriva vreunei tulburari pe care ti-ar putea-o pricinui este constiinta ferma ca parintele P. si adeptii lui nu sunt o autoritate pentru tine: tu ai de îndeplinit propria lucrare cu care el nu are nici o legatura. Cugeta la aceasta idee cu calm si fermitate. Nu cred ca întelege ce vreau sa spun atunci cind afirm despre ea ca mai bine ar “termina” cu el – nu ma refer desigur la relatiile personale, ci la dependenta emotionala.
Apropo, ne-a raspuns Vladica Averchie, multumindu-ne pentru sprijinul moral acordat în aceasta perioada foarte dificila pentru el.
V. si familia lui ne-a vizitat în acest week-end. O vizita plina de veselie. Se pare ca sfera noastra de influenta este aceea a celor simpli si a copiilor; nu potrivim teologia cu casele mari . Slava lui Dumnezeu! Vizita lui J.K. a fost si ea înduiosatoare… daca si-ar aborda si ea ideile cu mai multa seriozitate!

Iarta-ne ca îti scriem asa tirziu. Am fost coplesiti de lucrul la finalizarea Tebaidei Nordului si la terminarea Calendarului, nu ne-a mai ramas mult timp pentru altceva. Slava lui Dumnezeu, am terminat de tiparit Tebaida, si am dus-o la timp în San Francisco pentru legare, reusind sa trec si pe la mama înainte sa plece în San Diego. La sfirsit am adaugat multe materiale greu accesibile chiar în limba rusa, iar Epilogul are niste idei cheie despre care sunt sigur ca “unii oameni” nu le vor primi cu placere – dar faptele sunt foarte clare . Acum lucrul la Calendar merge binisor si chiar linotipul nostru a început sa mearga binisor din nou, asa ca Îi multumim lui Dumnezeu. Articolul despre Kireievski [pe care-l scrisesem pentru Nikodemos] este foarte bun, reusind sa comunice ideile cu claritate, dar totusi putini cred ca îl vor întelege. Totusi acest lucru nu trebuie sa te descurajeze; acum vor întelege mesajul putini, iar altii îl vor întelege mai tirziu. Trebuie tiparit sub forma de brosura. Sunt sigur ca d-na Kontevici se va umple de bucurie. Aceasta “reînviere” a lui Kireievski a fost visul ei si al sotului ei.

Am fost atit de ocupati cu tiparitul (cu Calendarul ne-am întins aproape o saptamina) încit nu ne-am gindit foarte mult la lumea din afara, dar nemultumirile care ne împresoara ne fac sa ne gindim la “marea problema”. Coperta noastra cu Vladica Averchie pare sa ne fi asezat definitiv într-o anumita categorie – care poate este si cea mai buna. Simtim ca peste noi se odihneste o greutate de neînteles, ca si cum am duce greul unei lupte ale carei linii de front nu sunt clare.
Poate ca izolarea în care ne aflam ne da puterea sa ducem aceasta greutate, asa ca nu putem decit sa-I multumim lui Dumnezeu. În jurul parintelui Pantelimon s-a creat un nor care îi împiedica pina si pe oamenii mai cumpatati sa gindeasca limpede; noi am primit mai multe semnale care ne spun ca generatia mai veche spera ca noi sa luam cuvintul si sa îndreptam lucrurile la momentul potrivit. Dumnezeu sa ne dea putere. Vladica Ioan a binecuvintat si i-a dat nume revistei noastre Orthodox Word, asa ca mergem înainte avind încredere în el. În general suntem în pace si avem treaba pina peste cap.
Am avut putina zapada, iar ultimul petic de zapada se va topi astazi; drumul nostru a fost accesibil cam tot timpul. Cu voia lui Dumnezeu, te asteptam sa vii la sarbatoarea noastra [Sfintul Herman din Alaska, 25 decembrie, Stil Nou]. Roaga-te pentru noi.

Multumita lui Dumnezeu, boala mea e aproape vindecata. Mai ramine o usoara slabiciune si putina raguseala, poate din cauza ca am umblat prea mult în ultimele zile prin aer rece. Aminteste-ti [legat de editare]: tu nu esti un om de afaceri care alimenteaza o piata deja existenta; esti mai degraba un pionier care se aventureaza pe un pamint nou si neexplorat de cititorii nostri. De aceea nu te poti astepta ca multi, sau majoritatea dintre ei, sa înteleaga deplin ceea ce primesc.
Cind am început Orthodox Word-ul (cu doisprezece abonati!) ne-am dat seama ca pentru a supravietui financiar trebuia sa ne cream propria piata. Acest lucru l-am realizat, iar majoritatea abonatilor ne platesc pentru ca noi sa le dam ceea ce credem ca trebuie sa aiba! Tu participi alaturi de noi în acest spirit pionieresc si de fapt cei mai multi dintre cititorii tai s-au abonat si la Orthodox Word, astfel ca ei sunt deschisi catre ceea ce le oferi, chiar daca acum nu-si dau seama pe deplin de acest lucru.
Roaga-te pentru noi. Stau în chilia mea pregatind material pentru urmatorul Orthodox Word. E atit de mult de spus. Tocmai ne-a scris d-na Kontevici: i-a placut foarte mult “Prologul” si scrie: “Daca nu ai fi statut în salbaticie, nu te-ai fi gindit niciodata sa scrii un asemenea articol!”

Salutari de sarbatoare! Suntem plini de sperante si de planuri pentru Noul An. N-a mai ramas decit putin timp. Sa rascumparam timpul!

Terminind mare parte din munca de anul trecut si avind în fata perspective marete, ne simtim teribili de inspirati de noul an, dar vom reusi ceea ce ne-am propus numai daca Dumnezeu va continua sa ne ofere aceleasi conditii. Ne ajuta si vremea de primavara! S-ar putea ca, cu voia lui Dumnezeu, noul Orthodox Word sa apara pina la sfirsitul saptaminii urmatoare. Ramine sa mai finisam putin prezentarea Vladicai Andrei (a doua din seria noastra - “pilde vii”. Roaga-te sa fim în stare sa spunem despre el ceea ce e de folos si de inspiratie pentru altii.
Lupta Credinciosilor Vechi pentru supravietuirea traditiilor lor (fata de care nu poti decit sa ai o oarecare simpatie) nu este aceeasi lupta pe care noi, ortodocsii, o ducem pentru a tine în viata duhul Ortodoxiei. Peste tot vedem cum duhul este stins, iar daca duhul va pieri, pastrarea vechilor obiceiuri nu va fi de nici un folos!

Starea lui O. si P. [doi convertiti cunoscuti mie si parintelui Serafim] e o stare de prelest [înselare] numita de Sfintii Parinti “închipuire” sau “parere de sine”, atunci cind se împleteste o plasa de idei lipsita de vreo legatura reala cu realitatea, motiv pentru care, cind se manifesta, par foarte “aiurea”. În acest caz, o persoana se comporta conform cu patimilor sale, crezind ca este logica, adica în acord sistemul de idei pe care si l-a împletit. De obicei diavolul se foloseste de o idee mai neînsemnata pentru a ne prinde în cursa, stiind ca ne poate prinde apoi în ceva de care ne-am legat afectiv; si acea “prindere” este suficienta pentru a ne determina sa tesem toata plasa paianjenului, care ne va prinde cu totul aruncindu-ne în înselare. Cel mai probabil e ca scrisorile lui O. din ultima vreme au venit dupa lungi framintari si conversatii cu el însusi. Scrisorile nu exprima vreo realitate anume, ci trepte diferite ale conversatiilor cu sine însusi, cel din plasa paianjenului. Am vazut aici nenumarate exemple [cu unii candidati la viata monahala], care arata cu prisosinta dificilul fenomen al convertirii. Raspunsul pare sa fie numai unul: viata duhovniceasca constienta conforma cu învatatura patristica. Numai acolo poate fi gasit adevaratul mod de gindire, care risipeste toate “opiniile” noastre. I-am cerut Vladicai Averchie sa scrie un articol pe aceasta tema.

Am uitat sa te întrebam cum se descurca L.M. în comunitatea ta. Are cumva vreun dor pentru viata din marile orase? Mi-a spus ca ea si J.K. nu se prea înteleg, ea crezind ca e vorba de pizma. Dar poate ca e din pricina ca J. nu poate suporta genul lui L. – deschis, avind întotdeauna dreptatea de partea ei, înca reflectind ceva din atmosfera rasfatata a perspectivei “bostoniene”?
Deja am vorbit cu L., ne-am si scris despre aceasta abordare rasfatata a Ortodoxiei – plina de palavre, care “stie ce se-ntimpla”, care are “raspunsul exact” la orice problema, conform cu ceea ce spun “specialistii”. Încep sa cred ca aceasta e problema ei principala, care nu îl priveste în mod direct pe parintele Pantelimon.
Un exemplu: ea este îngrozita de faptul ca T. a fost primita în Biserica [venind din romano-catolicism] fara Botez sau Mirungere. “E gresit”, zice ea. Dar noi nu vedem nimic gresit; e de datoria preotului si a episcopului sa decida, si deci nu e treaba noastra (cu atit mai putin a ei). Rinduiala prin care ea fost primita a fost de mult aprobata prin iconomie, si poate ca în acest caz a fost cea mai buna solutie, deoarece T. ar fi putut ezita si mai mult în fata Botezului. Pogoramintul Bisericii a fost întelept. Dar L. ar vrea ca cineva “sa-i citeasca Vladicai Antonie hotarirea Soborului” pe aceasta tema. Dragul meu, el a fost aici, compunind hotarirea care permite explicit episcopilor sa se foloseasca de iconomie ori de cite ori doresc! Nu ne place deloc aceasta atitudine, pentru ca introduce în atmosfera Bisericii tulburari complet inutile. Iar daca are de gind sa-i spuna lui T. ca ea nu este cu adevarat o membra a Bisericii Ortodoxe, ar putea pricinui rani de nespus în sufletul ei.
Un alt exemplu: L. era foarte bucuroasa ca Q. a fost botezata [dupa ce fusese de mai multi ani membra a Bisericii Ruse din Diaspora]: în sfirsit, a procedat “drept”! Dar pe noi nu ne multumeste deloc aceasta atitudine, pentru ca vedem din partea ei un semn al unei imaturitati spirituale de proportii si un fanatism îngust din partea celor ce îl încuviinteaza. Sfintul Vasile cel Mare refuzase sa boteze un om care se îndoia de validitatea botezului sau, si aceasta deoarece el primise deja împartasanie de mai multi ani si era prea tirziu sa te îndoiesti atunci de calitatea lui de membru al Bisericii lui Hristos!
În cazul convertitilor nostri este evident ca cei ce insista sau sunt convinsi sa primeasca Botezul dupa ce au fost membri ai Bisericii încearca, dintr-un sentiment de nesiguranta, sa primeasca ceva pe care taina nu îl da: siguranta psihologica, o compensatie pentru vechile esecuri din vremea cind era deja ortodox, un abonament pe viata la “clubul” celor care au dreptate, o “corectitudine” duhovniceasca automata. Dar acest act pune sub semnul întrebarii Biserica si slujitorii ei.
Daca preotul sau episcopul care ar primi asemenea oameni ar gresi (atit de mult încit sa fie necesar apoi ca întreaga rinduiala a primirii sa fie savirsita din nou!), s-ar crea un soi de Biserica în Biserica, un cliseu care, spre deosebire de „cei mai multi episcopi si preoti”, are întotdeauna “dreptate”. Si desigur ca aceasta este cea mai mare problema de astazi – si chiar a vremurilor ce vor urma [subl. trad.]. Este foarte greu sa te lupti cu ea, pentru ca ti se ofera raspunsuri “simple si clare” la toate întrebarile, iar instabilii nostri convertiti gasesc ca acesta este raspunsul la toate nevoile lor.
Citeodata am vrea sa credem ca toata “problema parintelui Pantelimon” din Biserica noastra este doar o chestiune de accente diferite care, în final, nu vor fi teribil de importante. Dar cu cit analizam mai mult, cu atit ajungem sa credem ca treaba e mult mai serioasa decit atit, ca de fapt se formeaza un “sectarism ortodox” pe cheltuiala (si spre paguba) poporului nostru simplu. Pentru aceasta, cei ce sunt constienti de acest lucru, trebuie sa fie “rivnitori conform cunostintei”. În trecut, Biserica a supravietuit unor ispite mai mari, dar ne temem pentru convertitii nostri, ca nu cumva în simplitatea lor sa fie atrasi în vreo secta si/sau în afara Bisericii.
Dumnezeu este cu noi! Trebuie sa sporim în credinta.

Roaga-te pentru R. Scrie ca e pe cale sa “renunte” la Ortodoxie si e “obosit” pentru ca nu a gasit ceea ce cauta de saisprezece ani. E trist, o poveste tipica despre convertire (una dintre cele mai obisnuite): goliciune în interior, si mai vrea sa obtina ceva de la Ortodoxie fara sa lucreze asupra lui însusi, adica în sensul de a-i jertfi ceva lui Dumnezeu. Acum îi scriu sa citeasca Confesiunile Fericitului Augustin, o buna carte pentru convertiti, cu toate ca, dupa cum se stie, Fericitul Augustin avea destula energie interioara pentru a începe ceva! E foarte interesant ceea ce scrie în Cartea a VI-a, anume cum el împreuna cu zece prieteni voiau sa întemeieze o comunitate, dar si-au pus problema sotiilor, cum se vor încadra…, apoi planul a cazut.
Sfintul Grigorie de Tours este teribil de impresionant! Am gasit o viata a lui din secolul X, alcatuita în special din scrierile lui…, este una din cele mai miscatoare vieti pe care le-am citit vreodata.

Deoarece locuiam atit de departe de prima parohie (350 de mile departare) nu cunosteam înca toate formele pe care le putea lua evlavia ortodoxa, în special cele legate de Postul Mare. Auzisem, sau citisem despre Rinduiala Iertarii cu care începe Postul Mare, dar nu o vazusem pina atunci, si nici nu întelesesem exact sensul ei, asa ca l-am întrebat pe parintele Serafim.

Cererea iertarii din aceasta duminica [Duminica Iertarii] are loc dupa Vecernie. De obicei, înainte de a cere iertare, se cinta Canonul Pastilor, pentru ca cei de fata sa guste putin din bucuria pascala înainte de începerea Postului (initial se practica numai de catre pustnici, care posteau asa de aspru încit abia mai supravietuiau pina la Pasti, dar constituia si o mingiiere pentru noi pacatosii). Este bine sa ceara iertare unul altuia în mod personal, printr-o plecaciune pina la pamint si un sarut întreit (pentru cei de acelasi sex) sfirsind cu a doua plecaciune pina la pamint. În manastiri aceasta rinduiala se face conform rangului, într-o ordine desavirsita, dar într-un loc precum Catedrala din San Francisco e o dezordine minunata, toti fiind aliniati se pleaca înaintea episcopului si a clerului, iar restul oamenilor din catedrala se pleaca cum pot.
Am primit în sfirsit scrisoarea doctorului Kalomiros despre evolutie, pe care am citit-o cu diverse simtaminte. Sunt aici destul de multe lucruri pozitive, pe care le-am putea folosi în studiile noastre despre evolutie. El a corectat citeva greseli si inexactitati din citatele si interpretarile mele patristice si, pentru prima data, conceptia lui originala despre evolutie începe sa se limpezeasca. Totusi, ceea ce este dezamagitor, este sa vezi cum si-a construit un sistem solid pentru uzul propriu. Suntem de acord cu o mare parte din citatele lui patristice (desi nu toate), dar el le-a pus împreuna, asociindu-le cu filosofia moderna a evolutiei, crezind ca aceasta este incontestabil un fapt stiintific – refuzind chiar sa discute cu mine despre partea stiintifica, pina ce îi voi putea oferi un titlu de expert în stiinta. Cred ca-i vom trimite un citat dintr-o teza de doctorat în Biologie în care se arata ca teoria “recapitularii” fetusului uman (despre care Kalomiros crede ca e un fapt dincolo de orice critica, nu mai este luata în serios de oamenii de stiinta. Este evident ca nu este obisnuit cu critica recenta sau cu autocritica din stiinta evolutionista; la acest aspect, probabil ca Grecia este în urma cu multe decenii înaintea Vestului. Dar per total, critica lui nu e chiar asa de inutila.
I-am întilnit pe Vladica Antonie si pe Vladica Nectarie; sunt niste martiri pentru turmele lor. Multumita lui Dumnezeu, traim în afara lumii si a “obisnuitei vieti bisericesti”! La urmatoarea ta vizita vei vedea ce îmbunatatiri frumoase a adus Vladica Antonie pentru Biserica noastra!
Am avut prima zapada însemnata a anotimpului, iar camionul nostru este împotmolit pe la jumatatea drumului spre munte, cu aproape o tona de hirtie si alte materiale în el.
Dumnezeu este cu noi! Ne cerem iertare înainte de începutul Postului pentru pacatele împotriva ta facute cu gindul, cuvintul si fapta. Dumnezeu sa ne ierte pe toti si sa ne miluiasca. Fie ca acest Post sa fie unul plin de roade.

Parintele Serafim se hotarise sa tipareasca o serie de articole, majoritatea fiind traduceri de-ale sale, bazate pe Vita Patrum a Sfintului Grigorie de Tours.

M-am cufundat adinc în Ortodoxia din Galia secolului VI. Ce mireasma minunata are! Ne rugam ca Dumnezeu sa ne ajute sa tiparim aceasta carte ca o datorie catre Vladica Ioan [care i-a iubit atit de mult pe sfintii din Vestul pre-schismatic]. Introducerea mea, care a început cu doua pagini, are acum treizeci spre patruzeci de pagini!
S. [unul din novici] va pleca spre Jordanville [Manastirea Sfinta Treime]… Bietul om nu are nici cea mai mica idee despre ce înseamna sa “lucrezi pe cont propriu”!

La multi ani de Ziua Onomastica! Hristos sa te pazeasca totdeauna în harul Sau.
Ideea unei “biblioteci” a noastre ne-a bucurat si pe noi – cel putin stim ca exista undeva! De fapt ne-am gindit mult la ea în ultima vreme, dar am fost ocupati cu un proiect ce nu suferea aminare – niste îmbunatatiri la tipografia noastra.
Este evident [din raspunsul referitor la tiparirea cartilor si a revistei lor, Orthodox Word] ca exista un interes real fata de Ortodoxie. Ceea ce e dezamagitor e faptul ca exista prea putina ascultare, si aici ma refer la povestea numeroaselor esecuri ale convertitilor. Nu am mai auzit de R.; cel mai probabil e ca va încerca sa-si gaseasca raspunsurile în Boston, etc., de ce? Pentru ca doreste în primul rind un fel de “siguranta” care nu-l va clinti sau schimba, sau care îl va face sa-si asume cine stie ce responsabilitate.
Nu vad multe sperante nici pentru ceilalti cursanti de vara trecuta ai academiei noastre. Toti au stat alaturi de noi, dar este evident ca C. e pe cale de a deveni un “floater ortodox” , iar parintele S. pune în circulatie “sindromul convertitului deceptionat” care nu-si poate gasi pacea nicaieri. Ne rugam sa supravietuiasca, dar background-ul si atmosfera lumeasca comploteaza puternic împotriva lor. B. continua sa viseze, dar cel putin sta într-un singur loc, Jordanville, de unde tocmai am primit ceva de la el, de care ne-am bucurat foarte mult: un încarcator de baterii pentru bateriile casetofonului nostru.
Cu voia lui Dumnezeu, vom umple mai multe numere din Orthodox Word cu materiale despre Ortodoxia din Galia; bineînteles ca pot exista cazuisti care cred ca acesti sfinti “nu se regasesc în calendar”, sau ca umbra Fericitului Augustin învaluie mai multe figuri importante ale acestui timp.
Legat de primul punct, am foarte usurati de replica Vladicai Nectarie. El a pus doar o sigura întrebare: „Au fost ei atunci [înainte de marea Schisma] recunoscuti ca sfinti de Biserica Romano-catolica? Daca da, atunci fireste ca sunt ortodocsi” – probabil cu citeva exceptii care trebuie cercetate separat.
Legat de al doilea punct, noi ne-am temut putin de “reactia din Boston”, pur si simplu pentru parazitii pe care i-ar putea pricinui. Din acest motiv, am primit acum doua zile cu o mare usurare ultima reeditare facuta de parintele Nichita a articolului semnat de parintele George Grabbe despre educatia ortodoxa a copiilor, unde Prosper din Aquitania este citat favorabil. Singurul sustinator “fanatic” al doctrinei despre har a Fericitului Augustin din Galia secolului V! El este singura figura a timpului sau pe care noi am ezita sa-l numim Sfint fara o cercetare prealabila (pe care o vom si face curind), dar chiar si atunci am vrea sa credem doar ca el accentueaza prea mult unele aspecte si nu ofera o învatatura falsa. Apropo, micul articol al parintelui Mihail Azkoul despre Fericitul Augustin din ultimul numar din Vita Cea Adevarata [The True Vine] este destul de slab, construit numai din citate de “la sursa”. Nu stie nici macar unde sa caute pentru a afla care este adevarata perspectiva ortodoxa despre el.
Dar dincolo de acesti paraziti, atmosfera secolelor VI si VII din Galia este întaritoare si plina de inspiratie pur ortodoxa, mergind chiar pina la detaliile iconografice, vestimentare etc. Sfintul Grigorie de Tours este un izvor atit de bogat, încit nu mai este nevoie sa “reconfigurezi” duhul ortodox al acelei vremi; noi îl recunoastem si ca pe un Parinte al Rasaritului, iar cartile lui sunt realmente de aceeasi valoare ca si Dialogurile Sfintului Grigorie cel Mare, Lavsaiconul, Limonariul, etc. Daca Dumnezeu ne-ar mai fi dat înca doi ani cu o ocazie de aur ca acum, am fi putut folosi Galia ca pe un “cap de pod” pentru a administra o doza puternica atit Angliei cit si Irlandei ortodoxe! Sau poate ai putea face tu acest lucru!
Calatoria ta [în Anglia si Scotia] din aceasta vara sa fie începutul unei constientizari ortodoxe a Angliei din trecut, nu numai pentru tine, dar si pentru altii. Pentru rugaciunile Vladicai Ioan, fie ca acest drum sa aduca roade.
Mi-ar placea teribil sa stau aici si sa traduc operele complete ale Sfintului Grigorie de Tours (existente toate într-o franceza foarte literala care îmi va ajuta latina mea defectuoasa) precum si alte multe texte de temelie ale acelui timp pe care le avem în ruseste. Din cind în cind, ne mai îngaduim sa si visam nu numai la o biblioteca completa, ci si la doi sau trei frati care sa fie de un cuget cu noi, care ar putea sa dubleze sau sa tripleze munca de traducere si tiparire; dar realitatea obiectiva ne spune ca noi atingem o eficienta maxima tocmai “prin suferinta pina la capat” pe care o înduram. Am impresia ca noi “pre-digeram” hrana unui anumit numar de cautatori, si daca am mestecat-o prea mult, vor începe sa li se faca rau!
N-am revenit la scrisoarea lui Kalomiros si, înainte de vara, nu cred ca vom mai încerca vreun raspuns. În ciuda tonului ei neplacut, scrisoarea are folosul ei, caci arata ce fel de reactie ar fi stirnit în anumite cercuri cartea noastra despre evolutie, daca n-ar fi fost mai întii testata/încercata prin acest schimb de scrisori. Aceasta ne ajuta sa evitam unilateralitatea. Am impresia ca dr. Kalomiros e putin rationalist; el nu scrie ca din interiorul unei traditii, ci ca unul care se straduieste sa se introduca în traditie. Neîntrerupta noastra traditie ruseasca, în ciuda presupuselor sau adevaratelor ei western-isme, are o tarie si o vioiciune pe care “redescoperitorii traditiei” nu o au. Sa ne ajute Dumnezeu sa exprimam aceste lucruri într-un mod acceptabil si usor de asimilat pentru oameni de astazi.

Simtamintele tale în privinta slujbelor Pascale sunt îndreptatite. Cel putin asa simtim si noi! În conditiile date, daca aceasta dorinta s-a înfiripat de prima data în inima voastra si daca ati reusit sa va împartasiti cu o saptamina sau doua înainte de Pasti este foarte firesc duhovniceste sa întimpini Pastele în liniste, acasa. Dar nu te astepta ca multi sa înteleaga acest lucru! Cei mai multi oameni gindesc dupa “opinia publica bisericeasca”, care nu întotdeauna întelege astfel de lucruri.

Roaga-te cu tarie! Marti dupa-amiaza Arhiepiscopul Averchie a trecut la Domnul cu pace, lasindu-ne singuri. Parintele Herman s-a dus la înmormintare [în Jordanville] cu Vladica Antonie si Nectarie. Fireste, pentru noi e o lovitura. Noi înca mai speram sa-l avem ca sprijin pentru citiva ani, dar Dumnezeu a vrut altfel. Simtim cit de greu este sa sprijini dreptatea Bisericii care apasa asupra noastra. Tocmai am fost informati ca Manastirea Schimbarea la Fata a pregatit o “epistola” pentru noi, prin care îsi exprima cu lux de amanunte dezacordul fata de “Prolog” [viitoarea carte despre Sfintii din Galia], si tremuram numai cind ne gindim la ce batalie ne sta în fata. Noi stim un lucru: întelepciunea omeneasca nu ne va ajuta! Ne încredem în rugaciunile Vladicai Ioan si Vladicai Averchie din cer. Parintele Vladimir din Jordanville (cu care a vorbit ieri parintele Herman) spune ca atmosfera e “înfioratoare”. Ce ne asteapta oare?
Dar Dumnezeu este cu noi!
Roaga-te pentru Arhiepiscopul Averchie, vineri în special – înmormintarea va avea loc în acea dupa-amiaza.

O data cu moartea Vladicai Averchie, plecarea lui S. si vizita celor trei tineri convertiti de saptamina asta, suspin si ma gindesc: este oare posibil sa ajungi la o întelegere autentica a Ortodoxiei acum cind te simti înconjurat de multi care “stiu mai bine” sau de altii care “nu stiu” si care sunt slabi ca niste spaghete? Sau poate, asa cum bine a sugerat odata tinarul T.: daca toti ceilalti gindesc în mod diferit, oare noi suntem aceia care gresim? Dar atunci ma duc cu gindul la Vladica Averchie, la parintele Pomazansky si la toti ceilalti din generatia mai veche din care aproape toti s-au prapadit, si vreau sa pling pentru tinerii “stiu-toate” care au gresit tinta. Dar întelegerea vine numai printr-o suferinta reala, si cit de multi pot acest lucru?

Parintele Serafim vorbea adesea despre valoarea suferintei în viata duhovniceasca. Dar fiindca societatea noastra a produs idei foarte nesanatoase despre suferinta, se cuvin citeva cuvinte lamuritoare. Parintele Serafim învata ca suferinta este un mijloc duhovnicesc, nu un scop în sine. Nu avem de-a face aici cu o idee crestina periculoasa sau sentimentala de sorginte vest-europeana conform careia trebuie sa te victimizezi, suferind din noblete de dragul unui Dumnezeu minios, ca “ispasire” pentru propriile pacate (sau ale altora). Ci mai degraba, el credea ca atunci cind suferinta vine, vine ca o consecinta a propriei noastre imaturitati sau a greselilor noastre, si dobindeste valoare numai daca învatam ceva din aceasta suferinta .
Acceptarea durerilor si a greutatilor care rezulta din firea noastra umana cazuta, sau acelea trimise din “afara” prin prigoniri si neîntelegeri, nu e aceeasi cu mila fata de sine, ci trebuie sa înmoaie inimile noastre împietrite de pacat si sa purifice firea noastra spirituala, facindu-ne sa ne simtim din ce în ce mai mult dependenti de Dumnezeu. Trebuie sa acceptam aceste suferinte fara a ne plinge, altfel nu vor avea nici o valoare duhovniceasca. Adesea parintele Serafim vorbea de nevoia de “a suferi pina la capat” o anumita problema sau greutate. Prin aceasta întelegea ca omul trebuie sa rabde, din nou, fara a se plinge, rabdarea fiind unul din cele mai bune instrumente pentru sporirea duhovniceasca.
Pentru ca aveam de gind sa facem unul din obisnuitele noastre drumuri la Catedrala din San Francisco, parintele Serafim ne-a trimis urmatoarea rugaminte:

Roaga-te pentru noi, mai ales cind te afli la mormintul Arhiepiscopului Ioan, atunci cind mai ai ocazia sa treci pe acolo. Numarul nostru pe martie/aprilie i-l vom dedica, drept care avem nevoie de putere si întelepciune pentru a spune un “cuvint” important despre el. Cind vei fi acolo, cere-i binecuvintarea pentru noi.
Asteptam ca parintele Herman sa se întoarca pina luni [de la înmormintarea Arhiepiscopului Averchie din Jordaville, NY]. O mare povara a cazut peste noi odata cu plecarea Arhiepiscopului Averchie. Ce exemplu de rodnicie ne-a dat el, pina în ultima clipa! De aceea, nici noi nu trebuie sa cadem în deznadejde, ci sa continuam sa propovaduim cuvintul.

Parintele Herman s-a întors cu bine seara trecuta. La urmatoarea noastra întilnire îti va comunica impresiile calatoriei sale. Imaginea Bisericii în general e destul de sumbra: generatia rusa mai veche e pe moarte, iar parintele Pantelimon îsi canalizeaza acum întreaga cariera bisericeasca catre o “preluare” a autoritatii, indiferent de formele pe care le-ar putea lua aceasta. Seniorul parinte Pantelimon [din Jordanville] da din cap si zice: “Ce fel de ieromonahi sunt astia de astazi – cred ca e sfirsitul lumii!” El [parintele Pantelimon din Boston] are o mare influenta asupra seminaristilor si a calugarilor mai tineri din Jordanville, ca unul care este un “expert” în teologie si care submineaza cu succes autoritatea generatiei ruse mai vechi. În legatura cu acest lucru, daca Dumnezeu ne întareste, ne vom spune “cuvintul” nostru.
De acum încolo, roaga-te zilnic pentru Episcopul Lavru [succesorul Arhiepiscopului Averchie], ca Dumnezeu sa-i dea puterea sa duca cea mai grea cruce. Desi este un om foarte sincer, are multi dusmani feroce! Noi i-am promis sustinere deplina.

Suntem în miezul noptii Marii Vineri, ceasul arata ora 2 a.m., iar noi, dupa obiceiul monahal, ne vom trezi pentru Utrenia Marii Simbete – cred ca Prohodul îl vom face în zori, cind începe sa se crape de ziua. Cit de emotionante sunt aceste slujbe – o comoara care acum pare sa dispara de pe fata pamintului.
Raminem toti trei aici, într-o pace adinca, putin dupa ce am primit Sfinta Împartasanie, si… ne simtim mai tari si mai capabili sa facem fata viitorului. Acum este evident ca ni se va cere mai mult, drept pentru care va trebui sa devenim mai “vizibili”. Avem mare nevoie de cit mai multe rugaciuni din partea ta.
Parintele Herman a adus cu el citeva casete de la înmormintarea Vladicai Averchie si de la Liturghia Darurilor mai înainte Sfintite de dinaintea ei. Acestea vor fi darurile noastre pascale catre comunitatea voastra; vei fi astfel în contact cu un adevarat “eveniment” duhovnicesc din Biserica noastra. Abia pot sa le ascult; as vrea numai sa pling; era un om drept, noi am fost socati sa aflam ca putini au fost aceia care-l pretuiau. Va trebui acum ca noi sa-i facem cunoscuta învatatura, dindu-ne seama ca, daca am sta nepasatori, ea s-ar putea pierde.
Ne simtim pe marginea dezastrului – dar cred ca aceasta este starea pe care trebuie sa o simtim .

Am inclus o carte despre contextul în care se gasea Ortodoxia în Marea Britanie. Foloseste-o si returneaz-o cind o termini.
Roaga-te pentru V., catehumenul nostru. A sosit acum citeva zile si deja a plecat, dar poate se întoarce. Ma îndoiesc ca-l vom putea ajuta sau vedea macar cumva, ne e o teama teribila pentru viitorul Americii. Ce se întimpla atunci cind un super-guru [la fel ca si Antihristul] vine sa exploateze aceste suflete neajutorate?

Nadajduim ca aceasta scrisoare te gaseste cu bine si cu ginduri bune înainte de lungul tau pelerinaj.
Evenimentele si descoperirile pe care le-am avut în ultimele citeva luni ne-au pus serios pe ginduri, în special cele legate de viitor. Citind noua scrisoare din Boston [de la Manastirea Schimbarea la Fata] catre Mitropolitul Antonie Bloom [exarh în Londra al Patriarhie Moscovei] – care este, desigur si ca de obicei, de cele mai multe ori “corecta”, dar pe un ton nepotrivit – se desprinde un singur gind: aceasta este o repetitie pentru o scrisoare similara catre episcopii nostri! Se cred asa de tari acum si atit de plini de sine încit, evident, este doar o chestiune de timp pina se vor plictisi de atita “incorectitudine” si “inconsecventa” din partea episcopilor nostri care nu vor sa rupa în mod oficial comuniunea cu toate Bisericile Ortodoxe. Suntem siguri ca deja s-au înfuriat pe noi din cauza ca am descoperit lumii, prin noul nostru Orthodox Word, ca nu am rupt legatura cu ei. Fanatismul pluteste în aer; a devenit chiar o moda în aripa americana a Bisericii noastre, iar pozitia mai echilibrata a episcopilor nostri va parea acum, pentru cei care gindesc “logic”, una de netolerat. Toate acestea par ca ne ridica întrebari: Pe ce pozitie stam acum? Unde am putea merge de aici?
Nu putem urma calea “Ortodoxiei din Boston” – o Ortodoxie “reformata”, care se întimpla sa fie de cele mai multe ori “corecta”, dar care de fapt se situeaza în afara traditiei ortodoxe, o creatie a logicii umane. E o ispita teribila pentru vremurile noastre si cred ca marea majoritate a convertitilor vor cadea probabil în ea. Ne e teama ca nu cumva toate articolele noastre despre fanatism din ultimii ani sa fi contribuit la crearea unui monstru. Pentru viitor va trebui sa accentuam “simtirea” Ortodoxiei, fara de care fanatismul este gol si chiar vatamator.
Probabil ca pe viitor, “aripa dreapta” a Ortodoxiei va fi împartita în multe dioceze mai mici, cele mai multe luptindu-se si anatemizindu-se reciproc. Daca macar Biserica noastra Rusa din Diaspora ar putea fi unitara, situindu-se pe o cale sanatoasa, fara sa încline spre stinga ca o reactie împotriva aripii fanatice – ne va fi destul! Trebuie sa mentinem viu contactul cu clerul rusesc din generatia mai veche, chiar daca unii dintre ei ne par prea liberali, caci altfel ne vom rataci în jungla fanaticilor ce se dezvolta în jurul nostru.
E de la sine înteles ca învatatorii nostri trebuie sa ramina titanii acelei generatii mai vechi: Vladicii Ioan, Averchie si toti ceilalti de valoarea lor. Vladica Nectarie e cel mai scump om din acea generatie care ne mai ramine. Dumnezeu sa-l tina în viata ani îndelungati!
Cel ce voieste sa ramina în adevarata traditie a Ortodoxiei va trebui sa fie ferm hotarit si rivnitor, fara a înclina spre fanatism, fara sa creada ca ar putea sa-i învete pe episcopii nostri ce sa faca. Mai presus de toate, trebuie sa ne nevoim sa pastram adevarata mireasma a Ortodoxiei, fiind macar putin “afara din lumea aceasta”, detasati de toate grijile si politica acestei lumi sau chiar de cea bisericeasca, hranindu-ne din mincarea nelumeasca pe care Biserica ne-o da cu prisosinta. Bine scrie Batrinul Macarie într-o scrisoare: “Fanatismul limiteaza modul de gindire al omului, dar adevarata credinta da libertate. Aceasta libertate se descopera prin fermitatea omului în toate momentele de fericire sau de tristete”. Acea libertate este un semn al Ortodoxiei; iata si motivul pentru care iosefitii s-au despartit de Serghie în 1927: nu pentru o eclesiologie gresita sau pentru vreo încalcare a canoanelor, ci pentru ca el a lipsit Biserica de cel mai pretios dar al ei: libertatea ei interioara.
Dar, pentru a simti aceasta, trebuie sa avem mireasma Ortodoxiei. Sa nu o pierdem!
Roaga-te pentru noi în saptaminile ce vor urma, în special în ziua mortii Vladicai Ioan (în mormint, în timpul Liturghiei, între 6 si 8 a.m.). Simtim ca stau înaintea noastra si a Bisericii vremuri cruciale, drept care vrem sa-i cerem acum Vladicai Ioan, din ce în ce mai des, sa ne arate ce sa facem, cum sa procedam. Fie ca prin rugaciunile lui sa raminem statornici pe calea cea dreapta în mijlocul ispitelor ce ne stau înainte.

Asteptam cu nerabdare relatarea pelerinajului tau [din Anglia], pelerinaj care s-ar putea transforma într-o sursa de inspiratie pentru Ortodoxia Americana. Într-adevar, este simplu sa iei de bune cele mai mari comori care îti stau la îndemina. Vedem aceasta la greci si la rusi, care poseda astfel de comori patristice la care noi, cei de pe tarim american, nu putem decit visa, iar în privinta convertitilor englezi, nu putem decit sa speram într-o crestere tot mai mare a evlaviei fata de proprii lor sfinti ortodocsi.
Cit despre numarul dedicat Mitropolitului Filaret , putinele reactii pe care le-am avut pina acum au fost în mare parte favorabile. Dupa cum am auzit de la doi preoti greco-americani, parintii Pantelimon si Nichita pastreaza o tacere ostentativa. Scrisorile lor au fost foarte sincere, fara partinire, dar e evident ca sunt extrem de naivi atunci cind vorbesc de ceea ce crede sinodul, si pur si simplu nu-si pot închipui ca pot exista ispite si din partea dreapta. Am încercat sa-i pregatim putin pentru socul care îi asteapta.
Din toate acestea se desprinde necesitatea de a formula o pozitie sanatoasa, echilibrata, care va accentua adevarata Ortodoxie, care se opune cu hotarire ecumenismului si modernismului, fara a întrece masura încercind sa definim lucruri precum prezenta sau absenta harului sau rebotezarea celor care sunt deja ortodocsi. Va fi o sarcina foarte dificila, mai ales datorita prezentei printre noi a unui fanatic care din punct de vedere politic este teribil; dar, cu ajutorul lui Dumnezeu si pentru rugaciunile sfintilor nostri patroni, vom încerca tot ce ne sta în putinta pentru a face putinul nostru.
Nu prea avem nadejde ca episcopii nostri ne vor da vreo solutie mai simpla pentru a o folosi. Noi personal nu avem nici o problema: din pricina crescindei apostazii, noi nu avem comuniune cu dioceze non-Sinodale, fara a avea vreo dusmanie, fara a demonstra prea multe lucruri si fara a-i judeca pe cei ce îngaduie o asemenea comuniune. Acest lucru ne permite libertatea sa ne ocupam si sa ne inspiram din chestiuni necontroversate, fara de care viata bisericeasca devine insuportabil de sufocanta. Cu cit sunt mai multi cei ce ofera hrana duhovniceasca si inspiratie, cu atit mai bine pentru toti.

Iata aici o copie a scrisorii noastre catre parintele Nichita. Am fost foarte usurati dupa ce i-am scris, punind capat tensionatei taceri care ne-a coplesit pina acum. Dar nadajduiesc ca aceasta scrisoare îi va dovedi “apostazia” noastra finala. Celor doi preoti greci care au protestat [împotriva articolului despre Mitropolitul Filaret] le-am scris cu o prudenta mai mare, încercind sa batem în retragere. Nu au mai existat si alte proteste, dar ni s-a spus ca s-a stirnit “consternare” – ceea ce nu dovedeste decit premisele eronate ale extremei lor pozitii. Atunci cind vor voi sa exprime punctul de vedere al Sinodului, va trebui sa se întoarca cu fata spre episcopii nostri – altfel totul va fi un dezastru.

Nu am auzit nimic de la parintele Nichita si, ca sa fiu sincer, nu credem ca va avea nici cea mai mica disponibilitate sa încerce sa vada lucrurile într-o alta lumina. El are o foarte puternica siguranta de grup, iar daca vom încerca sa-i schimbam pozitia, acest fapt îl va soca foarte tare, si aceasta din pricina grupului în care se afla si nu din cauza acelora de a caror Ortodoxie se îndoieste de citva timp. Presupun ca acest articol i-a dat exact ocazia de care avea nevoie pentru “a sti sigur” ca noi nu suntem demni de încredere. Pina acum nu am primit nici o scrisoare deschisa.
Ei bine, deja a devenit foarte limpede ca nu mai suntem la moda în acel cerc, iar stradaniile noastre, cel putin pentru o vreme, vor fi sustinute mai putin ca în trecut. Este un lucru trist, deoarece în acesti ultimi zece ani si ceva a fost destul de evident ca în America s-a manifestat o dorinta si un interes deosebit pentru adevarata Ortodoxie, iar a folosi acest fapt doar ca pe o linie de partid nu va face decit sa aduca vatamare adevaratei misiuni ortodoxe.
Am mai primit niste dialoguri ale parintelui Dimitrie Dudko, si putem spune ca detine destula forta pentru a raspindi cele de trebuinta nu numai în Uniunea Sovietica ci si aici. Vorbeste împotriva transformarii în “papi” a episcopilor si duhovnicilor nostri, sau împotriva celor ce gindesc mai mult pentru ei, nelasind nimic altora. El este una din vocile cele mai sanatoase si mai proaspete din Ortodoxia de astazi (în ciuda unor greseli teoretice), dind mari sperante pentru viitorul Ortodoxiei din Rusia. Avind acestea în cuget, trebuie sa fim mai deschisi în privinta Patriarhiei moscovite. Întreaga problema a ecumenismului si a apostaziei nu poate fi abordata pur si simplu la nivel oficial – dogmatico-canonic, ci trebuie vazuta în primul rind din perspectiva duhovniceasca. Parintele Dimitrie este si el ferm împotriva închistarii noastre spirituale în canoane, împotriva abordarii lor strict formale, care nu face decit sa sufoce viata bisericeasca, îngaduindu-le protestantilor sa iasa în fata cu o abordare mai “vie”. Este evident ca abordarea parintelui Pantelimon nu are nimic de spus Rusiei de astazi.
Pentru prima data Vladica Antonie a stat cu noi peste noapte, facindu-ne cea mai placuta vizita de pina acum. Am vorbit pe larg cu el despre chestiunea “rebotezarii” (celor care vin din alte dioceze ortodoxe) etc., ajungind împreuna la un acord desavirsit. Am tradus pentru el toate pasajele “controversate” din articolul nostru despre Mitropolitul Filaret, dupa care si-a facut cruce multumindu-ne pentru osteneala scrierii lui. Este evident ca “rivna neconforma cunostintei” devine o problema care îi stirneste oarecari griji, atit lui cit si multora dintre episcopii nostri, si mi-e teama ca rezolvarea ei, daca exista vreuna, nu va fi usoara. Atita timp cit parintele Pantelimon are propria lui “dioceza psihologica” în interiorul Bisericii, va fi întotdeauna o sursa de neîntelegeri si conflicte. Cred ca virtutea de care avem nevoie este o anumita smerenie adinca a mintii, care îi îngaduie omului sa accepte celelalte perspective de privire a lucrurilor sau celelalte expresii la fel de ortodoxe ca si cele proprii. Cred ca daca ei ar putea face acest lucru, tensiunea care ne apasa ar disparea pe data. Pina la urma, poate ca nu e asa rau ca s-au suparat, pentru ca aceasta le va da o sansa mai buna sa vada lucrurile asa cum le vad altii si sa-si regindeasca putin perspectiva asupra lucrurilor. Dar vom vedea.
Vazind ca vara este pe sfirsite, ne ostenim mai mult sau mai putin pentru a nu ramine în urma. Indiferent ce ne asteapta, sa nu uitam niciodata ca Dumnezeu este cu noi! – cam tot asa si sfintii. Creste interesul fata de adevarata Ortodoxie si poate ca Ortodoxia noastra americana va supravietui chiar sindromului “Boston dependence” [dependenta de Boston], care pare sa fie, mai presus de toate, un semn al imaturitatii. Roaga-te pentru episcopii nostri!

Tocmai la timp pentru o notita. Saptaminile din urma au fost foarte ocupate nelasind timp deloc pentru lucruri suplimentare precum corespondenta, dar lemnele pentru iarna au fost în final strinse, chiar daca lucrul la Calendar nu a fost început.

În general, America (cel putin într-o mica parte) se trezeste la Ortodoxie. Mai mult ca oricind este esential sa avem “duh” drept si materialele necesare. Îmi pare rau sa aud ca L. e într-un dezacord profund cu pozitia noastra “ecumenica”. Dar fiindca este pozitia episcopilor nostri, cred ca unora li se înfatiseaza ca un dezastru. Sa ne pazeasca Dumnezeu!
În ultima vreme am primit semne bune, care indica faptul ca “a patra generatie” a rusilor din Diaspora a manifestat un interes duhovnicesc – acum în limba engleza. Misiunea noastra se îndreapta catre ei si catre acei convertiti care vor fi credinciosi.
Noaptea trecuta am avut un vis. L-am vazut pe Vladica Averchie (de ziua numelui!) tamiind pe un cimp superb plin de iarba, aflat cumva pe un loc mai înalt. Prin preajma era un diacon pregatit sa-i slujeasca în permanenta, dar nu stia ce cuvinte trebuia sa rosteasca, drept pentru care am îndraznit sa cint ceva, o cintare mai deosebita: “Sa învieze Dumnezeu si sa se risipeasca vrasmasii lui. Aliluia!” Nu eram sigur daca urmam Tipicul, deoarece mi se parea ca era alta slujba. Parintele Herman sugereaza ca e vorba de o slujba a învierii din Rusia – respectiv de o aniversare a eliberarii Rusiei de polonezi! Oricum, a fost o mingiiere!
A început din nou sa ploua. În ultimele zece zile am avut patru inci la barometru. Si putina zapada.
Noi suntem bine si luptam. Roaga-te pentru noi.

Nadajduiesc ca scrisoarea mea te gaseste cu bine si cu dispozitie buna. Ne luptam ca de obicei, si dupa neasteptatele dar obisnuitele probleme de tipar, am mai înaintat putin cu munca la Calendar. Cu voia lui Dumnezeu, anul viitor îl vom termina prin imprimare offset!
Suntem aproape de sfirsitul unui an pe care l-am început cu teama. Ne simtim “mai batrini, dar mai întelepti”. Problemele bisericesti par sa se rezolve de la sine mai repede decit ne-am fi asteptat. Atitudinea parintelui Pantelimon nu va prevala în Biserica. Ramine de vazut cum va avea de gind sa accepte aceasta situatie.
Aceasta ne va da o libertate mai mare pentru a face fata problemelor vremii. Ceea ce ne dorim mai mult e ca în Biserica noastra sa nu existe “tabere” sau chiar o schisma în toata regula. Si sa dea Dumnezeu ca diferitele semne de imaturitate venite din aripa convertita sa fie doar niste dureri ale cresterii. Cred ca a venit vremea sa ne largim sfera de activitate.
Viitorul nu ne nelinisteste, iar de parintele Pantelimon nu ne facem griji (ne-a trimis de curind niste rinduri împaciuitoare, scrise de mina sa – o raritate). Speram ca nu a fost împins spre o pozitie extrema de catre opinia publica din jurul lui. Noi chiar ne-am resemnat, recunoscindu-ne incapacitatea fizica de a tipari multimea de materiale pe care le-am dori, si suntem fatalisti în privinta iernii plina de zapada care tot încearca sa vina. Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Am avut asa de multi vizitatori în ultima saptamina încit înca suntem ametiti. Dar partea cea mai luminoasa a saptaminii a fost C.B. si prietenul ei. Am acceptat mai mult sau mai putin diagnosticul pus de L., conform caruia ea era efectiv aproape “pierduta în tabara protestantilor”, asa ca am fost luati complet pe nepregatite pentru adevar. E extraordinara! E plina de viata, e nemultumita de “corectitudine”, vrea sa se daruiasca în întregime lui Dumnezeu – dar nu e în stare sa se potriveasca “obisnuitelor” situatii ortodoxe de astazi. S-a încurcat cu un grup protestant, pe de-o parte din pricina confuziei de tinerete si, pe de alta parte din pricina nemultumirii fata de Ortodoxia caldicica pe care a vazut-o. A vizitat Seattle [parintele Nichita si parohia lui] (unde i s-a spus ca va gasi o adevarata si plina de viata comunitate ortodoxa), gasindu-l pe parintele Nichita la fel de nesatisfacut de “litera legii”. Are mult de învatat despre ceea ce se întimpla în exterior, dar inima ei e profund ortodoxa. Acum e doar o chestiune de gasire a unui loc în care sa dea rod. Ea si prietenul ei începeau sa se tulbure din ce în ce mai mult din cauza amestecului cu protestantii.
S-a putea sa-ti faca o vizita înainte sa plece în urmatoarele citeva saptamini si trebuie sa faci toate eforturile pentru a-i încuraja sa faca asa [vizita] daca tot iau legatura cu tine. Pentru noi, ei par sa fie o alta dovada ca se ridica o “noua generatie” de ortodocsi. E limpede ca C. a depasit fascinatia pe care o avea fata de activitatile protestante, fiind constienta ca în Ortodoxie exista ceva mai adinc, numai sa poata ajunge acolo. Roaga-te pentru ei.

Evenimentele se desfasurau rapid si neasteptat. Parintele Herman a fost hirotonit preot, iar parintele Serafim diacon. Desi parintele Herman a fost hirotonit la schit, de sarbatoarea Sfintului Herman din Alaska (12/25 decembrie 1976), pentru hirotonirea întru diacon, parintele Serafim a fost nevoie sa mearga la Catedrala din San Francisco. Îmi amintesc cum îmi spunea cit de mult se sfia si cit de nelalocul lui se simtea, înconjurat de toata “pompa si ceremoniile” de la Catedrala. În timpul celor cinci ore de mers pina la schit ne-am pomenit cu nesigurul nostru camion mergind în zig-zag; l-a oprit un politist si l-a supus pe parinte unui test al cumpatarii! Acest fapt, observa ginditor parintele Serafim, era într-un fel foarte potrivit: însemna ca diavolul încerca sa fie „chit”.
În sensul cel mai deplin, aceste hirotonii au însemnat pentru parinti si schit sfirsitul unui “timp de aur”. Sfirsitul unor sase ani de liniste si pace relativa si de calm exterior izvorit din adincimea padurii. De acum înainte vor fi din ce în ce mai multi vizitatori si pelerini, mai multi candidati la calugarie si mult mai multe probleme. Ele au marcat si începutul unor remarcabile noi activitati: crearea unor misiuni pe tot întinsul diocezei, din ce în ce mai multe activitatii scriitoricesti si editoriale, prelegeri, seminarii si asa mai departe.
De la bun început parintele Serafim a fost putin nelinistit. El si parintele Herman nu au cautat niciodata si nici nu au dorit sa ocupe vreun loc în cler. (Arhiepiscopul Averchie le ceruse de mai multe ori acest lucru, dar a fost refuzat.)
Lipsa acuta de preoti le-a insuflat parintilor o oarecare teama ca nu cumva sa fie nevoiti sa faca o munca obisnuita de parohie – care ar fi însemnat sfirsitul vietii de la schit si a tuturor viselor si sperantelor lor. Pe de alta parte, acum ca erau hirotoniti, cum puteau sa tina pentru ei acest dar? Si-au dat seama ca si-au luat responsabilitatea de a face un fel de lucrare misionara activa. Acest gind se lega de ceea ce parintele Serafim sesizase mai înainte, si anume ca Dumnezeu îi chema sa fie “mai vizibili”. Oricum ar fi, viata de schit, asa cum o traisera ei, se schimbase acum; “lumea” venise în “pustie”, asa cum nu o data îmi spusese parintele Serafim, si oricit de binecuvintati sau de roditori au fost anii ce au urmat, nimic nu va mai fi din nou în acelasi fel.

Noi suntem bine si luptam, coplesiti de harul dumnezeiesc pe care îl simtim foarte tare cum ne pregateste pentru vremurile grele care vor veni peste noi. Cu totii trebuie sa sporim tot mai mult în rugaciune.
Si daca încercarile anului 1976 au fost traite pina la capat, supravietuind cu totii, nu ne putem gindi decit la cum sa facem din anul ce vine un an cu multe realizari editoriale. Roaga-te pentru noi.
Am facut jeep-ul sa mearga, ne poate duce prin toate zapezile, fie la deal sau la vale, desi zapada se topeste din ce în ce mai mult.

Îmi pare rau ca ma lungesc atit de mult la scris. Ni se pare ca aceste ultime saptamini si luni au fost mai ocupate ca niciodata.
Orthodox Word pe iulie/august [1976] este aproape terminat! Ne simtim ca si cum am trage printr-o mlastina o povara imensa, dar avem nadejde ca noile numere se vor succeda mai repede de acum încolo.
Tirnosirea Catedralei din San Francisco pare sa fi fost destul de triumfatoare. S-a întimplat ca nu ne-a mai mers camionul, iar noi ne-am îmbolnavit, asa ca am ramas în pustietatea noastra – si cred ca am fost singurii din afara orasului San Francisco care am savirsit Liturghia! Episcopul Nicandru din Brazilia ne-a facut o surprinzatoare vizita înaintea plecarii sale spre casa, impresionindu-ne în mod placut – simplu si smerit, si cu totul fara prefacatorii sau politica.
Viata noastra a revenit mai mult sau mai putin la normal si desigur ca acum avem parte si de deosebita mingiiere a Dumnezeiestii Liturghii, care cu adevarat este cerul pe pamint, ce te face sa uiti de toate celelalte.
Ti-ar placea sa începem o serie de articole despre Teofan Zavoritul si mesajul sau pentru zilele noastre?

Ne apropiem de Post pregatiti într-o oarecare masura pentru luptele ce ne astepta si mai ales pentru efortul de raspindire al cuvintului Ortodoxiei catre multimea dispusa sa-l asculte. Am trait pina la capat o întreaga aventura cu parintele Pantelimon si influenta lui asupra Bisericii noastre si credem ca am descoperit raspunsurile la problemele pe care el le-a ridicat. Dupa ce de curind am ascultat relatarea unui vizitator despre modul cum e privit parintele Pantelimon în Biserica noastra (de catre rusi si din ce în ce mai multi convertiti), un gind ne-a spus ca în final va trebui sa-l aparam, de dragul unor fapte bune care îl reprezinta, care sunt în pericol de a fi ignorate din cauza politicii lui. Desigur ca ramine de vazut daca ne va lasa sa-l aparam, sau daca se va multumi chiar cu raminerea în Biserica noastra ca unul care nu o sa ne mai stabileasca “tonul” nici macar în engleza. Dar noi nu ne tulburam din cauza acestor lucruri, ci suntem doar nerabdatori sa publicam în anul ce vine tot ce avem în plan.

Cercetarile noastre în cazul Fericitului Augustin [atacat în repetate rinduri de adeptii parintelui Pantelimon prin mijloace scrise] continua si acum. Dintre izvoarele ortodoxe nu gasim nici unul care sa-l excluda din rindul Parintilor sau Sfintilor! Ma asteptam ca macar ucenicul Sfintului Ioan Cassian, Sfintul Faust din Rhegium, sa foloseasca cuvinte aspre împotriva lui, dar chiar daca nu e de acord cu el, îl numeste totusi beatissimus pontifex Augustinus!

Zapada se topeste (saptamina aceasta s-a mai îngrosat cu cinci inci [aprox. 15 cm], dupa ce mai înainte erau 8 inci si ceva) si drumul este acum în stare buna. Vom face Liturghie în Simbata lui Lazar în jurul orei 8 a.m.
Am tiparit în final noul Orthodox Word, cu exceptia copertii. Va mai trebui ca pina la sfirsitul saptaminii sa-l pregatim pentru posta. Dar vai, unii vor gasi în el lucruri controversate. Însa eu unul nu simt nici o neliniste, sunt împacat cu tot ceea ce am scris.

Chiar atunci, Episcopul Nectarie se hotarise sa-l hirotoneasca preot si alesese duminica potrivita cind putea veni la schit. Alaturi de multi altii, am venit si eu pentru aceasta zi mare.

Vladica Nectarie nu ne-a spus la ce ora va veni duminica, dar ne-a spus sa facem Utrenia de dimineata ca sa poata ajunge la momentul oportun. Probabil ca ora 8 a.m. va fi potrivita.
O noua cultura de novici-candidati a început sa se intereseze de slujba, drept care am început cu toate fortele procesiunea preliminara – curatenia locului. Prin harul lui Dumnezeu am fost scutiti de necazuri si chiar de un adevarat scandal cind doi asemenea candidati nu au reusit sa apara în statia Redding Greyhound. În citeva zile am primit o scrisoare semi-incoerenta si violenta despre faptul de neiertat ca i-am neglijat, prin care i-am facut sa astepte noua zile într-un Hotel din Redding (oare nu s-au gindit si ei sa ne trimita o scrisoare sau o telegrama?), cerind acum sa-i despagubim pentru cheltuielile de calatorie si hotel! Nu ne putem închipui cind au venit si în ce oras.
E clar ca toate acestea s-au întimplat pentru a ne aduce putina cumpatare si pentru a ne aminti sa ne concentram eforturile catre cei cu oarecare disponibilitate pentru a se nevoi spre mintuirea lor. În asemenea conditii nu ne mai putem gindi prea mult la viitor, ci mai mult asupra supravietuirii duhovnicesti de pe-o zi pe alta! Exista astazi si tineri mai seriosi, dar ei sunt o minoritate neînsemnata.
În ciuda oricarui fapt, raminem “pesimisti optimisti”.
Roaga-te pentru noi, si în special pentru mine, duminica.

În acea duminica, ziua hirotonirii parintelui Serafim întru preotie, Episcopul Nectarie m-a tuns si pe mine ca citet. Pentru mine a fost o bucurie duhovniceasca neasteptata – sa fiu astfel “legat” de parintele Serafim în aceeasi Liturghie. Chiar înainte de începerea slujbelor din ziua respectiva (era o frumoasa lumina care acoperea zapada de pe virful muntelui si din jurul schitului, ca un simbol al puritatii si al harului lui Dumnezeu) l-am întrebat pe parintele Serafim cum simtea hirotonia, iar el a raspuns încet: “Plin de pace”.

Iarta-ma ca-ti raspund asa tirziu. Încerc sa continui traditia slujirii Liturghiei timp de patruzeci de zile dupa hirotonie – si nu e usor! Oare Vladica Ioan cum savirsit-o zilnic pentru o viata întreaga?!
V.W. ne-a înapoiat manuscrisul cu evolutia, adaugindu-i niste comentarii. A fost foarte critic (pentru care s-a si scuzat, temindu-se ca nu cumva sa para prea aspru), dar cred ca în esenta are dreptate cind spune ca abordarea noastra este înca destul de stingace si prea dezvoltata, fapt care-i va face pe unii sa renunte de la început sa o citeasca. Spre surprinderea mea, desi el este pro-evolutie, ramine deschis catre o paradigma diferita, numai daca i se da un sens stiintific, fiind foarte interesat de Societatea pentru Cercetari Creationiste. Spunea ca una dintre slabiciunile articolului nostru era aceea ca nu cita din surse stiintifice anti-evolutioniste.
Toate acestea implica mult mai multa munca înainte de a iesi ceva demn de a fi publicat, dar într-un fel sunt usurat sa vad ca acum anti-evolutionismul stiintific circula nestingherit si ne putem folosi si noi, chiar daca într-o masura mai mica, concentrindu-ne mai mult pe texte patristice, care se potrivesc aproape în totalitate cu modelul “creationist”. Ar fi bine daca am gasi o ora în aceasta duminica pentru a discuta aceste lucruri – cred ca nu as avea timp sa stau acum singur si sa cuget la acest subiect!
Vorbind recent cu P.Q., am simtit o ciudata si profunda goliciune înlauntrul lui. Îsi bate capul cu probleme de “precizie” în canoane, dar în adincul lui nu-i pasa de ele. De cit de multa inima are nevoie Ortodoxia americana si de cit de putina minte! Dar nu pot da vreo alta rezolvare decit rugaciune staruitoare si o educatie elementara dupa izvoarele ortodoxe.

Deoarece pe proprietatea noastra aveam doar o mica capela unde tineam slujbele citirilor, am început sa primim critici – chiar si de la unii convertiti – pentru ca nu parcurgeam mai des sapte sute de mile dus-întors pina la o parohie. Unii au crezut chiar ca deveneam Credinciosi Vechi.

Suntem încredintati ca ai avut un Paste fericit. Al nostru a fost foarte frumos, dar foarte aglomerat. La Liturghia Pascala s-au împartasit cincisprezece persoane!
Despre [criticile împotriva ta si a slujbelor citirilor] – fac parte din viata obisnuita a naturii noastre cazute, patimase. Poate exista si o parte pozitiva, daca îti aminteste cit de usor se ridica ispitele, facindu-te mai prevazator si cumpatat – fara sa te îngrijesti de ce fac altii! Dar în legatura cu pericolul de a fi “în afara comunitatii ortodoxe” – e pura închipuire!

Avem apa! Sonda a intrat mai adinc decit planuisem (160 de picioare ), dar pare o sursa buna. Pompagiul va instala pompele pina miercuri, punind si un bazin – întreaga lucrare va costa aproape exact suma pe care enoriasii din San Francisco au colectat-o. E evident un dar de la Vladica Ioan! Lucratorii nostri de vara muncesc din greu, iar în aceasta vara avem mai multe proiecte mari pe rol.

Apropo, slujba Sfintului Grigorie al Nyssei este cu siguranta plina de laude exagerate la adresa lui - cind un Parinte are un duh ortodox, greselile lui sunt trecute în întregime cu vederea .
1977, în ciuda altor obligatii care ni s-au impus pina acum, cred ca va fi marele nostru an editorial, mai ales în limba engleza.
Noi suntem bine sanatosi, digerind toate experientele avute în ultimele saptamini si luni. Doar o concluzie: ÎNDRAZNESTE, ACTIONEAZA, TIPARESTE!
Stiai ca la scurt timp dupa hirotonirea noastra am primit o cerere de informatii despre intrarea în Biserica Ortodoxa de la cineva din Forest Glen (o mica localitate la patruzeci de mile vest de noi)!? Ce urmare!

Am inclus articolele pentru noul Nikodemos. Toate foarte bune. Dar ia aminte – daca chiar vrei sa-l aperi pe Augustin (si o faci destul de potrivit si echilibrat) s-ar putea sa pari ridicol. Daca e asa, articolul nostru va veni ca un fel de raspuns pentru ei. Daca esti gata de vreun posibil atac, atunci continua.
Roaga-te pentru noi. Lucratorii nostri de vara au plecat, iar pina la începerea iernii e multa treaba de facut.

Si zi asa, ai auzit de la parintele Lev Puhalo! Nu-l lasa sa te tulbure. De acum încolo vor veni tot mai multe atacuri din directia aceasta, dar noi stam pe o traditie a Parintilor veche de veacuri, putind da un raspuns împotriva acestei “rivne” fara rost.
Recitesc articolul meu [despre starea monahismului ortodox din America]. Nu pot decit sa cred ca este necesar ca aceste lucruri sa fie spuse acum, si daca acesta va fi sa fie “paiul” care va aprinde si mai mult controversa [cu Bostonul], facind-o cunoscuta lumii, atunci fie ce-o fi.
Ne asteptam acum la o încercare conjugata de a demonstra ca noi, împreuna cu cei care gindesc ca noi, suntem sub “influenta apuseana” sau chiar “protestanta”, ca preferam “evlavia si Evanghelia” si nu viata monahala, etc. Roaga-te staruitor pentru noi. Trebuie ca la toate acestea sa dam un raspuns echilibrat, rabdator, dar care trebuie facut public, astfel încit momentul final în care grecii vor ceda (ei acum exclud orice scapare printr-un artificiu) nu va veni ca o mare surpriza, iar explicatia va fi clara.

Am inclus prima caseta cu Episcopul Teofan Zavoritul . Include o scurta viata a Arhiepiscopului Averchie, iar apoi începutul articolului sau despre Episcopul Teofan ca profet al poporului rus. Ultima parte o poti adapta pentru un public în general ortodox si folosi ca pe o introducere la învatatura specifica a Episcopului Teofan despre viata duhovniceasca, care va urma pe celelalte casete.
Dumnezeu sa binecuvinteze aceasta osteneala. Vladica Averchie îl considera pe Episcopul Teofan ca pe o piatra de încercare a Ortodoxiei zilelor noastre – cu toate ca nici “pe ceilalti nu-i leapada”! – vrind sa arate doar cit este de important.

Scrisoarea de la parintele Lev este asemanatoare ultimei lui scrisori catre noi, desi e mult mai detaliata. Nu voi raspunde la ea. Omul este foarte bolnav si indiferent de ceea ce îi spui va raspunde într-un mod bolnavicios.
Dar ceea ce e mai important – nu el e cel ce a construit toate acele idei! Într-o oarecare masura (chiar daca într-un mod putin nebunesc) el reflecta parerea de “grup” [a adeptilor parintelui Pantelimon]. Daca as fi primit scrisoarea, as fi fost tentat sa trimit o copie parintelui Nichita (care-l sustine cu tarie), întrebindu-l urmatoarele: “Crezi ca e normal? Mie mi se pare ca el e pe cale de-a înnebuni de tot! Ai putea oare sa-l convingi sa nu mai trimita scrisori de felul acesta?” Probabil ca daca oameni ca parintele Nichita ar fi vazut în ce mod se raspindesc ideile “grupului” prin cineva ca parintele L. s-ar fi oprit si s-ar fi gindit putin. Dar vai, mi-e teama ca parintele Nichita n-o sa-si dea seama ca scrisoarea are ceva nefiresc.
Desigur ca acolo sunt si niste jumatati de adevar. Este de asemenea foarte adevarat ca unii episcopi (respectiv parintele George Grabbe [Episcopul Grigorie de mai tirziu]) vor spune ca Episcopul Teofan al Poltavei era “nebun”, dar ei nu au nici un fel de temei solid pentru a-si sustine afirmatiile – el nu era “la moda” si de aceea a parasit societatea bisericeasca într-un mod ciudat, pe care multi nu-l vor întelege niciodata.
Raspunsul la toate acestea se gaseste în toata activitatile noastre misionar-editoriale. Am primit mai multe raspunsuri noi la articolul nostru despre monahism, mai exact de la calugari care fac parte din cele trei “categorii” [ale monahismului american] pe care le-am enumerat. Toti gasesc ca articolul reflecta realitatea, parind ca au înteles unde vrem sa batem. Poate ca doar citiva îl vor gasi iritant pentru încercarea de dinamitare a mitului Boston, dar poate ca va fi de vreun folos de îndata ce va disparea socul.
Între timp, noul Orthodox Word se apropie de sfirsit, iar “bomba” Metropolitana Chiril va exploda în curind , dar cred ca aici noi oferim o solutie de natura sa-i tina pe multi departe de a cadea iremediabil în teribila anarhie jurisdictionala care va veni.

A nins pe noi o saptamina întreaga (19 inci), cea mai mare zapada pe care am avut-o vreodata), dar acum s-a mai muiat, raminind doar putina pe alocuri. Ne-am apucat în sfirsit sa pregatim Calendarul pentru anul viitor.
Despre cele doua femei laice care locuiesc prin preajma [Mary Mansur si prietena ei]: pentru ele, timpul acesta a fost unul foarte potrivit pentru a se lepada de dominatia spirituala si psihologica a Protestantismului evanghelic si a trece în duhul Ortodoxiei, avind ocazia de a primi des Sinta Împartasanie. Vladica Antonie chiar le-a dat binecuvintarea sa mai stea între protestanti , numai daca ar putea face acest lucru pe raspunderea lor, dar aceasta e o recunoastere a faptului ca noi, ortodocsii, nu stim sa ne folosim de o astfel de rivna! Pina acum nu vedem cum ar putea urma un pas mai departe, dar cred ca va veni firesc, în curind. Acum ele îsi pun deoparte pentru o vreme vigoarea duhovniceasca. Roaga-te ca Dumnezeu sa le arate o cale spre o activitate ortodoxa plina de roade – de care avem asa de mare nevoie în Biserica.
Pe linga acestia, am mai fost vizitati de aproape cincisprezece insi protestanti [din primul lor grup], incluzind mai multi dintre “batrini”. Nu stiu ce poate însemna acest lucru. Unii dintre ei au multe din ideile crestine sanatoase, iar noi am dori din tot sufletul sa le putem oferi Crestinismul integral, Ortodoxia - dar pina acum nu am reusit decit sa semanam seminte.
Duminica, C. s-a spovedit si s-a împartasit pentru prima data dupa zece ani si ceva. În citeva zile se va întoarce în lume, dar în ianuarie s-ar putea sa se întoarca la noi. Roaga-te pentru el. Este foarte naiv, si de aceea s-ar putea usor sminti. Raceala ne ia pe fiecare la rind, dar acum numai D. este într-o stare mai rea.

Un raspuns scurt : deja grecii [din Boston] l-au pus sub semnul întrebarii pe “Constantin XII” al nostru, iar noi l-am consultat pe Arhiepiscopul Averchie asupra problemei. S-au facut cercetari care au dat la iveala faptul el se gaseste în cele mai bune izvoare rusesti; Vladica Averchie a spus ca în nici un caz nu trebuie renuntat la acest nume. Daca Sinodul de la Constantinopol din 1451, care a respins Uniatismul, are vreo valoare istorica, cu siguranta ca nu poate fi considerat uniat; romano-catolicii neaga [ca a fost uniat Constantin], iar aici izvoarele nu ne spun mare lucru. De fapt, acest Sinod este pomenit într-una din Vietile Sfintilor pe care le-am primit din Boston cu ani în urma (cred e vorba de viata Sfintului Nifon).
E interesant ca Photius Kontoglou a pictat o icoana a lui cu aureola, pe care parintele Pantelimon o respinge, zicind ca e facuta “pentru uniati” – ceea ce mi se pare un pic ciudat [deoarece uniatii nu-l revendica pe Constantin]. Nu vedem nici un motiv de neîncredere în izvoarele rusesti care, chiar daca ar fi avut aceasta problema în fata, s-ar fi situat pe o pozitie anti-latina.
Cred ca într-o zi sau doua voi fi terminat si a doua caseta despre Sfintul Teofan Zavoritul. Aceasta va umple doua sectiuni: una despre analiza Ortodoxiei rusesti din zilele lui – pierderea miresmei, pregatirea pentru revolutie; si alta despre ceea ce gaseste el ca fiind cauza: triumful duhului acestei lumi în societate. El da o definitie clasica a duhului lumii, care ar merita o sectiune întreaga numai pentru ea. Toate acestea sunt o buna introducere la viata din zilele noastre, care s-a pregatit pentru furtuna profetita de el. Iar apoi, urmatoarele tale sectiuni ar trebui sa vina cu un raspuns: ce este viata duhovniceasca si cum o putem dobindi. De o mare valoare pentru zilele noastre!
Cred ca mesajul parintelui Lev catre noi este un avertisment pentru a fi cumpatati! Într-adevar, este destul de dezechilibrat, avind un teribil sentiment de nesiguranta care revendica “biruinte” ieftine asupra celorlalti pentru a se justifica pe sine. Cred ca el este tipul din care sunt facuti impostorii clasici.
Nu ne putem închipui cum se refera la Alaska ca la o proprietate personala. Implicarea Bisericii noastre în Alaska nu pare sa fi dat roade deloc, iar noi trebuie sa ne resemnam, lasind-o pe seama Mitropoliei [astazi OCA] – departe de a înfiinta cumva acolo o a treia (!) dioceza!
Raceala e trecuta, iar acum lucram de zor la Calendar – lung de opt pagini. Vremea s-a racit si pe viitor asteptam multa zapada, dar acum drumul nostru e bun si uscat.

Doar o nota despre vreme. Drumul este acoperit cu aproape opt inci [în jur de 20 de cm] de zapada. Daca ai lanturi, vei putea ajunge pina la jumatatea drumului. Dar se pare ca pina diseara zapada se va îngrosa. Nu stiu daca vom mai iesi pina duminica.
Parintele Herman s-a dus în Alameda sa slujeasca la hramul Vladicai Nectarie , la doua zile dupa aceea eu am fost la ziua lui onomastica. În ambele zile am avut priveghere de toata noaptea, cu Liturghie dupa miezul noptii. Vladica a reusit sa slujeasca cu noi Liturghia, dar întreaga priveghere îi era peste puteri.
Ne-am bucura sa te vedem duminica, dar va trebui sa lupti pentru a veni! Vladica Antonie doreste sa vina, dar cred ca zapada îl va împiedica.

Ne-am revenit dupa week-end si am ispravit cu camionul. Dupa citeva aventuri, am lasat libere cele patru cauciucuri si am împins camionul în josul drumului, loc în care omul de la fiare vechi ne-a dat cincizeci de dolari pe el – si pina la sfirsitul celor opt zile de dinaintea înmatricularii va trebui sa fie reconditionat!

Felicitari din nou de ziua onomastica; am cintat “La multi ani” pentru tine.
Roaga-te pentru noi. Diavolul, mai ales acum cind vremurile sunt rele si chiar fratii tai întru credinta par cumva fara inima, vrea sa ne ispiteasca a gindi: “la ce bun?”. Tocmai am primit o scrisoare de la parintele Y. prin care ne explica în detaliu prelest-ul [înselarea] în care ne aflam, înselare ce se vede în principal prin aceea ca îl pastram în Calendar pe Fericitul Augustin, parasind religia pentru “un fanatism de dreapta”. Dumnezeule mare, ce-o mai urma dupa?

Primisem un telefon din Medford, Oregon – situat la aproape nouazeci de mile nord de locuinta mea din Etna, California – de la un grup de rusi, greci si sirbi care voiesc sa formeze o parohie ortodoxa (în acea vreme nu exista nici una care sa apartina de vreo jurisdictie la sud de Eugene, Oregon). Am trimis parintilor acest mesaj, care au aranjat o întilnire cu familiile organizatoare din Medford.

Întilnirea [cu oamenii din Medford] a mers bine si cred ca în curind vom avea acolo o parohie (cu tine ca preot! – s-au bucurat nespus de perspective, deoarece noi, fireste, eram putin prea monahali pentru ei). Aceasta pare sa fie chemarea lui Dumnezeu catre tine – dar sa nu te înfricosezi de ea. Fireste ca va fi o smerita misiune parohiala si nimic mai mult.
Dumnezeu sa te ajute sa-ti termini cu bine Postul. În tot ce se întimpla, este clar ca Dumnezeu Îsi arata mila si providenta Sa catre smeritele noastre eforturi misionare.

Arhiepiscopul Ilarion ne-a facut o frumoasa vizita. Este foarte echilibrat, fiind în duhul nostru rusesc – un viitor Vladica Lavru. Esentialmente vedem lucrurile la fel, doar ca, mi se pare mie, nu priveste în profunzime la “problema noastra greceasca” si se concentreaza mai mult catre organizarea Bisericii. Pe viitor nu cred ca va fi un foarte bun punct de sprijin. Sper sa-l poti întilni cindva si sa vorbesti cu el.

Am petrecut o Cincizecime frumosa, iar pe la sfirsitul zilei, am avut de furca cu un sarpe cu clopotei în mijlocul terenului manastirii (felul diavolului de a protesta!).
Despre descurajarea în care te aflai – sper ca a trecut. Daca nu, încearca te rog sa-ti dai seama de faptul ca toata aceasta lucrare crestina are loc la nivel local – chiar acum si aici, între mine si Dumnezeu si cei din jurul meu. Daca e posibil mai mult – la nivel bisericesc general – e ceva ce se adauga la lucrul de baza. Avind în vedere vremurile de acum, eu însumi sunt surprins de cite lucruri putem face. Sa te inspiri de la cei ca Sfintul Nectarie si Vladica Ioan al nostru, care adesea au fost prigoniti “la nivel bisericesc general”, dar care nu au încetat sa fie rodnici.

Toata lumea s-a întors în siguranta, totodata am o presimtire buna despre misiunea Medford, iar grijile mele legate de ea au disparut. Desigur ca nu trebuie sa te încrezi în presimtiri, dar cred ca trebuie sa dam ce putem, fiind linistiti si încrezatori ca Dumnezeu va aduce roade din ea.
Auzim din ce în ce mai multe despre duhul “îngustimii” din Muntele Athos si cred ca în zilele Sfintului Paisie era la fel – probabil un motiv pentru care a plecat! Dumnezeu sa ne ajute pe toti sa împartasim tot mai mult din adincimea si respiratia adevaratei Ortodoxii.

L-am vazut marti pe F. si i-am spus ca nimeni nu si-a racit dragostea fata de el, dar ca asteptam cu totii sa se schimbe într-un final, urmind chemarea pe care i-a facut-o Dumnezeu. El a încuviintat tot ce i-am spus, incluzind necesitatea renuntarii la obiceiul îndreptatirii de sine si al abtinerii de la alcool, cel putin de dragul celor ce au suferit cu si pentru el. Spunea ca nu a mai baut nimic de cind parintele Herman l-a prins cu bautura.
Impresia mea generala e urmatoarea: obiceiul lui de a se îndreptati si rasfata pe sine este atit de complicat încit, omeneste, cazul lui e aproape fara sperante. Dar exista Dumnezeu. Ar trebui sa continuam sa ne ocupam cumva de el, ajutindu-l - si sa staruim cu toata puterea la îndreptarea lui, lucrind în permanenta cu el.
Se cuvine apoi ca restul sa vina de la el. Ai facut ce-ai putut. Nu te chinui mai mult cu el. Cred ca întreaga sarcina ti-a fost data de Dumnezeu pentru a-ti da seama de cit de adinc este imprimat pacatul în om si cit de încapatinata e vointa si rezistenta omului fata de îndreptarile vietii, chiar si în cazul convertitilor sinceri. Noi, cei ce voim sa ajutam, trebuie sa face cit putem de mult – apoi însasi persoana în cauza trebuie sa lucreze. E important ca tu sa-ti gasesti linistea constiintei ca ai facut tot ce ti-a stat în puteri, iar restul este lucrarea lui Dumnezeu – si vointa libera a lui F.

Un cuvint despre F. – care ar trebui sa se fi întors înapoi în Etna înainte de aceasta scrisoare.
Vizita lui la noi a fost linistita si lipsita de evenimente nedorite. Nu am cerut multe de la el – doar sa-si controleze cuvintele, lucru care l-a si reusit cu succes.
Am insistat sa-si ia o slujba si un apartament al lui, si sa nu se “introduca” în viata ta de familie sau sa ajunga un parazit, si sa fie foarte chibzuit, gindindu-se de doua ori înainte de a face ceva excentric sau împotriva dorintelor tale.
Parea sa înteleaga toate acestea, de aceea s-a aratat imediat de acord – dar cred ca în practica va fi o alta poveste. Nu trebuie sa-l tratezi cu o indulgenta excesiva, ci sa-l mentii la regulile de baza si sa-i spui raspicat ca daca nu poate face prea multe lucruri nu trebuie sa se dea de-o parte si sa stea degeaba – pentru binele sau si al vostru. Binele pe care-l face nu ar avea nici un rost daca tu vei continua sa-i înduri excentricitatile de care nu se leapada.
Am avut mai multe convorbiri cu el. Din punct de vedere intelectual parea sa înteleaga tot ce-i spuneam, dar, dupa mai multe întimplari avute cu el aici, trag concluzia ca el e tipul care spune “Da, da”, iar apoi continua sa faca tot voia sa. Singurul raspuns la acest caz este sa ceri de la el o relatare riguroasa despre acele lucruri pentru care este responsabil. I-am accentuat faptul ca astfel de lucruri sunt foarte importante pentru el – mai importante ca o rugaciune, o regula, etc. Are boala îndreptatirii de sine, si cel mai bun lucru pe care i l-ai putea face este sa-i insufli un simt al realitatii vietii de zi cu zi pentru oamenii normali.
I-am dat un sfat relativ duhovnicesc. Teoretic pare sa-l accepte si, indiferent ce-ar putea spune, îl va accepta, dar amindoi simtim în el absenta unei încrederi duhovnicesti deosebite, si pina ce aceasta va exista, calauzirea noastra nu-i va mai oferi multe. Este instinctiv centrat pe sine si nu cred ca întelege prea multe din afara lui.
Dumnezeu sa te ajute în orice vei face pentru el, dar fii deschis si direct cu el, fara ocolisuri, si nu te îngrijora la orice suferinta care nu-l ajuta deloc, dar care v-ar putea aduce vatamare tie si sotiei tale.
Dar nu am terminat tot ce aveam de spus despre vizita parintelui D. - un om prietenos, dar duhul pe care “batrinul” sau i l-a insuflat îl poate duce cu usurinta la ratacire.

În acel timp, Mary Mansur împreuna cu doua prietene, ambele convertite la Ortodoxie dintr-un grup evanghelic protestant, se stabilisera într-un satuc numit Wildwood, la aproape opt mile vest de schit, pe o proprietate oferita de parinti. Au petrecut vara sub cerul liber (în lunile de vara nu ploua foarte des), gateau la foc de tabara folosind apa de la un izvor din apropiere, în care vreme construiau prima baraca.
Ocazional, parintii veneau sa slujeasca Sfinta Liturghie în aer liber, într-un cring de brazi pregatit pentru acel scop, pina ce, citiva ani mai tirziu, a fost construita o capela. Pastrind o rinduiala liturgica usor scurtata, tinerele femei duceau o viata linistita, semi-monahala, cu toate ca nici una dintre ele nu primise tunderea în monahism.

Multe multumiri pentru frumosul dar de ziua mea de nastere. Pe K’an Hsi l-am admirat dintotdeauna, era un mare carturar; era un “ortodox” vertical.
Am avut putina zapada în ultimele citeva zile (patru sau cinci inci), dar Wildwood (unde am fost duminica pentru a sfinti apa de Boboteaza) este un paradis de iarna – peste un picior de zapada. Toti am schiat putin pe schiurile lui S.!
Avem pregatite pentru tipar mai multe carti – roaga-te sa fim în stare sa oferim cit se poate de mult! Dupa Liturghie, în Redding, vom avea periodic un curs de studii biblice, în plus vom si tipari ceva pe aceasta linie.

Slava lui Dumnezeu, seara trecuta am ajuns acasa în siguranta [din Medford]. Am vorbit cu enoriasii, spunindu-le ca noi suntem pentru traditia “veche” a Ortodoxiei. Cineva tindea sa creada ca oamenii ar putea fi facuti sa posteasca prin practicarea treptata a postului, iar eu am gasit prilej sa dau ca exemplu edificator ocazia oferita de aceasta prima duminica din Martie [în care a fost Duminica Lasatului de Sec de Brinza], cind se poate minca orice în afara de carne – ce ocazie ideala pentru o initiere treptata în post! Acela a zis ca oamenii vor încerca si acest mod.
Am fost linistit toata ziua, simtindu-ma foarte bine. I-am introdus putin în adevarata Ortodoxie, fara a face presiuni sau a afisa vreo figura acra. Dar va trebui sa începem sa vorbim putin mai tare. Venind înapoi, ma simt mai inspirat ca niciodata de faptul ca sunt oameni (în special din alte parti) care sunt însetati de Ortodoxie. Ni s-a dat Medford pentru a fi cumpatati si a ne smeri vazind adevarata natura a cimpului nostru misionar.
Bucurati-va în Domnul, si iarasi zic, bucurati-va! Putin cite putin, pas cu pas; înca putem face multe.

Se punea la cale o noua controversa. Parintele Serafim începuse lucrul la o noua serie de articole legate de învatatura ortodoxa despre sufletul dupa moarte – în special despre vechea conceptie traditionala a “vamilor”, prin care sufletul trebuie sa treaca dupa moartea sa. Aceasta era o învatatura pe care parintele Pantelimon si adeptii lui au combatut-o cu strasnicie de mai multi ani, cerindu-i parintelui Lev Puhalo sa-si scrie si el propria serie de articole despre aceasta tema, “corectind” învatatura traditionala.

Parintele Pomazansky a scris o replica la atacul lui Lev împotriva vamilor. Este scris la un nivel atit de înalt si de cuprinzator încit ma îndoiesc ca-l va convinge pe parintele Lev. Tot acest incident (care probabil ca nu s-a încheiat înca) pare sa dovedeasca cit de neputincioasa devine traditia ortodoxa în aceste vremuri din urma – cei bine-înradacinati în ea dispar cu repeziciune si, din aceasta pricina, obrazniciile teologice pot crea o întreaga furtuna pentru nimic. Raspunsul: mai multa smerenie si o mai intensa prezentare a textelor patristice. Seria ta de brosuri este întotdeauna actuala si de mare folos (ultima e extraordinara). Dumnezeu sa te ajute sa publici si mai multe si sa le ai disponibile în permanenta pe cele anterioare.
Înca mai avem putina zapada, iar astazi ne-am trezit cu lapovita – un început potrivit pentru linistea postului de care, vai, întotdeauna ma apropii cu cirteli, dar care, într-un final, intra pe fagasul lui normal. Iarta-mi te rog pacatele mele facute împotriva ta, cu gindul, cuvintul si fapta, transmitind si celorlalti de acolo aceeasi dorinta. Dumnezeu sa ne ierte pe toti si sa ne miluiasca si sa ne ajute sa petrecem un Post de folos!

Îti trimitem felicitarile noastre din toata inima de ziua ta de nastere si-ti dorim ani îndelungati de lucrari pline de roade în via lui Hristos!
A primit si parintele Herman o invitatie pentru a vorbi la Conferinta! Atmosfera de “petrecere” de acolo va fi destul de presanta, dar este un semn bun faptul ca invita oameni din afara „bisericutei”. Accepta invitatia cu toata hotarirea – cel putin putem oferi ceva mai putin abstract fata de cum sunt de obicei discutiile de acolo.
Saptamina trecuta am avut doua botezuri, un început bun pentru un nou an misionar! Studiul Bibliei a iesit bine. Am terminat primul capitol din Iacov.
În duminica aceasta voi pleca la Woodburn.
Gradina noastra se ridica pe zi ce trece, dar nimic nu s-a copt înca – pina acum au fost doar citeva zile de vara.
Am inclus doua mici daruri de ziua ta de nastere – o reproducere a icoanei “Ajutatoarea pacatosilor”, tiparita în China, si o fotografie a catedralei din Shanghai consacrata icoanei . Portretele Vladicai Ioan vor veni separat.
Roaga-te pentru noi. Cimpurile misionare sunt înca deschise si trebuie sa lucram cit mai este timp!

În week-end-ul trecut am facut o frumoasa calatorie misionara în Woodburn. Au fost prezenti aproape treizeci de insi, si aproape toti au primit Sfinta Împartasanie.
Nadajduiesc ca restul postului sa-ti fie unul roditor.

Parohia din Medford a redactat o cerere formala catre Episcopul Nectarie pentru a ma hirotoni preot, totul fiind apoi aranjat pentru prima saptamina de dupa Pasti, la schit. Vremea era foarte rea - aer rece cu ploaie tot timpul. Vineri am fost hirotonit ierodiacon si diacon, iar simbata preot, slujind duminica prima mea Liturghie. În ciuda vremii nefavorabile (care transformase drumul catre schit într-o vale noroioasa), au fost prezenti o multime de oameni din diferite misiuni.
Duminica dupa-amiaza, parintele Herman a plecat într-un pelerinaj la Muntele Athos, iar parintele Serafim s-a întors cu mine în Etna, unde am slujit împreuna în mica noastra capela mai multe Liturghii. Cinstea pe are am avut-o, aceea de a sluji la masa Domnului, a fost coplesitoare, fiind o mare mingiiere. Dar, asa cum se întimplase si cu parintii, hirotonia mea a însemnat sfirsitul unui “timp de aur” de lucru tihnit si de relativ anonimat.

Hristos în mijlocul nostru! Doar o nota de la parintele Herman: a vizitat cu bine Jordanville, iar acum este în Europa.
[Cineva îi trimisese parintelui Serafim o prelegere despre sufletul dupa moarte semnata de parintele Lev Puhalo]. Este extrem de grosolana, revelind o stare avansata de parere de sine si dispret fata de altii. El recunoaste deschis ca ne-a provocat în mod deliberat sa venim cu “învatatura” noastra, astfel încit sa o poata face publica alaturi de învatatura Arhiepiscopului Ioan din Jordanville etc. pe aceasta tema. Articolul lui pare sa fie o varza totala de idei nedigerate, luate de aiurea, a caror tema este: „Vedeti cit de destept sunt si cit de putin stiti voi”. Are de gind chiar sa “expuna” si icoana “vamilor” si sa arate cit de gresit am interpretat-o sau ca este demodata si apuseana.
Miine vom vizita Wildwood-ul pe la mijlocul Rusaliilor. În rest, noi suntem bine.

Nadajduiesc ca vei putea tine un cuvint la pelerinajul nostru de vara. Despre ce ai vrea sa vorbesti? Eu voi vorbi despre “Crestinii ortodocsi fata în fata cu anii ‘80”, iar parintele Herman va vorbi despre Arhimandritul Gherasim (a zecea comemorare de la moartea sa) si poate si despre Sfintul Inochentie din Alaska. E posibil ca si Vladica Antonie sa tina un cuvint. Noi suntem bine, vom face miine Liturghie de Sfintul Nicolae la Wildwood.
Parintele Herman a sosit teafar din Muntele Athos. A trimis o carte postala din Karyes. Slava lui Dumnezeu! Are permis pe patru zile, dar poate ca-l va putea prelungi.

Ne bucuram sa auzim ca parohia Medford merge înainte cu bine. La vremea aleasa de El, Dumnezeu va gasi o cale si pentru construirea unei biserici si tot ce o mai fi nevoie. Daca ne gindim în ce stare era Medford-ul acum citeva luni… este uimitor cit de bine s-au desfasurat lucrurile.
M. se afla aici pentru citeva zile. Ceea ce ne spune ea despre duhul de acolo nu e promitator deloc. Epoca influentei Boston a trecut, dar pare sa existe o atmosfera de “accepta si nu cirti” si “nu tulburati linistea”, ca sa te faca sa te întrebi daca nu cumva atitudinea teritoriului nostru misionar nord-californian, este cumva o floare rara. Pentru mine, tot ce cuprinde Ortodoxia este înca este atit de proaspat si are o nevoie atit de mare de a fi vestit, încit sunt deplin încredintat ca ma voi vesteji chiar în Jordanville. Lipseste oare undeva vreun ingredient magic? Sau cumva e din cauza ca “prea multi ortodocsi îsi baga nasul peste tot”? Oricum, slava lui Dumnezeu pentru duhul pe care Arhiepiscopul Ioan l-a lasat aici!
Fiindca tot veni vorba, slujbele de la mormintul sau [la pomenirea mortii sale, 2 iulie] au iesit bine. Chiar am tinut o predica (cu un rezumat în engleza) despre Vladica Ioan. Dar de îndata ce m-am întors, am fost darimat de o raceala si abia astazi mi-am recuperat cit de cit vocea si putina putere!
Cum merge pregatirea pentru cursul si cuvintul pregatite pentru pelerinaj? Cred ca întreaga idee din spatele pelerinajului si a cursurilor ar putea fi una foarte rodnica, dar vom vedem cum le va binecuvinta Dumnezeu. Vremurile sunt prea rele pentru nu te apuca de lucrari “creatoare”!
Roaga-te pentru noi! Duhul este osirduitor, dar trupul este neputincios!

Se întimpla ceva fantastic cu parintele Lev Puhalo. Citindu-i scrisoarea, încep sa ma întreb: suntem cumva cu totii nebuni, s-a întors oare lumea pe dos? Ce l-o fi facut sa atace o învatatura care întotdeauna a fost acceptata de Biserica? Mai mult, cu toate citatele lui patristice va semana o si mai mare confuzie printre credinciosi. Poate ca acesta este modul prin care “renasterea patristica” (în forma ei “la moda”) îsi va vedea cindva sfirsitul – …într-un reductio ad absurdum suprarealist. Eram aproape sigur ca se va estompa, dar se pare ca acest lucru întirzie sa aiba loc. Si, Doamne, cu cita slava desarta se înconjoara! Nu stiu deloc ce gindesc oamenii despre articolele sale, cu exceptia d-nei P., care a scris despre tulburarea ce a cuprins-o vazindu-l cum ataca articolele noastre, dar e clar ca atmosfera ortodoxa de astazi e suficient de nesigura pentru a-i permite sa continue, pina ce, într-o buna zi, va sucomba de la sine. Dar, tu ai dreptate – nu trebuie sa ai deloc de-a face cu el si nu-l lasa sa-ti tipareasca nici un articol; tot ce face este pentru vreun scop politic personal, prevestitor numai de lucruri rele.
A plecat M. (din Jordanville), dupa ce a stat patru zile cu noi, si impresia mea finala a fost putin pesimista. Gindeste si simte totul atit de “corect”, incluzind si o apreciere potrivita a “maladiei corectitudinii” specifica convertitilor, încit mi-e teama ca a cazut într-un fel de maladie a “super-corectitudinii”! Exista astazi în cugetele multora un duh care pune piedici aproape tuturor celor care se angajeaza pe calea nevointelor duhovnicesti. Fie ca Dumnezeu sa-l pazeasca si sa-l învete simplitatea.
Multumita lui Dumnezeu, în timpul cit am fost racit, am reusit sa termin toate sectiunile pentru Sufletul dupa moarte, sperind sa putem începe si tiparirea lui înainte de sfirsitul verii. Ma gindesc sa-i adaug un appendix - “Raspuns catre un critic”, raspunzind astfel obiectiilor parintelui Lev cu toata blindetea si obiectivitatea, fara a-i pomeni numele. Ce crezi despre asta? Nu stiu, s-ar putea sa nu fie o provocare necesara, problemele putind fi rezolvate în text fara a stirni astfel o controversa. Ai mai auzit de vreo reactie a cuiva la articolele sale?
Am primit o scrisoare nervoasa de la K. [din Londra] prin care arata ca-l va ataca pe parintele A. în mod public. Am auzit de asemenea ca parintii de la manastirea X au trimis un protest scris împotriva parintelui Pantelimon. Dumnezeule! Ce se-ntimpla cu oamenii? Cit de usor se cade în ispita slujirii lui Dumnezeu prin tot felul de factiuni, gelozii si încercari de razbunare! I-am scris lui K. avertizindu-l sa se gindeasca mai mult la viata duhovniceasca si sa paraseasca politica bisericeasca.

Tocmai am primit Scara din Boston. (Ei zic ca ti s-au trimis si tie citeva). Din punct de vedere tipografic arata excelent, dar o introducere atit de pompoasa, parfumata – iar bietul Vladimir este aruncat la vechituri: lucrarea a fost “epuizata”! Nu e cinstit!
Astazi am primit si o scrisoare de la parintele R. din Boston, ca raspuns la cererea noastra – daca ar putea traduce pentru noi niste texte grecesti. Nu pot, sunt prea ocupati – dar se ofera sa revizuiasca traducerile noastre din rusa, pentru a evita “greselile” pe care le-a descoperit în traducerea noastra din limba rusa a Sfintului Simeon, pentru a nu ramine astfel cu o “traducere oribila” de felul celei din Sfintul Grigorie Palama publicata de Jordanville. Chiar el l-a tradus pe Sfintul Isaac Sirul – nu doar din greaca veche, ci si din zece manuscrise vechi care dovedesc ca textul grecesc tiparit este cu greseli, respectiv din textul siriac însusi (a învatat ceva siriaca). Scrisoarea e toata numai slava desarta si parere de sine care, întimplator, m-a îndemnat sa-i scriu o mica omilie de avertizare si un cuvint despre autoritatea duhovniceasca a unei persoane ca Episcopul Teofan Zavoritul, chiar daca nu era la fel de aproape de textul original. Poate ca parintele Herman nu ma va binecuvinta s-o trimit!
Acest ton e de insuportabil! Trebuie sa lucram din greu pentru a-l combate – miscarea misionara nu are nici o nevoie de asa ceva. Pelerinajul si cursul nostru va fi o ocazie de a semana în cugetele celorlalti o atitudine mai practica, mai aproape de nevoile lor, mai aproape de firescul existentei. Sa dea Dumnezeu sa prinda radacini! (De fapt sunt foarte încrezator pentru acest lucru. Cred ca “valul Boston” este deja trecut, viitorul nemaifiind de partea lor, decit poate un cliseu limitat, decit o influenta bisericeasca pe scara larga, dar noi trebuie sa umplem golul cit de bine putem!)
Biserica patimitoare din Rusia ar putea constitui un material potrivit pentru acest nou “ton”; la fel si Biserica din Uganda, de ale carei suferinte abia am început sa auzim. Am primit un miscator apel dintr-o parohie de acolo, pentru a-i ajuta la reconstruire dupa minunata rasturnare a “conducatorului antihrist”; îl vom tipari în numarul urmator. Zelul de acolo e un bun exemplu pentru adormirea noastra de aici. E. si familia lui din Arizona (ti-a facut cumva o vizita?) sunt un exemplu graitor venit din partea unor oameni la care trebuie sa ajungem pentru a oferi o energie crestina, ca o compensatie pentru copilareasca lor fascinatie pentru pompa. Cum o vom face?
Apropo, Vladica Vitalie tocmai a tiparit o traducere din Boston din Mitropolitul Antonie – Dogma mintuirii [Dogma of Redemption] – aceasta fiind “dogma” acuzata de erezie de catre cei mai multi dintre episcopii nostri si care, în cel mai bun caz, este susceptibila de cele mai multe interpretari si plina de exprimari nejustificate. Jordanville-ul nu va vinde cartea si e foarte probabil ca Vladica Nectarie sa interzica mediatizarea ei în dioceza sa, asa ca e posibil sa nu aiba o circulatie larga. Sincer sa fiu, cred ca mentalitatea celor care vor sa o raspindeasca este iremediabil depasita. Chiar indiferent de controversa pe care a creat-o, nu are de spus nimic deosebit.
Susan e binevenita sa faca o vizita duminica. Poate ca G. ar putea sa se întoarca cu ea si sa stea o saptamina, întorcindu-se în autobuz cu Ian.
Cum se prezinta cursul si discursul tau? Cred ca sunt frumoase si vii! Ale mele vin cu greu, dezvoltindu-se pe zi ce trece.

Multumesc pentru noua scrisoare a parintelui Y. si pentru raspunsul tau: raspunsul e foarte detaliat si la obiect; avem nevoie de mai multe asemenea raspunsuri clare pentru a curata citeva din mintile amagitoare de astazi. “Complimentele” parintelui Y. transmise Vladicai Lavru la sfirsitul scrisorii sale este un exemplu tipic de asemenea înselare. Voieste sa sfirseasca pe un ton pozitiv, “duhovnicesc”, dar numai prin formule si socoteli, nu în mod sincer. Acesta este tonul din Boston, care din nefericire este foarte raspindit acum – o ortodoxie a socotelilor, nu a inimii.
Parintii de la manastirea X ne-au trimis o copie a scrisorii lor, din care trag concluzia ca nu este un atac personal [împotriva parintelui Pantelimon] cum ma asteptam sa vad – si totusi este un exercitiu inutil de îndreptatire de sine si de acuzatii neclare ale “inamicului”. Pina acum este foarte clar faptul ca parintele Pantelimon a sadit în cugete un duh funest si otravitor; dar un lucru si mai trist e acela sa vezi ca raspunsul pe care el îl propune pentru cei raniti de el este adesea doar o reactie negativa, care efectiv nu merge mai departe de atac. Aceasta trebuie sa însemne ca “pantelimonismul” (adica: o ortodoxie a socotelii) este o boala a carei germeni îi avem cu totii, iar raspunsul nu trebuie sa fie un atac împotriva unui purtator de microbi, ci împotriva germenului însusi, un raspuns care, sa speram, va grai si inimilor acelora care sunt cel mai afectati de el. Putem da noi un asemenea raspuns? Am face bine sa încercam!
Pelerinajul si cursurile s-au sfirsit, lasindu-ne pe toti destul de vlaguiti – dar cred ca a fost un succes. S-au prezentat si asimilat multe fapte (chiar eu însumi am învatat o multime de lucruri!), dar, mai cu seama, atitudinea pe care vrem sa o obtinem nu pare sa vina: o Ortodoxie mai mult a inimii decit a capului. Diavolul s-a razbunat putin pe noi – parintele Herman a lipsit trei zile [de la curs] avind un abces la un dinte care, desi a fost tratat, nu va fi scos pina miercuri. Dar toti cei care au stat o saptamina întreaga de cursuri (în jur de cincisprezece cu totul) le-au luat foarte în serios, învatind multe lucruri din ele. Au fost si niste discutii aprinse între prelegerile pe chestiuni misionare, iar eu am încercat sa picur niste dreapta socoteala printr-un cuvint despre “minte vs. inima”, despre greselile excesului de zel si altele asemenea. Cred ca fiecare a plecat cu cel putin un început de constiinta a faptului ca elementele exterioare nu reprezinta realitatea. Absolvirea s-a sfirsit cu un concert: sonata Scarlatti, cintata de B.
Între timp, am avut si o saptamina turistica: un preot catolic si trei enoriasi din Redding, astazi, si trei anglicani din Noua Zeelanda, saptamina trecuta! Astazi ne-a vizitat si parintele L.J. (din Winnipeg) cu familia Anderson. Era foarte încintat de lucrarile noastre misionare (cu zece ani în urma ne îndemnase sa le “binevestim si hippiotilor!); are o inima foarte buna. De ce nu avem si noi, americanii, o asemenea pornire? Haideti sa încercam!

Ploua de mai multe zile, si am impresia ca va fi o iarna mult mai rece decit în anii trecuti, iar gramada noastra de lemne e înca mica.
Luni ma duc sa iau un nou frate din Florida. Corespondeaza cu noi de citeva luni, si în ciuda scrisorilor mele care au încercat sa-l sperie putin, înca a ramas hotarit sa vina, asa ca i-am spus sa vina si sa încerce o luna.

Parintele Herman îmi spune ca esti putin tulburat de noul articol [al parintelui Lev Puhalo care scrie împotriva vamilor]. Eu însumi sunt indignat!
Se propovaduieste ca ortodoxa o eroare grava, iar cei care urmeaza traditia ortodoxa sunt, potential, catalogati ca eretici. Este o înselare cusuta cu ata alba, deoarece parintele Lev are la îndemina tot vocabularul “renasterii patristice” încercind sa-i prosteasca pe toti ceilalti, sau cel putin sa-i catalogheze ca retrograzi sub “influenta” apuseana. Cu citiva convertiti – poate chiar multi – înselarea va prinde.
Întreaga noastra traditie a teologiei si credintei ortodoxe este respinsa ca “apuseana”, “scolastica” etc. Dincolo de erorile implicate, aceasta atitudine dovedeste un dispret fara margini fata de piloni ca Fericitul Arhiepiscop Ioan, parintele Mihail Pomazansky, Episcopul Ignatie, Episcopul Teofan Zavoritul – este ignorata întreaga noastra traditie rusa.
Cel putin în parte, articolele lui constituie un atac direct la propria noastra lucrare, iar eu, unul, ma simt profund jignit. Acesta nu este modul prin care cineva se poate angaja într-o dezbatere cu fratii sai crestini ortodocsi!
Destul cu toate acestea! N-ar avea nici un rost sa combati articolele parintelui Lev, care sunt o combinatie de denaturare, jumatati de adevar, citate rupte din context si slogane la moda. Dar e timpul pentru un puternic protest. Am în plan o scrisoare puternica prin care sa-i spun ca toate lucrurile de acest fel trebuie sa înceteze, ca el însusi, prin faptul ca initiaza asemenea articole, desparte cu buna stiinta Biserica în doua tabere care se exclud reciproc. Nu spun ca înca nu voi participa la Conferinta lui, dar voi face o aluzie. Nu o vom face daca vom afla ca parintele Lev are vreo legatura cu ea. Daca vrei, scrie-i si tu fara nici o rezerva. Fa-i cunoscut ca suntem foarte suparati. Totul arata de parca situatia se îndreapta catre un fel de confruntare, si cred ca a venit timpul sa încetam de a mai pastra tacerea fata de întreaga situatie.
În interior sunt destul de linistit si putin fericit ca totul începe sa se descopere, începind din locurile mai sensibile. Dar multi convertiti s-ar putea tulbura.
Mi s-a cerut sa vorbesc în Jordanville pentru Pelerinajul Tinerilor din decembrie – întilnire care va fi complet diferita de Conferinta din Seattle. Cred ca mesajul realist, practic, pe deplin traditional (asa cum e cel pe care noi încercam sa-l oferim în Pelerinajele noastre) începe sa comunice niste idei clare, gasindu-si propriile forme, fapt care îmi da sperante în fata formelor amagitoare ale “renasterii patristice” din jurul nostru.

Parintele Serafim fusese invitat sa vorbeasca la Pelerinajul anual de la Manastirea Sfinta Treime din Jordanville de sarbatoarea Sfintului Herman de pe 25 decembrie. A fost singura sa calatorie majora din afara teritoriului misionar. A preferat sa mearga cu trenul si nu cu avionul, deoarece simtea ca trenul, mergind mai încet, era un mijloc de transport mai civilizat. L-am întrebat odata, în vremea cind facea cercetari asupra sfintilor din Galia, daca ar vrea sa calatoreasca la locurile sfinte din Europa pre-schismatica. A raspuns simplu: “Nu”. “De ce nu?” “Pentru ca Dumnezeu mi-a dat tot ce am nevoie pentru mintuirea mea chiar aici, pe acest mic munte. Orice altceva ar fi numai distractie”.
A acceptat invitatia sa vorbeasca la Jordanville – singura lui vizita acolo – nu din curiozitate, ci pentru ca, prin vizitarea altor parohii de pe traseu, avea unica ocazie de a vedea la fata locului care era viata parohiilor noastre din afara micului teritoriu al diocezei San Francisco.

Sunt în gara Oakland asteptind trenul pentru Chicago – doar un cuvintel, acum înainte de plecare!
În primul rind, roaga-te pentru ca sa aiba succes calatoria mea si “cuvintul” meu sa dea rod. Am conceput niste idei, dar nu cunosc foarte bine “pamintul” [parohiilor de pe Coasta de Est] si poate ca nici nu sunt pregatite pentru el. Daca îmi amintesc bine, cuvintele parintelui Herman [de la Pelerinajul Tinerilor] au cazut în buna parte pe un teren nepregatit pentru ele. Poate ca pamintul e mai bun acum, dar sunt si multe “neghine”. Oricum, te rog mult, roaga-te. Sunt încredintat ca Dumnezeu va da tot ce va fi nevoie.
În al doilea rind – te rog, nu fa nici o afirmatie definitiva Parintelui Nichita despre intentia mea de a nu merge în Seattle, pina ce ma-ntorc din Jordanville. Cred ca va fi un numar mare de oameni de orientare ruseasca în Seattle, si ar fi o rusine ca toata tribuna sa fie rezervata pentru petrecerea “corectitudinii”, din moment ce noi am putea fi auziti acolo. Poate ca acum, dupa ce ma întorc, voi fi capabil sa spun ceva mai clar despre atmosfera bisericeasca. Voi avea niste discutii si în Cleveland, în parohia parintelui Teodor, si la una sau doua parohii din New Jersey. Nasul meu vrea sa îl ajut sa înceapa lucrul la o misiune în limba engleza pe teritoriu american în parohia sa (New Brunswick). Voi putea afla mai mult despre duhul parohiilor noastre.
Nu te îngrijora: macar de-ar fi un moment tensionat, “de lupta”, dar poate ca nu va fi si, de aceea, nu cred ca va fi nevoie ca vreunul dintre noi sa se duca la Seattle. Vom putea vedea mai bine ceva mai tirziu.
Parintele Roman din Boston vrea sa ma convinga sa merg si sa slujesc cu parintele Pantelimon, dar deja i-am spus ca acum este un moment foarte nepotrivit. Pentru a exista o pace plina de sens, trebuie mai întii sa aiba loc niste schimbari.
Mingiie-l te rog pe parintele Herman de ziua Sfintului Herman si apoi roaga-te pentru mine. Ma voi gindi la voi toti.

Slava lui Dumnezeu, am facut o calatorie minunata, întilnind multi oameni. Preotii tineri (în pelerinaj erau aproape doisprezece) au o stare de spirit foarte buna. Jordanville-ul îsi are problemele lui, dar chiar aceste dificultati par sa pricinuiasca un duh de umilinta în multe suflete.
Cuvintul meu a stirnit multe discutii, mai ales legat de “boala corectitudinii”. Exista o disponibilitate pentru a discuta despre ea si cred ca oamenii de aici au înteles-o cum se cuvine. Mai multi mi-au spus ca cuvintele mele le-au mers direct la inima, ca trebuie sa se adinceasca mai mult în Credinta fara sa se împiedice de elementele exterioare.
Doar o mica parte sunt nelinistiti de tonul si continutul Marturiei parintelui Nichita, dar cei mai multi nu sunt constienti ca exista un conflict în ascensiune între cele doua aripi ale Bisericii. Trebuie într-un fel sa ne folosim de acest prilej pentru a tine departe de extremism un numar cit mai mare de oameni. Trebuie sa luptam împotriva extremistilor fara sa para ca ducem cu adevarat o lupta, prin oferirea unei învataturi mai profunde si mai înalte decit simpla “ortodoxie corecta”, dind astfel tonul si pentru altii. Sfintul Tihon din Zadonsk are un cuvint pe care l-am folosit în discursul meu din Jordanville: „Ortodoxia noastra trebuie sa fie una a inimii, nu numai a mintii”.
Se pare ca o buna parte din oamenii nostri se vor duce si la Seattle. Cumva trebuie sa mergem si noi, de dragul lor, pentru a vorbi oamenilor din inima, dindu-le o hrana de sanatoasa care sa le mearga la inima, fara sa stirneasca controverse (doar daca nu ne vom lovi cumva de “fanatici” care vor vrea sa ne provoace). Trebuie sa-l privim pe parintele Puhalo ca pe un om bolnav, în primul rind la modul personal, fara sa problematizam prea mult în privinta lui. Învatatura proferata de el [vechea erezie a “somnului sufletului” dupa moarte], desi destul de eronata, nu reprezinta cel mai important lucru în discutie; ceea ce trebuie demascat mai degraba e maladia “corectitudinii” si a “autoritatii”.
Tinerii nostri preoti si monahi par sa fie toti în duhul nostru. Numai citiva americani si greci mai apropiati de Boston au “boala corectitudinii”. Miine o sa-l vizitez pe parintele D. si voi vedea daca voi gasi ceva acolo. Presupun ca el nu are decit putin din “virus”, dar apropierea lui de rusi si respectul sau pentru oameni ca Vladica Averchie îl va salva de extremism.
Am fost ocupat tot timpul, avind discutii aproape în fiecare zi. Într-o zi am împartit tribuna cu scriitorul sovietic Soloukhin, a carui urmatoare carte se va numi Manastirea Optina. Atmosfera în Rusia e în continua schimbare – dar si aceasta e o chestiune complexa. Diseara voi avea o discutie în Liberty Corner [New Jersey] cu niste ex-enoriasi ai parintelui J. (e sigur ca diavolul a distrus aceasta parohie!); aseara am vorbit cu copiii de aici, miine seara voi vorbi cu cei din parohia parintelui D. din Pennsylvania, iar simbata si duminica voi sluji cu parintele Valery Lukianov în Lakewood, New Jersey, unde voi vorbi în ruseste. Nu prea stiu înca ce voi spune.
Am vazut foarte putina zapada pe unde am fost [în Jordanville era putina, dar s-a topit în timpul cit am stat acolo), dar am auzit pe aici ca la schit sunt doua picioare [în jur de 60 de cm.] Nadajduiesc sa ma întorc cu bine. A fost o calatorie frumoasa, dar nicaieri nu-i mai bine ca acasa! Jordanville-ul e minunat, dar acolo îmi pierd vigoarea. Este mare nevoie de multe eforturi independente. În Biserica e multa delasare, iar o rezolvare facila nu vad nicaieri.
Am facut o vizita frumoasa si la parintii din Ohio , si una cu parintele Teodor în Cleveland. Probleme peste tot, dar oamenii se lupta.

Slava lui Dumnezeu, am trecut cu bine prima saptamina a Postului, cu toate ca diavolul pare sa atace mai puternic ca niciodata. Noaptea trecuta, la Priveghere, în biserica ceva a luat foc. Daca fratele G. nu ar fi observat la timp, focul ar fi distrus toata biserica. Cu doar citeva minute înainte de începerea focului, chiar în acel loc, se daduse o lupta puternica (si, cred eu, folositoare). Pentru mine era foarte clar ca focul fusese pricinuit de pizma diavolului de care eu, în taina, m-am bucurat, vazind ca atacase proprietatea noastra dintr-o frustrare pentru pierderea prazii umane. În aceeasi zi, o piesa importanta din presa noastra se stricase, dar cred ca o voi repara folosind o piesa din cealalta presa. Dar cit de bine ne apara Dumnezeu în mijlocul unor astfel de mici încercari!

Astazi este praznuirea celor Patruzeci de Mucenici (de fapt miine) si, în sfirsit, vremea seamana putin a primavara. Dar joi dimineata, în timp ce ne îndreptam spre Redding, a început un viscol în toata regula! Din fericire au fost doar citeva rafale. Pentru prima data savirsisem Liturghia Darurilor Mai Înainte Sfint