Untitled Document

Pr. Alexey Young

Ne vorbeste Pr. Serafim Rose

Scrisori

Poate ca acestia sunt ultimii citiva ani în care
mai putem continua sa raspindim liberi cuvintul.

©2001 NIKODEMOS ORTHODOX PUBLICATION SOCIETY
P.O. Box 383, Richfield Springs, NY 13439
(Folosirea prezentei versiuni rominesti pentru
traducere într-o alta limba este interzisa.)

“Ceea ce m-a surprins cel mai mult la parintele Serafim a fost faptul ca în fata mea se afla un om care se jertfea pe deplin pentru Dumnezeu, pentru Adevar. Nu era vreun profesor universitar ce primea un salariu confortabil pentru a fi un raspinditor al cunoasterii, nici nu era vreun conducator religios ce tinjea sa îi fie asezate la picioare putere, influenta sau macar un vas cu fructe, precum faceau maestrii spirituali care aveau, pe atunci, discipoli prin zona. El nu traia în religie pentru avantajele pe care le-ar fi putut obtine de acolo; nu cauta un sprijin, nici sa se bucure de o viata spirituala. Era doar un calugar simplu ce cauta Adevarul mai presus de toate”, scria parintele Damaschin Christensen, autorul biografiei Cuviosului de la Platina.
Consideram ca volumul de fata va fi mai bine înteles de catre cititori daca acestia vor afla cite ceva despre marile framintari spirituale prin care a trecut Eugene (viitorul parinte Serafim) Rose. Ne putem regasi în ele, în masura mai mica sau mai mare, tot asa cum în raspunsurile la care a ajuns parintele Serafim – si în cele pe care le da în scrisori lui Alexie Young - putem regasi raspunsuri la unele dintre întrebarile pe care ni le punem.
“În copilarie - scrie parintele Damaschin despre parintele Serafim - era copilul proverbial, ascultator si dornic de învatatura. Dupa liceu, însa, a început sa caute, plin de pasiune, raspunsul la întrebarea «De ce?» – si, neaflindu-l în societatea în care a fost crescut, a început sa se revolte. A refuzat sa accepte raspunsurile acceptate de ceilalti. Aceasta se petrecea la începuturile timpurii ale culturii moderne, în anii 1950. Parintele Serafim a devenit student al unuia dintre primii pionieri ai acestei culturi - Alan Watts (despre care a realizat mai tirziu ca este un maestru al imposturii) si, apoi, un budist boem, în San Francisco. A învatat chineza veche pentru a studia Tao Te Ching si alte texte orientale în original, nadajduind ca astfel va patrunde în inima întelepciunii lor. Pina la aceasta data, respinsese pe de-a-ntregul crestinismul protestant al copilariei sale, pe care îl privea ca fiind lumesc, slab si fals; a ridiculizat conceptul protestant despre Dumnezeu, zicind ca «Îl aseaza pe Dumnezeu într-o cutie». L-a citit pe Nietzsche pina ce cuvintele profetului au început a-i rasuna în suflet cu o putere electrizanta, infernala.
În tot acest timp, el cauta Adevarul cu mintea sa, dar Adevarul îl evita. A cazut într-o stare de deznadejde, descrisa în anii de mai apoi ca un iad viu. A simtit ca nu se potriveste în lumea moderna, nici chiar în familia sa, care nu l-a înteles. Era ca si cind s-ar fi nascut fara de loc, în afara timpului. Îi placea sa hoinareasca sub cerul înstelat, dar simtea ca nu e nimic acolo care sa îl cuprinda – nici un Dumnezeu, nimic. Neantul budist l-a lasat gol, precum patise si întemeietorul miscarii beat, Jack Kerouac; si, precum Kerouac, parintele Serafim s-a apucat de bautura. A început sa bea vin cu voracitate, iar apoi cadea epuizat la podea, strigind catre Dumnezeu sa îl lase în pace. Odata, pe cind era beat, a înaltat pumnul catre ceruri, din virful unui munte, blestemindu-L pe Dumnezeu si provocindu-L sa îl osindeasca iadului. În deznadejdea sa, i se parea ca merita sa fie osindit pe vecie de minia lui Dumnezeu, numai sa fi putut sti, în mod empiric, ca Dumnezeu exista – si sa nu ramina într-o stare de nepasare. Daca Dumnezeu l-ar condamna la iad, atunci cel putin ar simti, pentru o clipa plina de fericire atingerea lui Dumnezeu si ar sti cu siguranta ca El putea fi ajuns. (...) În cautarea sa prin diferitele traditii religioase stravechi, parintele Serafim s-a dus odata sa viziteze o biserica Ortodoxa Rusa. Mai tirziu, a scris despre aceasta experienta:
«Vreme de ani am fost satisfacut în studiile mele de faptul ca eram deasupra tuturor traditiilor, dar cumva si credincios lor... Cind am vizitat o biserica ortodoxa, a fost doar ca sa vad o alta traditie. Însa, cind am intrat pentru prima data într-o biserica ortodoxa (una ruseasca, în San Francisco), ceva mi s-a întimplat, ceva ce nu mai traisem într-un templu budist sau în alt templu oriental; ceva îmi rostea în inima ca sunt acasa, ca întreaga mea cautare luase sfirsit. Nu am stiut cu adevarat ce însemna aceasta, caci slujba mi-a fost destul de inaccesibila, fiind într-o limba straina. Am început sa particip la slujbele ortodoxe mai des, învatind treptat limba si obiceiurile... Prin expunerea mea la Ortodoxie si la ortodocsi, am început sa constientizez o idee noua: Adevarul nu era doar o idee abstracta, cautata si cunoscuta de catre minte, ci era ceva personal – chiar o Persoana – cautata si iubita de catre inima. Si astfel L-am întilnit pe Hristos»”.
La ce masura duhovniceasca a ajuns parintele Serafim mergind pe calea predanisita de marturisitorii Traditiei Ortodoxe putem întelege citind citeva fragmente din jurnalul sau:
“Noi, cei ce ne numim crestini, nu trebuie sa asteptam nimic altceva decit sa fim rastigniti. Caci a fi crestin înseamna a te rastigni, în aceste vremuri si în oricare alte vremuri, de cind Hristos a venit întiia data. Viata Sa este model - si avertisment - pentru noi toti. Trebuie sa fim rastigniti individual, mistic, caci rastignirea deplina este singura cale catre înviere. Daca vom învia cu Hristos, trebuie mai întii sa ne smerim împreuna cu El - chiar pina la umilinta cea din urma, cea de a fi devorati si scuipati afara de lumea care nu ne întelege. (...) Si trebuie sa fim rastigniti la vedere, în ochii lumii, caci Împaratia lui Hristos nu este din aceasta lume, si lumea nu o poate primi, si nu o poate primi nici macar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipa. Lumea aceasta îl poate primi doar pe Antihrist, acum sau în oricare alta vreme. (...) Nu-i de mirare, atunci, ca este dificil sa fii crestin - nu este dificil, este imposibil. Nimeni nu poate accepta cu buna-stiinta un mod de viata care, cu cit este trait mai autentic, cu atit mai mult duce spre auto-distrugere. Si din aceasta cauza ne razvratim mereu, încercam sa ne usuram viata, încercam sa fim crestini pe jumatate, încercam sa dobindim ce-i mai bun din ambele lumi. Pina la urma trebuie sa alegem - fericirea noastra sta într-una dintre cele doua lumi, nu în amindoua. (...) Dumnezeu ne da tarie sa urmam calea rastignirii; nu exista alta cale de a fi crestin.”
Cuvintul Mintuitorului, care ne-a învatat ca nu exista dragoste mai mare decit aceea de a ne pune viata pentru cel pe care îl iubim, ne arata ca de fapt aceasta întelegere jertfelnica a credintei crestine ne ofera cea mai buna dovada a sfinteniei pe care a dobindit-o parintele Serafim. Suntem crestini în masura în care Îl iubim pe Dumnezeu, si Îl iubim în masura în care ne purtam crucea si ne lasam rastigniti de lumea care L-a rastignit si pe Hristos.
Parintele Damaschin marturiseste ce anume l-a impresionat la întilnirea cu parintele Serafim : „am stiut dincolo de orice umbra de îndoiala ca ar si muri pentru acel Adevar, caci puteam simti ca deja murea pentru El” .
Prima parte a acestui volum - Ne vorbeste parintele Serafim Rose , ne ofera o prezentare generala a personalitatii autorului si a valorii scrierilor sale. Esenta acestui volum o constituie corespondenta adresata de catre parintele Serafim parintelui Alexie Young, un romano-catolic convertit la Ortodoxie.
Nu este o noutate faptul ca tiparirea corespondentei unor anumiti stareti sau sfinti a fost primita cu multa deschidere de catre cititori. În astfel de scrisori cititorii au gasit sfaturi de care aveau nevoie ei însisi. În fond, problemele, framintarile si durerile oamenilor au anumite elemente comune. Citind despre sfaturile date de un sfint ucenicului sau, regasim sfaturile pe care le cautam.
Cu cit asemenea scrisori au fost scrise în vremuri mai apropiate de ale noastre, cu atit ne este mai usor sa facem paralele între ceea ce citim si vremurile noastre.
Scrisorile pe care le veti citi va vor surprinde prin prospetimea, prin delicatetea si prin caldura lor. Dar mai mult decit orice ele impresioneaza prin cugetul ortodox pe care îl emana.
Scrisorile din acest volum ar fi putut fi tiparite sub titlul Scrisori catre tine . Pentru ca tie îti scrie parintele Serafim, cititorule. Parintele Alexie? Poate ca nu te intereseaza cine este. Dar tu traiesti în aceeasi lume în care traieste si el. O lume care respinge valorile crestine pentru a primi idolii patimilor si apostaziei.
Tie îti scrie parintele Serafim, frate cititorule. Daca esti sincer cu tine, vei recunoaste cit de greu îti este sa supravietuiesti în aceasta lume fara sa pactizezi cu duhul ei. Aceasta carte, fara sa fie o colectie de sfaturi duhovnicesti, contine o sumedenie de elemente de mare valoare pentru toti cei care vor sa tina aprinsa candela ortodoxa.
Si pentru ca tot ti-a scris, ar trebui sa stii ca nici acum nu înceteaza sa vrea mintuirea ta. Înainte de a muri, Sfintul Ambrozie de la Optina le-a spus surorilor de la Manastirea Samordino – care se framintau la gindul mortii staretului - urmatoarele cuvinte: „Daca si aici mi-am batut capul cu voi, pesemne ca acolo nu voi mai scapa de voi...”
Daca în timpul vietii sale pamintesti parintele Serafim s-a luptat atit de mult pentru a-i învata pe oameni sa mearga pe calea cea împarateasca si sa respinga atit modernismul cit si falsul traditionalism îmbibat cu fatarnicie si egoism, îndraznim sa credem ca si dupa adormirea sa se roaga neîncetat pentru ca fiii Bisericii sa mearga pe drumul cel drept.
Si daca e foarte firesc ca la citirea unui numar atit de mare de scrisori pe care ti le-a scris sa simti nevoia de a-i raspunde, sa nu eziti sa o faci. Pentru asta nu e nevoie nici de hirtie, nici de stilou (si nici de calculator si imprimanta).
E nevoie de citeva clipe traite altfel. Putin altfel. De citeva clipe în care sa se vada ca prin întilnirea cu parintele Serafim ceva în inima ta s-a miscat. Nu cred ca daca parintele Serafim ar fi trait i-ar fi parut bine ca scrierile sau scrisorile sale sa fie citite de catre oameni prea iubitori de sine ca sa îsi schimbe vietile.
Amorteala duhovniceasca, pe care parintele Serafim a aratat-o cu degetul în piata lumii nu îsi are locul în viata duhovniceasca. Citeste, frate cititorule, si traieste putin altfel.
Ceea ce învata parintele Serafim nu e nici propria sa filosofie, si nici macar filosofia pe care a învatat-o de la dascalul sau facator de minuni, Sfintul ierarh Ioan Maximovici. Este învatatura pe care si el, si dascalul sau, au aflat-o în Biserica Ortodoxa, care este cu adevarat singurul Trup al lui Hristos.
Daca stilul parintelui Serafim nu este exact ca al Sfintilor Parinti, acest lucru se datoreaza faptului ca a trait în vremuri diferite fata de cele în care au trait acestia. Totusi, daca Sfintii Parinti ar fi trait astazi, poate ca scrierile lor ar fi semanat cu cele ale parintelui Serafim. Si cine stie cum am mai fi putut sa îl deosebim pe parintele Serafim între ceilalti...

Ortodoxia înseamna viata. Daca nu traim Ortodoxia, pur si simplu nu suntem ortodocsi, indiferent de credintele formale pe care le sustinem.
Dar viata în lumea noastra contemporana a devenit foarte artificiala, foarte nesigura si confuza. Si este inevitabil sa nu fim afectati de acest lucru. Cum este posibil pentru noi, crestinii ortodocsi, sa ducem o viata duhovniceasca autentica în aceste vremuri cumplite? Cum putem dezvolta astazi o viziune ortodoxa asupra întregii vieti care sa ne ajute sa supravietuim cu credinta intacta?
Nu este nici o exagerare sa afirmam ca, din perspectiva unei vieti considerate normale acum 50 de ani, viata de astazi a devenit anormala. Valorile fundamentale si conceptiile asupra comportamentului au fost rasturnate. Generatiile stricate de astazi, care nu au cunoscut decit traiul usor, nu au alta lege decit satisfacerea fericirii personale în momentul prezent. Parintii se supun capriciilor fiilor, care, ajunsi la virsta maturitatii, nu fac decit sa schimbe jucariile si jocurile copilariei cu distractii pentru adulti. Viata devine pentru ei o goana permanenta dupa „amuzament”, atit de lipsit de sens, încit un vizitator din secolul XIX, din orice tara, care s-ar uita la programele noastre de televiziune, la parcurile de distractii, la reclame, la filme, la muzica – de altfel, la toate formele culturii noastre curente – ar crede ca a nimerit într-o tara de imbecili care au pierdut orice contact cu realitatea normala.
Aceasta cultura „consumerista”, care a fost creata de o generatie egolatra, nu poate sustine dezvoltarea unei vieti umane normale, cu atit mai putin sa inspire o cautare veritabila a adevarului. Cind aceasta generatie egolatra („me generation”) se întoarce catre religie – lucru care se petrece foarte frecvent în ultimele citeva decenii – o face de regula catre o forma de religie „consumerista”, centrata pe sine, plina de fanteziile unui program de televiziune. În citiva ani, aceasta tara a fost inundata de o varietate socanta de culte care spala creierul si strica mintea, de guru divinizati, de swami si de alti autoproclamati „oameni sfinti”. Si acestia nu sunt singurii care se întrec între ei pentru supunerea totala a sufletelor. Lumea secularizata de astazi întretine o stare constanta de ispitire care exercita de asemenea presiuni asupra sufletului. Ne confruntam permanent cu aceasta situatie – fie în muzica de fundal pe care o ascultam pretutindeni în magazine, fie în reclamele si afisele publice si chiar în casele noastre, unde televizorul devine adesea conducatorul secret al gospodariei, dictind valorile moderne, opiniile si gesturile.
În diferitele ei forme, aceasta cultura transmite acelasi mesaj: traieste pentru prezent, distreaza-te, relaxeaza-te. În spatele acestui mesaj se afla altul, de o subtilitate sinistra, care se exprima deschis astazi numai în tarile oficial comuniste, care în aceasta privinta sunt cu un pas înainte fata de tarile libere: uita-L pe Dumnezeu si viata de dincolo pentru prezent. Aceasta filosofie a dat nastere sclaviei din lagarele de concentrare din Uniunea Sovietica, cunoscuta sub numele de Gulag. Pe masura ce tot mai multi oameni au fost subjugati de mentalitatea de tip Disneyland american, Dumnezeul cel adevarat a fost împins în afara societatii si în mod inconstient am fost adusi mai aproape de propriul nostru Gulag.
Dar se poate întreba cineva: ce are de-a face acest lucru cu noi, care încercam sa ducem, dupa putinte, o viata crestin-ortodoxa sincera? Acest lucru ne afecteaza în multe privinte, daca suntem suficient de smeriti sa vedem ca mediul nostru, prin faptul ca este anormal, ne perturba indiscutabil viata. Întrebarea care se pune este: ce putem face?
Exista doua atitudini gresite fata de viata din jurul nostru pe care le adopta multi ortodocsi din zilele noastre. Cea mai raspindita este adaptarea la spiritul veacului. Lipsindu-le un exemplu puternic în parintii lor, multii tineri ortodocsi nu sunt nici macar constienti ca trebuie sa lupte împotriva acestei ispite universale a acestei epoci „narcisiste”. Ei se amesteca bucuros cu lumea anticrestina din jurul lor. Iar aceasta înseamna moartea sufletului. În calitate de crestini trebuie sa fim diferiti de lume si sa-i învatam pe copiii nostri sa observe aceasta diferenta. Altfel, nu ne putem numi crestini, si chiar crestini ortodocsi.
Cealalta atitudine eronata aflata la extrema opusa este ceea ce s-ar putea numi falsa spiritualitate sau „super-spiritualitate”, manifestata de cei care au rivna, dar nu potrivit cunoasterii (Rom. 10, 2). Pe masura ce textele ortodoxe despre viata duhovniceasca au devenit accesibile, creste numarul oamenilor care vorbesc despre „isihasm”, despre rugaciunea lui Iisus, despre stari duhovnicesti exaltate etc. Este minunat sa fii inspirat si sa-ti împlinesti înalta chemare, dar fara o constiinta foarte realista si foarte smerita a faptului ca suntem foarte departe de aceste înaltimi duhovnicesti, interesul nostru se va dezvolta într-un nou joc care nu este decit o alta expresie a universului nostru marcat de consumerism si centrat pe noi însine.
Si nu consider ca exagerez importanta evitarii acestor doua extreme – a desertaciunii lumesti si a super-spiritualitatii. Asta nu înseamna ca nu trebuie sa avem o constiinta realista a solicitarilor legitime pe care lumea le exercita asupra noastra sau ca nu ar trebui sa respectam si sa luam aminte la învatatura marilor parinti isihasti, sa lucram noi însine rugaciunea lui Iisus potrivit circumstantelor si puterilor noastre. Problema este ca trebuie sa întelegem profund ce vremuri traim, cit de putin cunoastem credinta noastra ortodoxa si cit de mult trebuie sa ne smerim tocmai pentru a supravietui astazi ca si crestini ortodocsi.

Ce putem face pentru a evita extremele mai sus mentionate si pentru a duce o viata cu adevarat rodnica în aceste vremuri primejdioase? Pentru ca perioadele copilariei si tineretii sunt critice pentru formarea sufletului, raspunsul la aceasta întrebare se va adresa în primul rind parintilor. Acestia trebuie sa fie constienti de faptul ca duhul lumii rareori ajuta si de cele mai multe ori împiedica cresterea copiilor într-un duh ortodox autentic. Chiar si ceea ce învata un copil astazi în scoala este rareori patruns de atitudini si filosofii eronate. De aceea parintii au o mare responsabilitate, pe de o parte de a fi atenti la ceea ce este expus copilul lor – programele TV, orele de educatie sexuala la scoala, filme, muzica –, iar pe de alta parte, sa-si educe copilul într-o întelegere crestina adecvata situatiilor concrete. Un copil caruia i se formeaza gustul pentru muzica clasica buna, pentru literatura, istorie si arta, chiar si pentru stiinta, este cel putin partial vaccinat împotriva culturii consumeriste si a ispitelor acesteia.
Dar nu numai copiii, ci noi toti ducem o lupta pe viata si pe moarte cu lumea anticrestina, care într-adevar „este mult prea prezenta în vietile noastre” astazi. Cineva care s-a convertit la Ortodoxie direct de la cultura rock are un drum greu de urmat înainte de a deveni un adevarat crestin ortodox. Pe de alta parte, o persoana familiarizata cu cele mai bune produse ale culturii seculare – care în Occident prezinta aproape întotdeauna conotatii religioase si crestine bine definite – are o sansa mult mai mare de a duce o viata ortodoxa normala si rodnica. Nu trebuie sa ne izolam artificial de realitatea lumii de azi; ci mai degraba trebuie sa învatam sa folosim cele mai bune lucruri pe care lumea poate sa ni le ofere, pentru ca orice lucru bun din lume – daca suntem suficient de întelepti ca sa-l vedem – Îl arata pe Dumnezeu si trebuie sa-l folosim. Prea multi oameni fac greseala de a limita Ortodoxia la slujbele Bisericii, la canonul de rugaciuni si la lectura ocazionala a cartilor duhovnicesti. Adevarata Ortodoxie presupune însa un angajament care implica toate aspectele vietii noastre. Fie esti ortodox permanent si în fiecare zi, în orice situatie a vietii – fie nu esti cu adevarat ortodox. De aceea trebuie sa ne formam o conceptie de viata ortodoxa si sa o asumam existential.

Cum putem dezvolta si sustine aceasta conceptie de viata ortodoxa în viata noastra zilnica?

Prima cale prin care putem dezvolta si sustine aceasta conceptie ortodoxa despre lume este de a fi în contact permanent cu sursele hranei crestine, cu tot ce ne da Biserica pentru luminarea si mintuirea noastra: slujbele Bisericii si Sfintele Taine, Sfinta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti. Si daca toate acestea ne aduc foloase, trebuie sa avem o atitudine corecta fata de ele. Sa nu le folosim pentru a dobindi o cunoastere intelectuala sau pentru a îndeplini o obligatie religioasa. Aceste lucruri trebuie sa atinga direct vietile noastre si sa le schimbe. Educatia noastra ortodoxa trebuie sa ne dea un simt pentru ceea ce este autentic crestin; trebuie sa patrunda în inimile noastre si sa poata atinge si alte inimi.
Trebuie sa avem o atitudine normala, sa fim cu picioarele pe pamint, sa nu alunecam în stari de exaltare si nici sa nu fim cu capul în nori. De asemenea, atitudinea noastra nu trebuie sa fie centrata pe noi însine, ci sa se extinda cu dragoste si întelegere crestina asupra celor care Îl cauta cu adevarat pe Dumnezeu – altfel, suntem morti care îsi îngroapa mortii, sarea care si-a pierdut gustul. Trebuie sa evitam atitudinile lumesti. O anumita rigiditate s-a strecurat în viata ortodoxa de astazi. Prea adesea, în locul iubirii si iertarii întilnesti neîncredere, criticism si judecata; birfa se face ecoul unor cuvinte precum „fanatic”, „eretic”, „spion”. Fara a fi excesiv de naivi, în calitate de crestini trebuie sa fim iubitori si deschisi. Si ar trebui sa nu ne grabim sa judecam, daca avem putina smerenie, uitindu-ne la noi însine. În sfirsit, atitudinea noastra crestina trebuie sa fie una nevinovata. Sa ne straduim sa evitam alunecarea într-o latura lumeasca, exterioara Bisericii; mai degraba trebuie sa ne concentram asupra „unicului necesar”: Hristos si mintuirea sufletelor noastre.
Pentru orice crestin ortodox care este constient de ceea ce se petrece în jurul lui astazi, este evident ca lumea se îndreapta catre sfirsitul ei. Sunt razboaie si zvonuri de razboaie, dezastre naturale de mari proportii, se înmultesc falsii hristosi, centralizarea crescinda a informatiei pregateste instaurarea guvernului unic mondial. Vremurile sunt mai avansate decit credem; Apocalipsa este acum. Atit timp cit mai este liniste sa iesim din acest „paradis al nebunilor” si sa începem sa-L chemam pe Hristos.
Apartenenta exterioara la Biserica Ortodoxa nu este suficienta. În acest sens, cuvintele Parintelui Gheorghe Calciu, un preot ortodox închis dincolo de Cortina de Fier, sunt edificatoare: „Sa construim biserici cu credinta noastra, biserici pe care nici o putere umana sa nu le poata darima, o biserica a carei temelie sa fie Hristos”. Acest lucru este posibil daca avem curajul sa fim altfel decit lumea din jurul nostru, daca ne formam si hranim o conceptie ortodoxa despre lume, strabatuta de o atitudine vie, normala, iubind si iertind, nu centrati pe noi însine, ci pastrindu-ne nevinovatia si candoarea. Apoi, în ciuda pacatoseniei si insuficientei noastre, credinta noastra va supravietui socurilor la care va fi supusa si va fi o sursa de inspiratie si de mintuire pentru cei care Îl cauta înca pe Hristos chiar în toiul naufragiului umanitatii care a început deja în zilele noastre.

Comunismul nu are raspunsul ultim, fiindca este ceva foarte negativ. De fapt, daca va uitati la ceea ce se întimpla în Rusia în ultimii zece sau douazeci de ani, puteti vedea ca exista o revolta totala, cel putin în ceea ce priveste mentalitatea oamenilor. Desi dictatura a ramas la fel de dura ca întotdeauna, mai ales în ultimii doi ani, bagind iarasi mai multi oameni în închisori, oamenii se ridica din ce în ce mai mult, nu printr-o revolta armata, ci în mintile lor, si devin independenti. Ceea ce înseamna ca, mai devreme sau mai tirziu, întregul sistem se va prabusi. Deci comunismul nu are raspunsul; nu va putea cuceri întreaga lume pentru a aduce fericirea de care pretinde ca este capabil. Dar în acelasi timp el pregateste terenul pentru ceva foarte important ce trebuie sa se întimple înainte sa poata veni sfirsitul lumii: faptul ca trebuie sa existe o guvernare mondiala unica, din care crestinismul sa fie cumva dat afara. Iar în aceasta privinta comunismul a facut treaba buna.
Dar pentru a furniza oamenilor un temei spiritual pentru un guvern mondial unic, trebuie sa existe ceva mai înalt: iar în ideile Natiunilor Unite, de exemplu, putem vedea ceva ce seamana cu un raspuns spiritual. ONU se proclama în favoarea întemeierii unei guvernari mondiale unice, ce nu va fi o tiranie, nefiind bazata pe nici o idee particulara precum comunismul, ci pe ceva foarte vag, fara temeiuri crestine. De fapt, în urma cu vreo douazeci de ani, au amenajat o capela de meditatie în sediul ONU, si a avut loc o mare disputa asupra obiectului de închinare din ea.. Nu poti pune o cruce, caci vei fi îndata stigmatizat drept crestin, nu poti pune nici ceva musulman sau hindus, fiindca din nou ti se pune o eticheta; trebuie ceva aflat deasupra religiilor. În final s-au oprit la un bloc de piatra neagra. Oamenii au un simtamint de veneratie în fata ei, ca în fata unui idol: un foarte vag tip de interes religios. Evident, fiecare are un anume interes religios: acesta nu se poate ascunde, iar comunismul va cadea din acest motiv. Dar tocmai pe un astfel de lucru vag doreste diavolul sa puna gheara. Poti fi înselat în oricare credinta particulara, dar cel putin pui suflet în ea si Dumnezeu poate ierta orice fel de greseli. Dar daca nu ai nici o credinta anume si te lasi în seama unor idei atit de vagi, atunci demonii patrund si încep sa lucreze.

Salutari în Domnul nostru Iisus Hristos! Îti multumesc pentru scrisoare. Apreciez seriozitatea celor scrise si de aceea îti voi raspunde cu aceeasi seriozitate.
Înainte de toate vreau sa-ti spun ca, dupa stiinta noastra, astazi nu mai sunt „stareti” – cum s-ar spune, adevarati batrini purtatori de Dumnezeu (în duhul batrinilor de la Optina), care sa te îndrume nu prin întelepciunea proprie sau prin modul în care ei îi întelege pe Sfintii Parinti, ci prin luminarea Sfintului Duh. Acest tip de luminare nu se da unor vremuri ca ale noastre – si, sa fim sinceri, noi, în neputinta, stricaciunea noastra si pacatele noastre, nici nu o meritam.
Vremurilor noastre li se da un fel mai smerit de viata duhovniceasca, pe care Episcopul Ignatie Briancianinov, în excelenta lui carte Arena numeste „viata prin sfat” – adica viata conforma poruncilor lui Dumnezeu asa cum le aflam în Sfintele Scripturi si la Sfintii Parinti, alaturi de ajutorul celor mai batrini si mai experimentati. Un „staret” poate da porunci; dar un „îndrumator” da sfat, pe care trebuie sa-l probezi prin experienta.
Nu cunoastem pe cineva anume care ar putea fi în stare sa-ti dea sfat în limba engleza. Daca într-adevar acest lucru îti este de mare trebuinta, Dumnezeu ti-l va trimite cind va crede El de cuviinta, dupa credinta si nevoia ta, fara a-l cauta cu tot dinadinsul.
Dar fiindca tot mi-ai scris, pornind de la ceea ce ai scris voi încerca sa-ti spun un cuvint sau doua din sfaturi mai generale, provenite din experienta micii noastre comunitati monahale si lectura Sfintilor Parinti.
a) În primul rind deprinde-te sa fii împacat cu situatia duhovniceasca în care te afli, folosindu-ti toate resursele. Daca starea ta duhovniceasca este arida, nu lasa ca acest lucru sa te descurajeze, ci lucreaza din toate puterile la ceea ce crezi ca poti sa faci pentru viata ta duhovniceasca. Este foarte important ca înca de la început sa primesti Tainele Bisericii si sa mergi regulat la slujbele ei. Pe linga aceasta, trebuie sa te rogi în mod regulat, dimineata si seara, împreuna cu familia, si sa citesti carti duhovnicesti – toate dupa puterea si posibilitatile oferite de conditiile în care traiesti.
b) Printre scrierile duhovnicesti, sa citesti în mod special dintre cele adresate celor ce locuiesc în lume, sau care ofera ABC-ul vietii duhovnicesti – precum Viata mea în Hristos de Sfintul Ioan din Kronstadt, Razboiul Nevazut de Sfintul Nicodim, Vietile Sfintilor în general, Arena de Episcopul Ignatie Briancianinov (aceasta carte, desi este adresata novicilor [candidatilor la calugarie - n. tr.], atita timp cit ofera în general ABC-ul vietii duhovnicesti aplicabil vremurilor moderne, este potrivita si pentru mireni).
c) Pentru a te ajuta în sporirea vietii duhovnicesti, si a-ti reaminti de adevarurile duhovnicesti, ar fi bine sa tii un jurnal (te poti folosi de „agendele” cartonate care se vind la papetarie) care sa includa fragmente din scrieri duhovnicesti care crezi ca ar avea vreo valoare pentru tine sau care se pot aplica si la starea ta, de asemenea si scurte comentarii personale facute în urma lecturii si reflectiei, incluzind si scurte comentarii asupra lipsurilor tale pe care trebuie sa ti le corectezi. Sfintul Ioan din Kronstadt gasea foarte utila aceasta practica, asa cum se poate vedea în [jurnalul lui] Viata mea în Hristos.
d) Nu-i critica si nu-i judeca pe ceilalti oameni – priveste-l pe fiecare ca pe un înger, îndreptateste-le greselile si slabiciunile lor si osindeste-te numai pe tine ca pe cel mai rau pacatos. Acesta este primul pas în orice fel de viata duhovniceasca.
Îti spun toate acestea, nadajduind ca-ti vor fi de vreun ajutor. As fi foarte bucuros sa încerc sa-ti raspund la orice întrebare pe care ai pune-o, în special despre învatatura Sfintilor Parinti, dintre care cea mai mare parte ne este accesibila în editii în limba rusa.

Crestinii vremurilor din urma sunt efectiv adormiti duhovniceste si au nevoie disperata sa fie treziti de o trimbita a Duhului precum cea a Sfintului Simeon [Noul Teolog]. Nu cei care sunt ortodocsi prin nastere si obiceiuri vor mosteni Împaratia Cerurilor; acestia trebuie treziti la împlinirea constienta a poruncilor lui Hristos si la primirea constienta a Duhului Celui Sfint al lui Dumnezeu, asa cum cu prisosinta a învatat Sfintul Simeon.
…Pentru Sfintul Simeon, ca si pentru toti crestinii ortodocsi adevarati, teologia este viata; adevaratele „cuvinte ale lui Dumnezeu”, care vorbesc inimii crestine, o ridica pe aceasta din lenevie si ignoranta, insuflind-o sa lupte pentru Împaratia cea vesnica, care poate fi pregustata înca de aici, în viata harului pe care Dumnezeu îl trimite peste credinciosii Sai prin Duhul Sau Cel Sfint care sfinteste.

(Prefata la Pacatul lui Adam si mintuirea noastra:
Sapte Omilii ale Sfintului Simeon Noul Teolog;
Fratia Sfintul Herman de Alaska, Platina, CA, 1979)

Nu trebuie sa ne amagim: viata locuitorilor desertului Tebaidei Nordului este mult prea departe de noi cei din aceste vremuri de vid spiritual fara precedent în istorie. În orice epoca, viata monahala este limitata de un tip de viata trait de cei din lume. Într-o vreme cind viata ortodoxa din Rusia era deosebit de grea si foarte sobra, monahismul putea înflori în voie; dar în vremea noastra, cind viata obisnuita a devenit anormal de „confortabila”, cind pina si viziunea celor mai importante personalitati spirituale si intelectuale este cutremurator de frivola, la ce altceva ne putem astepta daca nu la o „spiritualitate confortabila” si caldicica, fata de care voci îndraznete din interiorul Rusiei Sovietice fac si acum reprosuri Apusului liber?

Peste tot astazi, boala necredintei a patruns adinc în mintile si mai ales inimile celor mai multi oameni. Ortodoxia noastra, chiar si acum, cind la exterior este înca corecta, este cea mai saraca, cea mai slaba Crestinatate care a fost vreodata… Dar vocea Tebaidei Nordului continua sa ne cheme – nu cum s-ar putea întelege în pripa, pentru a merge în pustie…, ci macar sa tinem vie în inimile noastre mireasma desertului: sa îi avem în minte si în inima pe acesti îngeri în trup, barbati si femei, si sa-i privim ca pe cei mai adevarati prieteni, vorbind cu ei prin rugaciune; sa stam întotdeauna departe de legaturile si patimile acestei vieti, chiar atunci cind ele se concentreaza asupra unei institutii anume sau unui lider al vreunei organizatii bisericesti; înainte de toate, trebuie sa fii locuitor al Ierusalimului Ceresc, Cetatea din înaltime catre care se îndreapta toate ostenelile crestinului si abia în al doilea rind sa te consideri un membru al acestei lumi pieritoare.

(Epilog la Tebaida Nordului, St. Herman
de Alaska Brotherhood, Platina, CA, 1975)

Vremea sfirsitului nu o stie nimeni, chiar daca pare aproape, nu o stim; oricit de aproape ar fi, el ramine totusi viitor. În prezent avem aceeasi straveche lupta împotriva puterilor nevazute, împotriva lumii si împotriva propriilor patimi, de rezultatul careia depinde soarta noastra vesnica. Sa ne luptam cit mai e înca ziua, folosind timpul si armele date de Atotmilostivul nostru Dumnezeu!

Într-adevar, astazi avem mai multa nevoie decit avea Cuviosul Paisie de o întoarcere la izvoarele Ortodoxiei autentice! Situatia noastra e disperata! Si, totusi, mila lui Dumnezeu nu ne paraseste, si chiar si astazi putem spune ca exista o miscare spre Ortodoxia autentica care respinge constient indiferenta, modernismul sau chiar apostazia care sunt predicate de teologi si ierarhi ortodocsi de faima mondiala, miscare care flaminzeste dupa ceva mai mult decit Ortodoxia „îndatinata”, lipsita de putere în fata asalturilor unei lumi rafinate, pricepute în distrugerea sufletelor. E adevarat, desigur, ca lumea saturata de Sfinta Ortodoxie care l-a dat pe Cuviosul Paisie nu mai exista, si e de asemenea adevarat ca glasul „batrinilor de-Dumnezeu-purtatori” pe care i-a întilnit sau i-a format pe calea sa Paisie, chiar si într-o epoca de declin spiritual, e pur si simplu de neauzit în zilele noastre care sunt cu siguranta zilele crestinilor de pe urma. Si, totusi, nu se poate ca flacara zelului cu adevarat ortodox sa moara înaintea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos si nici, daca aceasta flacara exista, Hristos Dumnezeul nostru sa nu arate chiar si acum rivnitorilor Sai cum sa duca o viata ortodoxa adevarata si inspirata. În realitate, mesajul Cuviosului Paisie se adreseaza tocmai si direct noua, crestinilor de pe urma: în „sulul” sau despre „rugaciunea mintii” el spune ca Sfintii Parinti au scris cartile lor „prin purtarea de grija deosebita a lui Dumnezeu ca în vremurile de pe urma aceasta lucrare dumnezeiasca sa nu cada în uitare”.

Multi tineri din ziua de astazi sunt în cautarea unui guru, fiind gata de a deveni sclavii oricarui astfel de candidat ce s-ar ivi; dar vai de aceia care se folosesc de climatul acestor vremi pentru a se proclama pe ei însusi „batrini purtatori-de-Dumnezeu” din vechea traditie – astfel acestia se amagesc pe ei însisi si îi amagesc si pe altii.

Mai presus de orice, vremurile noastre cheama la osteneli smerite si tacute, cu dragoste si admiratie fata de ceilalti nevoitori pe calea vietii duhovnicesti ortodoxe si o hotarire ferma ce nu se descurajeaza din pricina atmosferei nefavorabile. Noi, crestinii vremurilor de pe urma, suntem în permanenta chemati sa lucram asupra noastra însine, sa fim supusi parintilor si autoritatilor duhovnicesti, sa ducem o viata cuviincioasa cu cel putin un minimum de disciplina duhovniceasca si cu o lectura regulata a literaturii duhovnicesti ortodoxe pe care Cuviosul Paisie a transmis-o si noua, celor de astazi, sa veghem asupra pacatelor si caderilor noastre fara a-i judeca pe altii. Daca vom face asa, chiar în aceste vremuri teribile, putem avea nadejde – cu mila lui Dumnezeu – de mintuire a sufletelor noastre.

(Introducere la Viata Cuviosului Paisie Velicikovski de Schimonahul Mitrofan;
St. Herman de Alaska Brotherhood, Platina, CA, 1976)

Cit despre fatalismul celor care cred ca omul trebuie sa fie sclav al „spiritului vremii”, acest lucru este dezmintit de experienta oricarui crestin vrednic de acest nume, deoarece viata crestina nu reprezinta nimic daca nu este o lupta împotriva duhului fiecarei epoci de dragul vesniciei.

Libertatea i-a fost data omului pentru a alege între adevaratul Dumnezeu si el însusi, între calea adevarata a îndumnezeirii, prin care sufletul se rastigneste si se smereste în aceasta viata pentru a învia si a fi slavit în Dumnezeu si vesnicie, si falsa cale a auto-îndumnezeirii care promite slavire în aceasta viata, dar care sfirseste în întuneric. Acestea sunt, în ultima instanta, singurele doua cai deschise libertatii omului; iar pe ele s-au întemeiat si cele doua Împaratii, Împaratia lui Dumnezeu si Împaratia Omului, care în aceasta viata, nu pot fi distinse decit de ochiul credintei, dar care în viata viitoare vor fi separate în Iad si Rai. E limpede caruia dintre ele îi apartine civilizatia moderna… Vechea porunca „Sa nu [faceti rele]”, spune Zarathustra [lui Nietzsche], a devenit demodata; noua porunca este „Eu voi [face]”.

În viata crestina, omul cel vechi, cu permanentul sau „Eu voi”, trebuie înlocuit cu omul nou, nascut din Hristos si centrat pe El si voia Sa.

Compromisul crestin în cugetare, în cuvint si negrija a deschis într-adevar calea catre triumful fortelor absurdului, ale Satanei, ale Antihristului. Epoca actuala a absurdului este dreapta rasplata a crestinilor care au renuntat sa mai fie crestini.

Este inutil, de fapt e chiar absurd sa vorbesti de o societate în reforma, de schimbarea cursului istoriei, de intrarea într-o epoca dincolo de absurditate, daca nu Îl avem pe Hristos în inimile noastre; iar daca chiar Îl avem pe Hristos în inimi, nimic nu mai conteaza.

(„Sub-umanitatea: Filosofia Absurdului” în
The Orthodox Word, Platina, Sept./Oct 1982)

Privind la Ortodoxie, la starea ei actuala si la perspectivele perioadei care ne asteapta, putem vedea doua aspecte opuse. În primul rind, este spiritul lumesc care e foarte prezent în Bisericile ortodoxe de astazi si care duce la o slabire a Ortodoxiei, la o pierdere a diferentei dintre Ortodoxie si heterodoxie. Acest duh lumesc a dat nastere Miscarii Ecumenice, miscare care ne poate conduce spre o unire cu Roma si cu confesiunile din Apus, fapt care poate avea loc chiar în anii 1980. În sine, acesta nu va fi chiar un eveniment spectaculos: mare parte dintre ortodocsi au devenit atit de inconstienti fata de credinta lor, atit de indiferenti fata de ea, încit nu vor ezita sa primeasca Împartasania într-o biserica catolica sau anglicana. Acest duh lumesc este ceea ce „pluteste în aer”, devenind astazi foarte firesc: este echivalentul religios al atmosferei ateist-agnostice care predomina în lume.

Care ar trebuie sa fie raspunsul nostru la aceasta lumeasca Miscare „Ecumenica”? Din fericire, episcopii nostri din Biserica Ortodoxa Rusa din afara Rusiei ne-au lasat o politica înteleapta de urmat: noi nu participam la Miscarea ecumenica, iar Mitropolitul nostru [Filaret] i-a avertizat, în caz ca vor continua, si pe alti crestini ortodocsi de rezultatele dezastruoase ale demersului lor ecumenic; dar, în acelasi timp, episcopii nostri au refuzat sa întrerupa orice contact si comuniune cu Bisericile ortodoxe implicate în Miscarea Ecumenica, recunoscind ca înca mai exista o tendinta care nu si-a atins scopul (Unirea cu Roma) si ca (cel putin în cazul Patriarhatului de Moscova si a altor Biserici din spatele Cortinei de fier) exista o strategie politica a autoritatilor seculare prin care se fac presiuni asupra Bisericii. Iar din pricina acestei strategii, Biserica noastra sufera atacuri atit din partea stinga (din partea ecumenistilor care ne acuza de „rigiditate”, numindu-ne “retrograzi” si alte asemenea) cit si din partea dreapta (de la unele grupuri din Grecia care pretind ca noi sa rupem comuniunea cu toate Bisericile ortodoxe, pe care le declara lipsite de har).

Într-adevar, daca privim la starea Bisericii Ortodoxe din Grecia, putem vedea ca Miscarea Ecumenica a dat nastere unei reactii care adesea a devenit exagerata si citeodata aproape la fel de negativa ca si boala pe care cauta sa o vindece. Cele mai moderate dintre grupurile pe Stil Vechi din Grecia au o pozitie similara cu cea a Bisericii noastre Ruse din Diaspora; dar printre cei pe Stil Vechi au avut loc schisme dupa schisme asupra chestiunii „strictetii”. Acum citiva ani unul dintre aceste grupuri a întrerupt comuniunea cu Biserica noastra din Diaspora din cauza ca episcopii nostri au refuzat sa declare ca toate celelalte Biserici Ortodoxe sunt fara har; iar acum, acest grup declara ca numai el singur poseda harul, doar pentru faptul ca sunt ortodocsi. Recent, acest grup a atras la ei un numar de convertiti din Biserica noastra din Diaspora; de aici trebuie sa constientizam faptul ca aceasta atitudine constituie un pericol pentru unii dintre convertitii nostri americani sau europeni: cu mintile noastre rationaliste, prevazatoare, este foarte usor sa consideram ca suntem rivnitori si stricti, cind de fapt noi doar ne complacem în pasiunea noastra pentru îndreptatirea de sine.

Un episcop pe Stil Vechi din Grecia ne-a scris cit de multa vatamare a fost adusa Bisericii Ortodoxe din Grecia de catre ceea ce el numeste „boala corectitudinii”, atunci cind oamenii citeaza canoanele, Parintii sau tipicul pentru a dovedi ca sunt „corecti”, si ca toti ceilalti sunt în eroare. Corectitudinea poate deveni realmente o „boala” atunci cind este administrata fara dragoste, fara toleranta si fara constiinta propriilor defecte de perceptie. O asemenea „corectitudine” nu poate produce decit schisme continue, iar în cele din urma nu va face decit sa ajute Miscarea Ecumenica prin slabirea marturiei Ortodoxiei sanatoase.

Ceea ce e izbitor printre ortodocsii de azi – fapt care ne va urmari si în anii 1980 – este duhul lumesc prin care Ortodoxia îsi pierde savoarea, duh care se manifesta în Miscarea ecumenica, împreuna cu reactia împotriva ei, care adesea este exagerata, numai din pricina ca acelasi duh lumesc este prezent în ea. …

Cu siguranta ca în deceniul urmator numarul de convertiti ortodocsi din America si Europa va creste semnificativ, iar noi trebuie sa ne straduim ca marturia noastra misionara fata de ei sa nu contribuie la nasterea unor specialisti reci, calculati, „corecti” în litera legii, ci a unor crestini simpli, calzi si iubitori – atita cit va permite semetul temperament apusean.

Parintele Dimitrie [Dudko] a fost întrebat odata daca religia este mai avantajata într-o lume libera decit în Rusia, iar el a raspuns: „E adevarat, ei au libertate si multe biserici, dar spiritualitatea lor este una a confortului. Noi cei din Rusia avem o cale diferita, o cale a suferintei care poate produce roade adevarate.”

Atunci cind privim la fragila noastra Ortodoxie din lumea libera, trebuie sa ne amintim de aceasta afirmatie: suntem multumiti ca avem biserici si cintari frumoase; oare nu ne laudam ca tinem posturile si sarbatorile din calendar, ca avem icoane frumoase si cintare comuna, ca dam milostenii saracilor si, probabil, zeciuiala Bisericii? Nu ne veselim de învataturi patristice înalte si conferinte teologice fara a avea în inima simplitatea lui Hristos? Daca da, atunci “spiritualitatea confortului” e aceea în care traim; drept care nu vom da nici un rod duhovnicesc asemanator cu rodul celor lipsiti de acest confort, care sufera adinc si se lupta pentru Hristos. În acest sens, trebuie sa luam putere din suferinta Bisericii din Rusia si sa acordam locul care se cuvine elementelor exterioare ale cultului Bisericii.

Poate ca cea mai mare datorie a noastra este aceea de a ne lumina pe noi însine si pe ceilalti. Trebuie sa ne adincim în credinta – nu prin studierea canoanelor Sinoadelor Ecumenice si a tipicului (desi îsi au si ele locul lor), ci prin cunoasterea modului cum lucreaza Dumnezeu în viata noastra; prin citirea Vietilor de Drepti din Vechiul si Noul Testament (citim prea putin Vechiul Testament – care e foarte instructiv), a Vietilor de Sfinti, a scrierilor Sfintilor Parinti despre viata practica si duhovniceasca, despre suferintele crestinilor de astazi si din vremurile de pe urma. În toata aceasta cunoastere, ochii nostri trebuie sa fie atintiti spre cer, catre scopul dupa care tinjim, nu catre problemele si dezastrele de jos de pe pamint.

Învatatura si viata noastra crestina trebuie sa fie de asa natura încit sa ne permita cunoasterea adevaratului Hristos si recunoasterea falsului Hristos (Antihristul) în momentul cind acesta va veni. Nu cunoasterea teoretica sau „corectitudinea” ne vor oferi aceasta întelepciune. Vladimir Soloviov, în parabola lui despre Antihrist, a avut o viziune extraordinara atunci cind nota faptul ca Antihristul va construi pentru ortodocsi un muzeu cu toate antichitatile bizantine posibile, numai pentru a fi acceptat. Deci, tot astfel, simpla „corectitudine” din Ortodoxie fara o inima crestina iubitoare nu va putea rezista Antihristului; daca îl vom recunoaste, opunindu-i-ne ferm, o vom face mai ales cu inima si mai putin cu mintea. Trebuie sa ne dezvoltam în interiorul nostru simtaminte si instincte crestine drepte si sa lasam deoparte fascinatia „elementelor confortabile” ale modului de viata ortodox, altfel vom fi – asa cum a observat un distins analist al convertitilor din ziua de astazi – ortodocsi, dar nu crestini.

(„Crestini ortodocsi înfruntind anii ‘80”
o prelegere tinuta pe 9 august 1979
la Pelerinajul de Vara Sfintul Herman, Platina, CA)

Importanta Bisericii din Catacombe nu sta în „corectitudinea” ei; sta în pastrarea adevaratului duh al Ortodoxiei, duhul libertatii în Hristos. Serghianismul nu doar „a gresit” pur si simplu în aceea ca a preferat politica bisericeasca, ci a facut ceva mult mai rau: a avut loc o tradare a lui Hristos întemeiata pe un acord cu duhul acestei lumi. Este o consecinta inevitabila atunci cind politica bisericeasca este calauzita de catre logica lumeasca si nu de catre cugetul lui Hristos.

Crestinul ortodox de astazi arde sa deschida Cartea despre minuni a Sfintului Grigorie si sa gaseasca acolo exact lucrul dupa care sufletul lui tinjeste în aceasta lume moderna, mecanicista si fara suflet; el va afla ca însasi calea crestina de mintuire pe care o cunoaste din slujbele ortodoxe, Vietile Sfintilor si scrierile patristice, lipseste atit de mult astazi chiar si de la unii dintre cei mai „buni crestini” moderni, încit cineva s-ar putea întreba daca nu cumva este nebun de-a binelea sau, literalmente, vreun vestigiu al istoriei, daca el continua sa creada si sa simta asa cum Biserica a simtit si a crezut dintotdeauna. Nu e greu sa recunosti adevarul teoretic al crestinismului ortodox; dar cum poate cineva sa-l traiasca cind se afla într-un asa de mare dezacord cu vremurile? Dar daca îl citeste pe Sfintul Grigorie si afla ca tot acest adevar ortodox este foarte normal, ca odinioara toate societatile s-au întemeiat pe el, ca este o dovada de necredinta si de crestinism modernizat – foarte anormale si despartite de crestinismul ortodox, ca aceasta este mostenirea si dreptul din nastere a Vestului însusi, care s-a pustiit cu mult timp în urma, atunci cind s-a despartit una si singura Biserica a lui Hristos, pierzind astfel cheia catre „taina” care încurca asa de mult carturarul modern - „taina” adevaratului crestinism, de care trebuie sa ne apropiem cu inima încrezatoare si fierbinte, iar nu cu distanta rece a necredintei moderne, care nu îi este proprie omului, fiind o anomalie a istoriei.

Dupa cum zic Parintii, extremele de ambele parti sunt la fel de vatamatoare. (Trebuie) sa mergem pe calea împarateasca, evitind extremele de ambele parti.
Sfintul Ioan Cassian - Convorbiri 11

Scrierile teologice ale parintelui Serafim au în centrul lor învatatura patristica despre “calea împarateasca”. El a observat faptul ca cei convertiti din rindul americanilor erau înclinati sa caute o “formula” de viata spirituala, care prea adesea îi ducea la o “corectitudine” fariseica. Pe de alta parte, cei “nascuti” ortodocsi, devin foarte usor caldicei si ecumenisti. Urmatorul fragment este un extras din articolul parintelui Serafim - “Calea Împarateasca” (The Orthodox Word, Sept./Oct. 1976), scris tocmai pentru a combate aceste doua tendinte.

Crestinii ortodocsi traiesc astazi într-una din marile perioade decisive din istoria Bisericii lui Hristos. Dusmanul mintuirii omului, diavolul, ataca pe toate fronturile si se straduieste din toate puterile sa-i abata pe credinciosi de la calea mintuirii aratata de Biserica, încercind chiar, în ciuda profetiei Mintuitorului (Mat. 16, 18), sa cucereasca însasi Biserica, sa converteasca însasi Trupul lui Hristos într-o organizatie “ecumenica” care sa se pregateasca pentru venirea alesului sau, Antihristul, marele conducator mondial al zilelor de pe urma.
Ceea ce stim e ca aceasta încercare a lui Satan va esua; Biserica va fi Mireasa lui Hristos pina la sfirsitul lumii, întimpinindu-L pe Hristos, Mirele sau, la a Doua Sa Venire, curata, neîntinata de vreo unire adultera cu apostazia acestor vremi. Dar marea problema a vremurilor noastre, a tuturor crestinilor ortodocsi, este una de importanta capitala: Biserica va ramine, dar citi dintre noi vor ramine în ea si cum, cum vom reusi sa nu ne lasam vatamati de violentele încercari ale diavolului de a ne departa din ea?
Vremurile noastre se aseamana foarte mult cu cele din secolul XV, din vremea Sfintului Marcu al Efesului, cind Biserica tindea sa se dizolve într-o unire necuvenita cu latinii. Ba mai rau, vremurile noastre sunt chiar mai rele si mai periculoase decit acele vremuri; din pricina ca atunci Unirea a fost un act impus din afara prin forta, în vreme ce acum poporul ortodox este de multa vreme pregatit pentru participarea la fuziunea tuturor bisericilor si religiilor, prin trepte precum laxitatea, indiferenta, lumescul si îngaduinta fata de groaznica înselare conform careia “nimic nu se separa cu adevarat” de toti cei care se numesc pe ei însisi crestini. Biserica Ortodoxa a supravietuit falsei uniri de la Florenta si chiar a cunoscut dupa aceea o perioada de sporire launtrica si de prosperitate materiala; dar dupa noua si falsa unire, care acum a primit un impuls ce sporeste neîncetat, va mai exista vreo Ortodoxie, în afara catacombelor si pustiei? (…)
Astazi, mai mult ca în orice moment din cei cincizeci de ani de lupta de pastrare a traditiei Ortodoxe într-o epoca a apostaziei, vocea adevaratei si implacabilei Ortodoxii poate fi auzita pe tot întinsul pamintului, avind efecte importante asupra viitorului curs al Bisericilor Ortodoxe. (…) De aceea, este de o importanta decisiva ca aceasta voce sa fie una a adevarului, adica a Ortodoxiei patristice. Din nefericire, se întimpla citeodata, în special în clocotul controverselor, ca pozitiile autentic ortodoxe sa fie privite ca exagerate sau sa fie gresit întelese, creindu-se astfel în unele minti o întreaga impresie înselatoare conform careia scopul adevaratei Ortodoxii de astazi este un fel de extremism, un fel de reactie de dreapta fata de Bisericile Ortodoxe “oficiale”. O asemene viziune politica a luptei pentru adevarata Ortodoxie de astazi este cu totul eronata. Dimpotriva, aceasta lupta a luat o forma ce se regaseste la cei mai importanti reprezentanti contemporani – fie din Rusia, Grecia sau din Diaspora – a unei întoarceri catre calea patristica a dreptei socoteli, un mijloc între extreme, ceea ce Sfintii Parinti numesc calea împarateasca.
Învatatura despre aceasta cale împarateasca este expusa, de exemplu, în a zecea dintre Învataturile de suflet folositoare ale Avvei Dorotei, unde citeaza cu deosebire din Cartea Deuteronomului: Sa nu va abateti nici la dreapta, nici la stinga, ci mergeti pe calea împarateasca (Deut. 5, 32; 17, 13 si Num. 20, 17). Iar Sfintul Vasile zice: “Drept cu inima este cel ce nu-si are gindul aplecat nici la prisosinta, nici la lipsa, ci e îndreptat spre locul de mijloc al virtutii”. Dar poate ca aceasta învatatura este expusa cel mai clar de marele Parinte Ortodox din secolul V, Sfintul Ioan Cassian, care a avut de îndeplinit o sarcina nu foarte diferita de cea a Ortodoxiei de astazi: sa prezinte lumii occidentale autentica învatatura a Parintilor Rasariteni, anume unor oameni imaturi din punct de vedere spiritual si care nu întelesesera adincimea si subtilitatea învataturii duhovnicesti rasaritene si care, din aceasta pricina, erau înclinati sa tinda catre extreme, fie catre cea a laxismului sau fie catre cea a super-strictetii, pe care încercau sa o aplice în viata. Sfintul Ioan Cassian stabileste învatatura ortodoxa despre calea împarateasca în Convorbirea lui despre “dreapta-socoteala”– o Convorbire foarte laudata de Sfintul Ioan Scararul pentru “frumoasa si sublima ei filosofie”:
„Suntem datori deci sa dobindim cu toata puterea si cu toata sirguinta noastra darul deosebirii, care ne va putea pazi nevatamati de întinderea peste masura spre amindoua partile. Caci despre amindoua zic Parintii ca sunt la fel de vatamatoare: atit întinderea fara masura a postului, cit si saturarea pintecelui; atit privegherea peste masura, cit si saturarea de somn; si la fel toate trecerile peste masura. [Dreapta socoteala] îl învata pe om sa mearga pe calea împarateasca, evitind extremele de alaturea: de la dreapta nu-l lasa sa fie amagit de înfrinarea peste masura, iar de la stinga sa nu fie atras de negrija si lene.”
Iar ispita de-a dreapta este chiar mai vatamatoare decit cea de-a stinga: înfrinarea peste masura este mult mai vatamatoare decit saturarea, de aceea, cu ajutorul pocaintei, prin prima ne putem îndrepta catre o întelegere dreapta, iar prin cea din urma nu putem (adica, din pricina faptului ca mindria care umbreste “virtutea” sta în calea pocaintei smerite care este mintuitoare).
Aplicind aceasta învatatura în contextul actual, putem spune: calea împarateasca a adevaratei Ortodoxii de astazi este o mediere între extremele ecumenismului si ale reformismului, pe de-o parte, si a rivnei fara cunostinta (Rom. 10, 2), pe de alta parte. Pe de-o parte, adevarata Ortodoxie nu merge “în pas cu vremurile”, pe de alta parte nici face din “strictete”, “corectitudine” sau “canonicitate” (bune în sine) o scuza pentru vreo fariseica multumire de sine, pentru exclusivism si neîncredere. Aceasta autentica moderatie ortodoxa nu trebuie confundata cu lincezeala si indiferenta, sau cu vreun fel de compromis între extreme politice. Duhul “reformei” este asa de popular astazi încit oricine se formeaza dupa duhul acestor vremuri va privi la adevarata moderatie ortodoxa ca la un tip de fanatism, dar daca cineva ar privi mai atent problema avind în vedere standardul patristic, va gasi calea împarateasca departe de orice fel extremism.
Biserica Rusa din afara Rusiei a fost situata, prin pronia lui Dumnezeu, într-o pozitie foarte favorabila, de unde poate pastra mai departe calea împarateasca în mijlocul confuziei în care se afla o mare parte din Ortodoxia secolului XX. Traind în exil si saracie, într-o lume care nu a înteles suferinta poporului ei, ea si-a îndreptat atentia catre pastrarea neschimbata a Credintei care uneste poporul si, în consecinta, se simte deodata straina de întreaga mentalitate ecumenista, bazata pe indiferenta religioasa si multumirea de sine, bogatia materiala si un mondialism rece. Pe de alta parte, ea s-a tinut departe de a cadea într-un extremism “de dreapta” (cum ar fi o declaratie conform careia Tainele savirsite în Patriarhia Moscovei nu sunt valide), avind o constiinta vie a faptului ca Biserica serghianista din Rusia nu este libera; nu se poate intra în comuniune cu un asemenea trup, dominat de atei, dar oricum cel mai bine ar fi sa lasam unei Biserici Ruse a viitorului sarcina de a da niste definitii exacte a statutului ei.
Constiinta din ce în ce mai mare din ultimi ani a unitatii de baza a cauzei Adevaratei Ortodoxii din toata lumea, a celor din Biserica din Catacombe din Rusia, a celor pe Stil Vechi din Grecia sau din Biserica Rusa din afara Rusiei i-a facut pe unii sa gindeasca în termenii unui “front comun” de Biserici marturisitoare, care sa se opuna miscarii ecumenice care a pus stapinire pe Ortodoxia “oficiala”. Cu toate acestea, în conditiile actuale, se pare ca acest fapt nu va trece neobservat; în orice caz, avea de-a face cu o perspectiva politica a situatiei care vede sensul misiunii adevaratei Ortodoxii într-un mod prea exterior. Toate implicatiile protestului autentic-ortodox împotriva “Ortodoxiei ecumeniste”, împotriva paralizatei, caldicelei Ortodoxii a apostaziei, trebuie scoase mai mult în evidenta, si mai presus de toate în Rusia. Nu se poate ca marturia atit de multor mucenici si marturisitori si atleti ai adevaratei Ortodoxii din secolul XX sa fie facuta desarta. Dumnezeu sa-Si pastreze rivnitorii Lui pe calea împarateasca a adevaratei Ortodoxii, credinciosi Lui si Sfintei Sale Biserici pina la sfirsitul veacurilor.

“Cu cit esti mai constient de duhul acestor vremuri, cu atit esti mai capabil sa faci fata problemei vietuirii ca si crestin ortodox în astfel de vremuri”.
Cu aceste cuvinte si-a început parintele Serafim prelegerea “Crestinii ortodocsi fata în fata cu anii ’80” tinuta la Pelerinajul de vara Sfintul Herman din anul 1979. Aceeasi tema de baza – a dezvoltarii constiintei autenticei Ortodoxii si a pastrarii acesteia în aceste vremuri de pe urma – poate fi gasita în multe scrieri ale parintelui Serafim, în mod special în prelegerile din ultimii 5 ani. El însusi un convertit american, parintele Serafim era constient nu numai de greutatile dobindirii unui mod de viata ortodox, ci, cu mult mai mult, de dezvoltarea unei adevarate întelegeri a Ortodoxiei într-o tara careia îi lipsesc radacinile Ortodoxiei traditionale. Nu era o chestiune de cultura, ci de esenta a Crestinismului si a “singurului lucru trebuincios”.
În momentul convertirii sale, parintele Serafim tocmai începuse ceea ce promitea a fi o stralucita cariera academica. Stia mai multe limbi, era din fire un filosof si începuse lucrul la o carte majora despre propria lui filosofie de viata. Setea lui de “a cunoaste” adevarul îl dusese dincolo de Protestantismul copilariei sale, trecind printr-o scurta dar serioasa confruntare cu Zen-budismul, pina la filosofii europeni si Dostoievski. În Dostoievski a descoperit atit un filosof profund cit si un om religios cu o traire adinca, a carui credinta era Ortodoxia. Aceasta cautare îi satisfacea nu numai cele mai înalte aspiratii ale mintii sale, dar si cele mai mistuitoare dorinte ale inimii. Cu toata eruditia sa, nu a pierdut niciodata din vedere ca Ortodoxia este în primul si în primul rind o lucrare a inimii.
Nu a trecut multa vreme pina ce parintele Serafim s-a daruit pe sine cu toata inima pentru a dobindi aceasta comoara nou-descoperita si, la fel ca omul din parabola evanghelica, a renuntat la tot ce avea pentru acest “margaritar de mare pret”. Avind o înclinatie catre comuniunea cu altii, talantii parintelui Serafim au fost folositi pentru a-i face sa-si dea seama de aceasta comoara prin intermediul cuvintului tiparit.
Anii care au urmat au cunoscut o crestere semnificativa a numarului de americani convertiti. Dar, asa cum observa parintele Serafim, duhul acestor vremi era atit de nefavorabil formarii unui suflet ortodox, încit multi dintre acesti convertiti au cazut fie într-o extrema, fie în alta, pierzind cu desavirsire din vedere sensul adevaratei Ortodoxii. Parintele Serafim s-a preocupat îndeosebi de problema modului de comunicare a “simtirii” autenticei Ortodoxii catre americanii contemporani cu el, respectiv catre cei nascuti ortodocsi care se zbat în marea vietii. “Cum - întreba el - sa deosebim si sa intram în contact cu adevarata Ortodoxie a Sfintilor Parinti si sa evitam parerile eronate despre religie si Ortodoxie care plutesc acum în aer? Primul pas, zicea el, consta în constientizare – sa fii constient de propria-ti credinta, sa fii constient de duhul acestei lumi.
Un numar important din articolele si prelegerile parintelui Serafim au ca scop precis sa-l faca pe om sa constientizeze aceste lucruri. Ele ofera o valoroasa cheie de întelegere a Ortodoxiei si a mijloacelor de dobindire a ceea ce este cu adevarat “margaritarul de mult pret”.
Am redat mai jos niste fragmente din scrierile si prelegerile parintelui Serafim care trateaza aceasta tema foarte importanta a Ortodoxiei si a lumii contemporane. Sa cugetam cu atentie asupra cuvintelor sale, sadindu-le adinc în inimile noastre si nadajduind ca odata ce le vom pune în lucrare, vom putea da rod din eforturile sale, spre mintuirea sufletelor noastre.

Dupa ce a zugravit o imagine cam sumbra a situatiei în care se afla omenirea astazi, parintele Serafim a dat o înteleapta prognoza a ceea ce ne-ar putea astepta în anii ’80, cum ne va afecta duhovniceste si ce trebuie sa facem în consecinta. El a pus accentul pe trei miscari: raspindirea comunismului în lumea libera, raspindirea ideilor religioase din Orient, [dez]amagirea spirituala si renasterea religioasa din Rusia. Raspindirea comunismului, spunea el, trebuie sa o întelegem dintr-un punct de vedere spiritual. Apoi a pus întrebarea: Cum sa ne pregatim pentru a rezista greutatilor ce ne asteapta?
„În primul rind, trebuie sa întelegem ca libertatea pe care o avem în America este un dar pretios pe care aproape jumatate din populatia lumii l-a pierdut si putini sunt cei care îl au în masura în care îl avem noi; suntem responsabili înaintea lui Dumnezeu pentru folosirea cu chibzuinta a acestei libertati.
În al doilea rind, trebuie sa ne dam seama de realitatea comunismului (sau, mai degraba, ateismului) - aceasta plaga a vremurilor noastre, si sa avem în vedere posibilitatea ca si noi am fi putut foarte bine sa traim sub el sau sub altceva asemanator. Pregatirea noastra duhovniceasca pentru aceasta va adinci în acelasi timp constiinta noastra spirituala si viata duhovniceasca.
În al treilea rind, trebuie fim niste oameni informati. Trebuie sa avem cunostinta de credinta noastra ortodoxa. Trebuie sa citim în permanenta carti duhovnicesti – Sfinta Scriptura, Vietile Sfintilor, Sfintii Parinti – dar sa nu o facem pentru o cunoastere abstracta, ci pentru a ne ajuta în viata noastra crestineasca de zi cu zi. Daca va veni un regim ateu, e posibil sa fim cu totul lipsiti de carti si sa nu avem multa vreme legaturi cu preotimea ortodoxa – atunci va trebui sa traim prin ceea ce am dobindit în libertate: nu doar ceea ce am citit sau ni s-a spus, ci ceea ce impropriat si am trait din învatatura crestina. Ni se va cere apoi sa spunem altora un cuvint – dar nu trebuie sa fie doar ceva pe care l-am memorat, ci un cuvint viu care face parte din noi. (…) Existenta comunismului (…) trebuie sa ne faca cu atit mai constienti de motivul pentru care credem ceea ce credem. De ce credem în Dumnezeu? De ce-L acceptam pe Hristos ca Dumnezeu si Mintuitor? De ce facem parte din Biserica si primim Sfintele Taine? Aceste întrebari devin foarte stringente sub comunism, iar daca credinta si angajarea noastra în Ortodoxie nu sunt foarte adinci, ele vor slabi sub persecutie…”
Parintele Serafim privea pozitiv renasterea religioasa din Rusia:
„Recuperarea credintei din Rusia este probabil faptul cel mai datator de viata din lumea ortodoxa de astazi, ceea ce ne face cu atit mai mult sa pretuim credinta noastra si sa sporeasca harul pe care ni l-a dat Dumnezeu pentru a grai în libertate adevarul Ortodoxiei.”
Si a mai spus:
„Luminarea crestina trebuie sa înfloreasca într-o constienta filosofie ortodoxa a vietii. Aceasta înseamna sa stim în ceea ce credem si ce înseamna acest lucru pentru viata noastra. Traditia noastra crestin-ortodoxa detine raspunsuri la toate aceste întrebari legitime si cautari ale mintii umane…”

Fiind patruns de o întelegere exacta a Ortodoxiei patristice, parintele Serafim era foarte constient de nenumaratele forme de înselare spirituala si de falsificari crestine pregatite sa-i ademeneasca pe aceia care nu sunt bine înradacinati în adevarata Credinta. Atractia lui catre Budism din tinerete i-a permis mai departe sa faca niste observatii foarte pertinente legate de climatul spiritual al vremurilor noastre. Toate acestea au format baza cartii sale - Ortodoxia si religia viitorului [Orthodoxy and the Religion of the Future] din care redam aici citeva fragmente:
„Pentru starea spirituala a umanitatii contemporane este profund semnificativ faptul ca experientele «harismatice» si de «meditatie» prind din ce în ce mai mult teren printre «crestini». Acesti asa-zisi crestini sunt indubitabil sub influente religioase extrem orientale. Dar aceasta ca rezultat a ceva cu mult mai fundamental: pierderea gustului si trairii adevaratului Crestinism. (…)
Existenta centrata pe sine, care nu urmareste altceva decit auto-satisfactia, este atit de generalizata în viata «crestinilor» zilelor noastre, încit acestia practic nu mai au acces la întelegerea unei spiritualitati autentice. Iar cind astfel de oameni întreprind totusi actiuni în vederea unei «vieti spirituale», o fac ca pe o alta forma de auto-satisfactie. Aceasta se vede clar dintr-un ideal religios în întregime fals, urmarit atit de miscarea «harismatica», cit si de diferitele forme de «meditatie crestina»: toate promit (si ofera rapid) experiente si «simtiri de multumire» si «pace».
Dar acesta nu este citusi de putin idealul crestin, a carui definitie esentiala este tocmai razboiul neîncetat împotriva diavolului si a patimilor. «Multumirea» si «pacea» propovaduite de miscarile «spirituale» contemporane sunt în modul cel mai evident produsul înselaciunii diavolesti, al multumirii de sine, ceea ce înseamna moarte pentru o viata duhovniceasca orientata spre Dumnezeu. Toate formele de «meditatie crestina», majoritatea de provenienta pagina orientala, opereaza exclusiv la nivelul psihic si nu au absolut nimic în comun cu spiritualitatea crestina. Aceasta din urma consta în lupta pina la singe împotriva patimilor, pentru dobindirea vesnicei Împaratii ceresti, care nu se va putea instaura desavirsit decit la sfirsitul chipului actual al lumii. Iar adevaratul luptator crestin nu-si slabeste vigilenta si nu-si afla linistea nici macar atunci cind gusta cu anticipare din binecuvintarile vesnice, care i-ar putea fi daruite înca din aceasta viata…, pe cind religiile orientale, carora Împaratia Cerurilor nu le-a fost descoperita, lupta pentru a obtine simple stari psihice, care încep si sfirsesc în viata de aici.
În epoca noastra de apostazie care precede venirea lui Antihrist, Satana a fost dezlegat pentru o vreme (Apoc. 20, 7) pentru a lucra minuni mincinoase, care nu i-au fost îngaduite în timpul “miilor de ani” de har în Biserica lui Hristos (Apoc. 20, 3) si pentru a cistiga pentru sine, în recolta draceasca, acele suflete care n-au primit iubirea adevarului (II Tes. 2, 10). Putem spune ca venirea lui Antihrist este cu adevarat aproape, prin chiar faptul ca aceasta “recolta” satanica stringe acum nu atit din rindurile popoarelor pagine, cit din rindurile “crestinilor” care au pierdut dulceata Crestinismului. Tine chiar de natura Antihristului sa prezinte împaratia diavolului ca si cum ar fi a lui Hristos. Miscarea «harismatica contemporana» si «meditatia crestina», ca si «noua constiinta religioasa», cu care formeaza corp comun, sunt înainte-mergatoare ale religiei viitorului, religia umanitatii de pe urma, religia lui Antihrist. Iar scopul lor «spiritual» de capetenie este sa faca accesibile tuturor crestinilor initieri satanice, care pina acum erau restrinse doar în lumea pagina. (…)
Dar cum a ajuns umanitatea – si fireste Crestinatatea – la o asemenea stare disperata? Desigur, nu din cauza închinarii pe fata la satana, care este întotdeauna limitata la un numar de oameni. Este vorba mai curind de ceva mult mai subtil, dar cu atit mai înspaimintator pentru crestinul ortodox constient: este pierderea harului lui Dumnezeu ca o consecinta imediata care e urmarea pierderii gustului Crestinismului. (...)
Deci, cu atit mai mult crestinul ortodox trebuie sa umble în fata lui Dumnezeu cu frica si cutremur, din grija de a nu pierde harul Sau, care nu este nicidecum daruit tuturor, ci numai celor care tin dreapta credinta, care duc o viata de lupta duhovniceasca cu pacatul si care pazesc cu tarie comoara harului dumnezeiesc care îi duce catre cer. Cu atit mai mult trebuie sa lupte astfel crestinii din lumea de azi, care sunt înconjurati din toate partile de un crestinism fals, care are propriul sau arsenal de experiente ale «harului» si «Duhului Sfint», putind cita pe de rost din Sfinta Scriptura si din Sfintii Parinti pentru a-si argumenta propriile rataciri! Cu siguranta ca traim vremurile de pe urma, cind înselaciunea este cu atit mai subtila încit va încerca, de este cu putinta, sa-i amageasca si pe cei alesi (Mt. 24, 24).
Împotriva acestei “experiente religioase” de mare forta, adevaratii crestini ortodocsi trebuie sa se trezeasca, înarmindu-se din timp, si sa devina constienti de ceea ce înseamna Ortodoxia crestina si în ce chip scopurile sale sunt diferite de cele ale tuturor celorlalte religii, fie ele «crestine» sau necrestine.
Crestini ortodocsi! Pastrati cu sfintenie harul pe care-l aveti! Nu îngaduiti ca el sa devina o chestiune de obisnuinta. Nu-l masurati dupa masura omeneasca si nu va asteptati ca el sa para logic sau pe întelesul celor a caror întelegere nu depaseste nivelul uman… sau al celor care cred ca îl pot obtine altfel decit arata dintotdeauna Predania Sfintei Biserici a lui Hristos. Fie ca toti crestinii ortodocsi sa se întareasca pentru batalia care îi asteapta, neuitind niciodata ca în Hristos victoria este deja a noastra.”

Groapa aceasta în care cad cei mai superficiali dintre cei interesati de teologia sau spiritualitatea ortodoxa se gaseste în special în adunarile “ecumenice” si în tot soiul de conferinte, “refugii” si alte asemenea. Întilniri ca acestea sunt specifice Fratiei englezesti a Sfintilor Alban si Serghie, asa cum reiese din periodicul lor, Sobornost. Spre pilda, putem citi textul unui discurs al unui presupus cleric despre Parintii Desertului: “Parintii Desertului pot juca un rol extrem de important pentru noi. Ei pot fi pentru noi toti un loc minunat pentru o întilnire ecumenica” . Cum se poate ca vorbitorul sa fie atit de naiv încit sa nu stie ca Parintele pe care el doreste sa-l studieze va fi, ca si ceilalti Parinti, îngrozit sa afle ca cuvintele lui sunt folosite pentru a învata arta rugaciunii pentru heterodocsi? La asemenea întilniri “ecumenice” una dintre regulile de politete despre care heterodocsii nu au cunostinta este ca prima conditie pentru studierea Parintilor este aceea de a avea aceeasi credinta ca si Parintii Ortodoxiei. Fara aceasta conditie prealabila, toata învatatura despre rugaciune si dogme ramine doar o amagire, un mijloc pentru o alta scufundare a ascultatorului heterodox în propriile-i erori. Acest lucru nu este corect fata de ascultator; nu este nici o dovada de seriozitate din partea vorbitorului; este exact modul cum nu trebuie sa începem studiul sau sa-i învatam pe altii despre Sfintii Parinti.

În acelasi periodic mai putem citi despre un “pelerinaj în Marea Britanie” unde un grup de protestanti au participat la slujbele diferitelor secte iar apoi la o Liturghie ortodoxa, în care “Parintele a tinut un cuvint foarte clar si edificator despre tema Euharistiei” (Sobornost, Vara, 1969, p. 680). Fara îndoiala ca, în cuvintul sau, Parintele i-a citat si pe Sfintii Parinti – dar nici în acest fel nu a reusit sa-i faca pe ascultatori sa înteleaga ceva, ci doar i-a aruncat într-o si mai mare confuzie dindu-le de înteles ca Ortodoxia este doar una dintre sectele pe care ei le vizitau si ca învatatura ortodoxa despre Euharistie îi poate face sa înteleaga mai bine slujbele lor anglicane sau luterane. Într-o relatare despre un “refugiu ecumenist” din acelasi numar (p. 684), gasim o urmare a predicii despre “teologia ortodoxa” tinuta în conditii asemanatoare. Dupa ce au participat la o Liturghie Ortodoxa, refugiatii au luat parte la un “serviciu Comunitar Baptist”, care a fost ca o respiratie de aer proaspat. Deosebit de învioratoare a fost mica predica pe tema bucuriei Învierii. „Cei dintre noi care cunosc Biserica Ortodoxa au descoperit faptul ca si în cadrul unui serviciu Baptist a fost exprimat acelasi adevar”. Acei ortodocsi care încurajeaza un astfel de diletantism indiferent au uitat fara îndoiala avertismentul scripturistic: Nu aruncati margaritarele voastre înaintea porcilor (cf. Mt. 7,6) .

În ultima vreme, aceeasi Fratie si-a dezvoltat diletantismul, adoptind ultima moda culturala, anume aceea de a include lecturi despre Sufism si despre alte traditii religioase necrestine, care probabil ca îmbogatesc “spiritualitatea” ascultatorilor într-o masura mai mare decit a facut-o pina acum pentru ei Ortodoxia.

Aceeasi atitudine corupta poate fi vazuta la un nivel si mai complex în “declaratiile de acord” care se publica din cind în cind în urma “consultarilor dintre teologi”, fie între Ortodocsi si Romano-catolici, Ortodocsi si Anglicani, sau alte combinatii. Aceste “declaratii de acord” pe teme precum “Euharistia” sau “natura Bisericii” sunt, din nou, un exercitiu de politete “ecumenica” care nici macar nu fac vreo aluzie la ideea de heterodoxie (numai daca nu cumva “teologii ortodocsi” prezenti nu stiu ce vrea sa spuna acest cuvint) încit, indiferent de definitia data unor asemenea realitati la care se ajunge prin “acord”, heterodocsii vor ramine aceeasi “crestini” fara experienta vietii în Biserica lui Hristos, fiind lipsiti deci de realitatea din ea. Asemenea “teologi” nu se dau înapoi nici de la a cauta vreun “acord” chiar asupra spiritualitatii însasi, daca exista cumva vreuna, dar imposibilitatea unui asemenea acord se arata foarte evidenta… Cei ce pot crede, cum declara “Mesajul” oficial al “Simpozionului ortodocsilor si cistercienilor” (Oxford, 1973), ca monahii romano-catolici, ortodocsi si anglicani simt o “unitate adinca între ei, ca membrii ai unor comunitati monastice cu diferite traditii bisericesti”, în mod sigur se gindesc conform cu stricacioasa întelepciune a acestei lumi si a modelor sale “ecumenice”, si nu în acord cu traditia monahal-duhovniceasca care insista pe curatia credintei. Scopul lumesc si tonul unor asemenea “dialoguri” este prezentat foarte clar într-un raport al aceluiasi Simpozion, care indica faptul ca acest “dialog” are de gind sa se largeasca, pentru a include astfel si monahismul necrestin, fapt care va permite “monahismului nostru de toate zilele sa se identifice, într-un fel, realmente cu monahismul budist si hinduist” . Oricit de sofisticati s-ar putea considera participantii la Simpozion, diletantismul lor este cu siguranta superior celui afisat de laicii protestanti care se înfioara în egala masura atit de serviciul comunitatii baptiste, cit si de Liturghia ortodoxa.

Si iarasi, într-un periodic “ortodox”, gasim o relatare despre un “Institut Ecumenic pentru Spiritualitate” (Catolico-Protestanto-Ortodox) expusa la St. Vladimir’s Seminary din New York, unde a avut loc o conferinta tinuta de iluminatul profesor ortodox Nicolae Arseniev, teolog cu vederi largi, asupra spiritualitatii crestine din Rasarit si din Apus. Un preot ortodox a notat citeva impresii: “Una dintre cele mai izbitoare asertiuni a fost aceea conform careia exista deja o unitate crestina în sfintii tuturor traditiilor crestine. Ar fi interesant sa încercam sa determinam implicatiile acestui lucru pentru o tratare a diviziunilor doctrinale si institutionale care, în mod clar, continua sa existe” . Devierile doctrinale ale ecumenistilor “ortodocsi” sunt destul de grave, dar, cind se trece la spiritualitate, se pare ca nu mai se tine cont de nici o limita, manifestindu-se o indiferenta fata de orice se spune sau se crede – un semn care arata cit de departata si vaga a devenit traditia si experienta adevaratei spiritualitati ortodoxe pentru “teologii ortodocsi” de astazi. S-ar putea face foarte bine un studiu serios de “spiritualitate comparata”, dar acesta nu va duce niciodata la o “declaratie de acord”. Sa dam doar un singur exemplu: primul exemplu de “spiritualitate Apuseana”, citat de Dr. Arseniev si de aproape toti ceilalti, este Francisc din Assisi care, conform spiritualitatii ortodoxe, este un exemplu clasic de monah care a cazut în ratacire duhovniceasca si în înselare, fiind venerat ca sfint numai pentru motivul ca Apusul cazuse deja în apostazie pierzind criteriile ortodoxe ale vietii duhovnicesti. În studiul nostru despre traditia duhovniceasca ortodoxa va fi necesar sa explicam prin (intermediul contrastului) unde au ratacit Francisc si sfintii din Apus de mai tirziu; deocamdata, este suficient sa aratam ca atitudinea de pe care se produc asemenea “institute ecumenice” si “declaratii de acord” este de fapt aceeasi cu cea a diletantismului frivol, pe care l-am examinat mai sus, la un nivel mai popular.

Cea dintii cauza pentru aceasta atitudine spirituala patologica nu este probabil atit de mult aceeasi cu atitudinea intelectualista a relativismului teologic raspindit în cercurile “ecumenice”, cit este una mai grava, ceva ce cuprinde întreaga personalitate si modul de viata a celor mai multi “crestini” de azi. Se mai poate vedea o licarire a acestei atitudini în comentariul unui student ortodox de la “Institutul Ecumenic”, sponsorizat de Consiliul Mondial al Bisericilor [C.M.B], Elvetia. Vorbind despre valoarea “conflictului personal cu multimea de perspective pe care nu le-am experimentat niciodata”, el noteaza ca “cele mai interesante discutii (ce aveau ca tema “Evanghelismul”) nu au avut loc în timpul sesiunii plenare, ci mai degraba atunci cind stateau în fata semineului la un pahar de vin” . Aceste remarci necugetate scot în evidenta mai mult decit “delasarea” vietii contemporane; indica o întreaga atitudine moderna fata de Biserica, de teologia si practica sa. Dar aceasta ne aduce în fata a doua cursa fundamentala pe care trebuie sa o evitam în studiul Sfintilor Parinti.

Atunci cind traia, ieromonahul Serafim Rose nu a fost cunoscut în mod personal decit de citeva sute de persoane – cei care l-au cunoscut în San Francisco înainte de mutarea Fratiei Sfintul Herman pe îndepartatul si împaduritul virf de munte al schitului, cei care au facut lungul si uneori dificilul pelerinaj la Manastire precum si altii care au slujit pe teritoriul nostru misionar. Totusi, mai multe mii de oameni l-au cunoscut prin cartile si articolele sale – un torent care, în ultimii sai nouasprezece ani, se revarsa atit în limba engleza cit si în limba rusa.
Aceste scrieri pot fi împartite în doua categorii majore: traduceri si comentarii teologice. Dar înainte sa le discutam, este necesar sa întelegem cite ceva din duhul care le-a inspirat.
Desi parintele Serafim si-a pus mintea, sufletul si inima în tot ce a scris, într-o o prelegere tinuta la Pelerinajul de iarna Sfintul Herman de la Manastirea Sfinta Treime din New York în 1979 (publicata sub titlul “Ortodoxia în USA” în The OrthodoxWord, nr. 91, 1980) am gasit exprimata grija lui de capetenie din toate cartile sale: “Cum mai putem ramine ortodocsi, dezvoltindu-ne Ortodoxia împotriva duhului acestei lumi care ne ataca din toate partile?” El se temea ca “Ortodoxia din America, daca e lasata în voia ei, s-ar transforma pur si simplu într-un «protestantism de rit rasaritean» – cu alte cuvinte ar pastra cite ceva din aspectele exterioare ale Ortodoxiei, dar launtric nu ar fi foarte diferita de lumescul protestantism.”
Cum putem contracara influenta lumescului în încercarea noastra de a-I urma lui Hristos? “Ducind o lupta duhovniceasca interioara împotriva lumescului. (…) [Ortodoxia] este în primul rind a inimii, nu numai a mintii, ceva viu si cald, nu abstract si rece. (…) O persoana care ia în serios Ortodoxia, care începe cu adevarat sa lucreze cu inima la întelegerea ei, încercind sa afle un nou de mod viata, dobindeste cel putin o parte din calitatea a ceea ce am putea numi mireasma adevaratului crestinism. (…) Acest tip de Ortodoxie nu poate fi dobindit peste noapte; e nevoie de suferinta, experienta, cercare. Dar înainte de toate, necesita hotarire.”
El însusi a recunoscut acest tip de “hotarire” în vietile sfintilor; el credea ca “dragostea pentru sfintii lui Hristos e unul din criteriile adevaratei Ortodoxii” si, din aceasta pricina, a început sa traduca numeroase astfel de vieti de la care cititorii vorbitori de limba engleza sa se inspire la fel ca si el. În acest sens, printre eforturile sale e de remarcat Tebaida Nordului - o colectie impresionanta de vieti de sfinti ai nordului Rusiei. A tradus de asemenea si Vita Patrum de Sfintul Grigorie de Tours, facind accesibila pentru prima data în limba engleza putin cunoscutele vieti de sfinti din Galia secolelor V si VI. Multe dintre acestea au aparut deja în The Orthodox Word si, cu ajutorul lui Dumnezeu, întreaga colectie va fi curind gata de publicare în volum.
Un alt grup de sfinti, care pentru noi sunt poate cele mai puternice exemple de astazi ale crestinismului autentic nascut din patimire, este acela al Noilor Martiri ai Rusiei. Opus magnum-ul manastirii (650 de pagini) - Sfintii Rusi ai catacombelor - se compune în mare parte din materiale traduse si editate de parintele Serafim, care întotdeauna s-a inspirat în mare masura din arzatoarea Ortodoxie a persecutatei Biserici din spatele Cortinei de Fier. În momentul mortii parintelui Serafim tocmai se finalizase tiparirea acestei carti, putind fi în scurt timp disponibila.
În preocuparea sa pentru Ortodoxia autentica, parintele Serafim a accentuat importanta de a fi “în acord” cu Sfintii Parinti. Acum citiva ani, manastirea a publicat o foarte importanta carte, Sfintul Paisie Velicikovski – o cheie catre o legatura cu Sfintii Parintii. Nefacind chiar pura hagiografie, cartea descrie setea duhovniceasca pentru o calauzire practica care, spunea adesea parintele Serafim, trebuie sa constituie pentru noi si o motivare pentru citirea Sfintilor Parinti. Din aceasta pricina, el era foarte doritor sa faca disponibile scrierile unor Sfinti Parinti mai “moderni”. Cu citeva zile înainte de a merge la spital, terminase ultima sectiune a primei parti a cartii Episcopului Teofan - Calea spre mintuire , care va fi si ea disponibila într-un format de buzunar. O alta serie la care lucrase parintele Serafim se numeste “Legaturile noastre vii cu Sfintii Parinti” – relatari ale unor scriitori si personalitati ortodocse contemporane care pot fi numiti “eroi duhovnicesti” ai zilelor noastre.
De asemenea, parintele Serafim a tradus si a scris articole despre Parintii Bisericii primului mileniu, în special despre Sfintul Simeon Noul Teolog (publicata de Fratie sub titlul Pacatul lui Adam), Fericitul Augustin si altii. Totusi, cea mai importanta contributie a sa, din demersul sau de a face disponibile în limba engleza texte teologice ortodoxe, este traducerea cartii parintelui Mihail Pomazanski - Teologia Dogmatica Ortodoxa. Parintele Serafim o privea ca pe o capodopera; este în întregime neacademica, oferind o indispensabila explicatie a Credintei Ortodoxe. Prin pronia divina, parintele Serafim a reusit sa faca pe perioada verii corecturile finale, raminind doar sa fie publicata.
Era constient si de nevoia unor comentarii ortodoxe la Scriptura. Comentariile Arhiepiscopului Averchie la Apocalipsa, traduse tot de el, sunt publicate acum în serial în The Orthodox Word. Nadajduim ca va putea fi publicata si seria de prelegeri despre Cartile lui Daniel si Geneza, tinute la Pelerinajele de vara Sfintul Herman. Prelegerile despre Cartea Genezei constituie rezultatul unor cercetari pregatitoare pentru o carte despre viziunea ortodoxa asupra creatiei. Si aceasta, cu voia lui Dumnezeu, va fi tiparita în viitorul apropiat.
Alte doua carti semnate de parintele Serafim au o importanta speciala pentru vremurile noastre: Ortodoxia si religia viitorului si Sufletul dupa moarte . Prima este o colectie impresionanta de eseuri care analizeaza întregul fenomen modern al anti-Crestinismului – proliferarea religiilor orientale si a duhului vremii, care si-au pregatit terenul pentru o acceptare pe scara larga. Aceasta carte este o sarbatoare atit pentru intelect cit si pentru suflet, provocind si stimulind gindirea, înfricosatoare uneori si în permanenta apocaliptica, inspirata în acest sens dintr-un pasaj scripturistic: Copii, este ceasul de pe urma (I Ioan 2, 18).
Sufletul dupa moarte a fost scrisa la cererea mai multor oameni din Biserica - preoti, ierarhi si altii, care doreau sa vada o prezentare concisa a învataturii traditionale a Bisericii legata de ceea ce se întimpla dupa moarte. În aceasta lucrare, parintele Serafim a inclus si o fascinanta interpretare ortodoxa a conceptiilor moderne despre “perioada de dupa moarte”, “iesirea din trup”, respectiv diferitele experiente oculte si paranormale. Scrisa într-o maniera sobru-academica, aceasta carte a raspuns la întrebarile mai multor oameni, chiar si din rindul heterodocsilor interesati de o învatatura autentic-crestina despre acest subiect. (...)
În acest deceniu, al optulea din cel de-al doilea mileniu dupa Hristos, Ortodoxia a pierdut o puternica voce. Dar aceasta pierdere nu este definitiva, deoarece, atita timp cit scrierile sale vor continua sa fie publicate, parintele Serafim poate atinge si acum sufletele multora…

Corespondenta de 12 ani dintre
ieromonahul Serafim Rose si parintele Alexie Young

Cu publicarea acestui volum de scrisori adresate între 1970 si 1982 de catre regretatul ieromonah Serafim (Rose) parintelui Alexie Young, cititorului i se da ocazia de a intra putin în atmosfera relatiilor dintre un parinte duhovnicesc si un fiu al sau si, de asemenea, poate cunoaste, prin intermediul materialului epistolar, cum a decurs o împreuna-lucrare dintre doi oameni implicati activ într-o lucrare misionara a Bisericii Ortodoxe pe tarim american.
Daca aceste scrisori nu ar fi decit o reamintire a unor timpuri trecute, un memento al unei relatii care, indiferent de semnificatia ei pentru cei pomeniti în ele, nu ar avea relevanta decit pentru acestia, si nu pentru toti ceilalti care i-au cunoscut fie pe unul fie pe celalalt, atunci nu ar avea nici un sens ca aceste scrisori sa fie publicate. De fapt, aceste scrisori ne ajuta sa discernem si sa aplicam o serie de principii ale modului de viata crestin-ortodox. Ele ne arata, de asemenea, ca misiunea ortodoxa nu este rodul unei teoretizari abstracte, ci al unei lupte duhovnicesti, prin urmare, al unei învataturi puse în practica. Scrise de-a lungul unui deceniu si ceva si acoperind o mare varietate de subiecte, aceste scrisori ofera o adevarata relatare a unei atente si întelepte lucrari de “îndrumare” a unui de curind-convertit la Ortodoxie, de la primele miscari “cu pasi de copil” în viata în Hristos, pina la sporirea în credinta si maturitate duhovniceasca spre o mai mare statornicie a sufletului si o dorinta de împreuna-împartasire cu ceilalti de comorile Credintei.
Aceste scrisori nu înceteaza sa aiba o relevanta chiar si astazi, parind a fi scrise în zilele noastre. Desi parintele Serafim abordeaza teme si evenimente care au avut loc în viata Bisericii de acum mai bine douazeci ani, el face acest lucru într-un mod de natura sa îi ofere cititorului o perspectiva clara si matura – o cale cu adevarat crestina de a aprecia oamenii si evenimentele dintr-un punct de vedere obiectiv al istoriei si al principiilor duhovnicesti, si nu din acela al unor cercuri bisericesti ce adesea doar palavragesc cu pasiune. Valoarea nepretuita a acestor scrisori le face sa nu-si piarda astazi din caracterul lor instructiv din vremea scrierii lor.
Nascut în 1934 si crescut într-o familie protestanta, Eugene Rose, viitorul parinte Serafim, a fost înca din tinerete daruit cu calitati intelectuale deosebite, în vremea aceea fiind înclinat catre filosofie. În momentul cind a ajuns la Colegiu, tinarul Eugene Rose deja respinsese Crestinismul pe care, într-un fel sau altul, îl cunoscuse înca din copilarie, îndreptindu-se catre stiinta si filosofie. În vremea studentiei, ca multi alti tineri, a continuat sa caute sensul vietii – o cautare plina de pasiune si chiar de chinuri sufletesti. Dorinta lui fierbinte de a sti pentru ce ne-am nascut l-a dus spre multe cai dintre care cele mai multe s-au sfirsit în dezamagiri dureroase: rationalism stiintific, traditii chinezesti, Budismul Zen, nihilism, ateism, estetism, hedonism.
Dupa ce a absolvit Colegiul, s-a înscris la sectia de limbi orientale din California University-Berkley, absolvind-o în 1961.
La începutul anilor ’60 a început sa frecventeze slujbele Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei. Nu dupa mult timp a început sa înteleaga ca se afla pe calea gasirii limanului duhovnicesc pe care îl cauta cu disperare de atita vreme. Gasirea lui Hristos si convertirea la Ortodoxie a fost facuta din toata fiinta, desavirsit. Sinceritatea pocaintei sale a fost marcata în primul rind de puterea hotaririi de a-si supune întreaga fiinta vointei lui Dumnezeu si cugetului Bisericii.
Astfel s-a pus început unei extraordinare demonstratii de putere a lucrarii harului dumnezeiesc în viata umana. Mindria intelectuala si intoleranta, minia si nerabdarea, complicatiile psihologice si sentimentale, care mergeau adesea mina în mina cu darurile pe care le avea tinarul Eugene Rose, au fost de cele mai multe ori înfrinate, domolite si vindecate. Maica Domnului, la care avea o mare evlavie, l-a ajutat sa-si întareasca duhul de pocainta pe care-l dobindise, încurajindu-l în lupta sa. La putin timp dupa convertire, el i se ruga fierbinte sa-l ajute sa-I slujeasca lui Dumnezeu. Nimeni, uitindu-se la multimea faptelor sale lasate în urma dupa moartea sa, nu se poate îndoi de faptul ca Maica Domnului i-a ascultat rugaciunea.
Ca unul ce înca era nou-convertit, Eugene s-a înscris la cursurile de teologie pe care Sfintul Ioan Maximovici le tinea în San Francisco. Ca citet la Catedrala, evlavia sa a sporit în cadrul ciclului dumnezeiestilor slujbe carora li s-a daruit din tot sufletul, din toata inima si din tot cugetul, avind marea cinste sa se afle adesea în prezenta Sfintului Ioan pe care l-a avut si ca pilda de urmat, pina ce sfintul arhiereu a trecut la Domnul în 1966. În acel an, Eugene vindea carti si icoane ortodoxe într-un mic magazin de linga Catedrala. Alaturi de Gleb Podmosenski (ulterior - dupa tunderea în monahism - cunoscut sub numele de parintele Herman), au fost primii membrii ai fratiei Sfintul Herman. Ei au început prin a edita o revista misionara de limba engleza, The Orthodox Word [Cuvintul Ortodox], prin care au tiparit vieti de sfinti, texte patristice si articole sau comentarii asupra unor teme duhovnicesti contemporane. Dorinta lor de a se muta din San Francisco cu scopul de a trai o viata linistita, “pustniceasca”, de rugaciune si munca, s-a împlinit chiar o data cu prima scrisoare publicata în acest volum.
Odata stabiliti în îndepartatele paduri din Nordul Californiei, aproape de micul catun Platina, parintele Serafim a dus o viata de rugaciune staruitoare, care îl hranea în munca sa de autor si traducator – o munca desfasurata în mijlocul celorlalti care lucrau alaturi de el. Traind fara electricitate, apa curenta sau telefon, chiar cele mai simple sarcini cereau mult timp si efort, dar, cu toate acestea, asprimea unei astfel de vieti îi dadea realitatii imediate a vietii de zi cu zi un caracter urgent.
Desi fratii se mutasera din oras în cautarea linistii si a singuratatii, cu trecerea timpului, s-au trezit sub ochii credinciosilor într-o masura pe care nici nu o anticipasera, nici nu o dorisera. Dupa ce parintele Herman si parintele Serafim au fost hirotoniti preoti, ei au devenit mai cunoscuti ca niciodata. Oamenii veneau din ce în ce mai mult la ei, le rapeau tot mai mult timp, iar parintele Serafim mai era implicat si în viata bisericeasca precum si în diferite activitati din afara mult-doritei sale pustii a linistei. De atunci si pina la moartea sa în 1982, munca de scriere si de traducere si-a continuat-o în mijlocul responsabilitatilor din ce în ce mai mari din interiorul manastirii, în misionarismul de pe tarim american, care izvorau din jurul ei si sub presiunile din ce în ce mai mari venite din partea unor grupari nesanatoase din interiorul vietii Bisericii americane.
Sub nici o forma nu se poate spune ca parintele Serafim a fost un renegat care se credea deasupra oricaror legaturi, actiuni sau obligatii ale vietii bisericesti. De la convertire si pina la moartea sa, a fost un sustinator credincios al Bisericii Ruse din Diaspora. Nu s-a putut observa la el vreo urma de fanatism, din contra, întotdeauna se arata deschis tuturor crestinilor ortodocsi care veneau la el cu buna-credinta si cu inima deschisa; fanatismul unora i se parea lamentabil si plictisitor. Calea sa se lega foarte strins de aceea a primilor sai dascali într-ale Credintei, printre care se aflau: Sfintul Ioan Maximovici, Schimonahia si Stareta Ariadna (de la Manastirea Maicii Domnului a Vladimirului din San Francisco) si altii. Ca si Sfintul Ioan, parintele Serafim era un ortodox adevarat si un credincios universal cu suflet sobornicesc, iubind tot ce gasea bun în fiecare Biserica nationala, fara sa-si fabrice un amestec pe gustul sau.
Supus autoritatii bisericesti reprezentate de arhipastorii si dascalii sai întru Credinta (incluzind pe unul dintre apropiatii sai cei mai importanti, raposatul Arhiepiscop Antonie de San Francisco), parintele Serafim s-a opus întotdeauna oricarei intentii de a crea în viata Bisericii vreo partida de vreun fel sau vreun duh schismatic. Era foarte constient de multimea pericolelor ce puteau veni de oriunde - fie din stinga, fie din dreapta nevoitorului crestin, în acest veac de slabire si dezorientare duhovniceasca – îndemnind în permanenta pe ceilalti sa tina în toate lucrurile calea de mijloc sau cea “împarateasca” si sa încerce întotdeauna sa tina linia trasata de îndrumatorii mai batrini si mai întelepti, punind accent pe rabdare, echilibru, sobrietate, tarie, smerenie si ascultarea de sfatul unor oameni de încredere.
În vremea primilor ani de viata ortodoxa, parintele Serafim a avut deosebitul prilej sa vada ce înseamna a te supune cu totul lui Hristos. În Ioan Maximovici vedea o persoana despre care efectiv se poate spune ca nu mai era el cel care traia, ci Hristos era Cel Ce traia în el. În Stareta Ariadna, Arhiepiscopul Averchie (din Manastirea Sfinta Treime), Protoprezbiterul Mihail Pomazansky si în altii, el a vazut barbati si femei care s-au patruns cu adevarat de o vie traditie duhovniceasca care le patrundea fiinta, precum si tot ceea ce lucrau. El si-a dat seama foarte clar ca cel ce doreste sa mearga pe calea lui Hristos nu poate sa o faca avind vreun duh de revolta care implica, desigur, impunerea propriei vointe, a “opiniei” personale, cirtirea, condamnarea celorlalti ori alta patima de care sufletul se leaga mai mult decit de Hristos. Unitatea lui de masura în asemenea cazuri era una simpla: orice tendinta sau actiune care putea da nastere vreunui duh de cirteala, de învirtosare a inimii sau de îndreptatire de sine care slabea pocainta si ocara de sine, este de la bun început gresita, indiferent cit de dreapta sau rationala ar parea în ochii altora.
Cu siguranta ca în timpul ultimilor ani ai vietii parintelui Serafim, ispitele de-a dreapta se înmultisera în viata bisericeasca mai mult ca oricind, astfel ca el începuse sa vorbeasca despre “boala corectitudinii”, care ataca o multime de oameni si care îi transforma în specialisti în teologie, eclesiologie, drept canonic si alte discipline zise “fundamentale”.
Cu mult înaintea altora, parintele Serafim semnalase o problema foarte dificila si foarte periculoasa, pe care el a numit-o “marele conflict al vremilor noastre - Ortodoxia mintii versus Ortodoxia inimii”. El nu negase niciodata existenta unor probleme serioase în viata bisericeasca, dar simtea, cu o îngrijorare crescinda, ca ceva nu mergea în multimea “raspunsurilor” la aceasta problema, asa cum vedem si în Scrisorile sale.
În acelasi timp, “rivna fara cunostinta” nu era singura cursa care ameninta Ortodoxia în America. În vremea aceea, Crestinismul Ortodox era, ca si acum, o prezenta discreta în viata americana, înconjurata la rindul ei de alte credinte si filosofii adesea indiferente sau chiar vadit ostile Ortodoxiei traditionale. Emigrantii ortodocsi care au venit în America în prima jumatate a secolului XX erau în cea mai mare parte tarani saraci din Rusia, Europa de Est si Grecia, nerabdatori sa-si gaseasca cit mai repede un nou adapost. Citiva dintre ei erau capabili sa le explice credinta lor prietenilor americani; dar si mai putini erau aceia care realizau faptul ca dorinta lor de a se potrivi culturii americane îi expunea unor pericole foarte grave. Traditia ortodoxa era [pentru cei ce veneau în America - n. tr.] din ce în ce mai putin înteleasa.
În timpul vietii parintelui Serafim, aceasta pierdere a “miresmei Ortodoxiei” a afectat inevitabil si într-o masura destul de mare viata bisericeasca, iar el pe buna dreptate a avertizat asupra periculoaselor relativizari a nepretuitei mosteniri a Credintei ortodoxe. În arhitectura bisericeasca, bancile, orga si dulamele coristilor au înlocuit traditionala atmosfera a cultului ortodox, înlocuind-o cu moda amestecurilor hibride protestante si catolice. În studiile de seminar, hiper-criticismul la moda si inovatiile liturgice au înlocuit “demodatele” metode ale învatamintului ortodox traditional, atita timp cit profesorii si studentii au fost prinsi în modele deja depasite din teologia heterodoxa. Vesmintele clerului, obisnuite în Lumea Veche, au fost înlocuite si ele, fiind considerate nepotrivite pentru scena americana, de aceea în locul lor au aparut gulerele romane ale preotilor fara barba. Printre multi dintre ierarhi si clerici, în general, a existat un vadit duh anti-monahal. Iar lista poate continua. Aceste ispite de-a stinga – venite din duhul acestei lumi si al printului acesteia – s-au proliferat alaturi de cele de-a dreapta – adica cele ale falsei evlavii si ale „corectitudinii”.
Împreuna, toti acesti factori au dat nastere unei vieti bisericesti de cele mai multe ori nestatornice care se expunea cu usurinta la influenta nefasta si modele spiritualitatii heterodoxe, ale sociologiei si psihologiei, nefiind în general înclinata sa-si afle remediile în ethosul monastic, ascetic si patristic care de secole a ancorat viata ortodoxa în Lumea Veche.
De aceea, în aceste scrisori, ca si în celelalte carti ale sale, parintele Serafim nu avertiza numai asupra “rivnei fara cunostinta”. El vorbeste, adesea pe un ton destul de aspru, împotriva falsului liberalism, la fel de periculos în lupta pentru mintuire.
Nu putem nega faptul ca în anii ce au trecut de la moartea parintelui Serafim s-au vazut unele tendinte polarizante, fragmentare si schismatice care se înrautateau tot mai mult atit în America cit si peste granitele ei. Citind aceste scrisori nu putem sa nu simtim avertismentul sau si sa fim sensibilizati de el.
În tot cuprinsul scrisorilor, parintele Serafim accentueaza mai multe teme pe care el le credea a fi esentiale pentru oricine doreste sa învete sa traiasca în Hristos, indispensabile unui început în Hristos, care se vrea sa fie roditor. De asemenea, acestea sunt si indicatoare indispensabile pe “calea cea împarateasca”, a echilibrului dintre diferitele extreme – spirituale, personale sau istorice.
El vorbea adesea de nevoia de “mai multa inima si mai putina minte”. Viata în Hristos nu este un demers intelectual, ci un proces profund, de multe ori dureros, de pocainta si înnoire. Parintele Serafim însusi era un bun exemplu de intelectual dificil care gasise în Ortodoxie cheia deschiderii unei inimi arzatoare si adesea chinuite, cheia unirii puterilor mintii si ale inimii într-o lucrare duhovniceasca plina de roade, întii asupra lui însusi si apoi asupra celorlalti.
Crestinismul ortodox trebuie sa fie un mod de viata. El nu este o religie de duminica dimineata, pe care o putem pune într-un colt în timp ce iesim pe portile bisericii la sfirsitul slujbelor. Ea trebuie sa cuprinda întreaga noastra conceptie de viata asupra propriei persoane, asupra fratilor nostri si a lumii în general, într-un cuvint, sa afecteze radical viata de zi cu zi.
Viata în Hristos poate fi adesea una dificila, dar nu complicata. O smerita autocritica , o atentie la propriile pacate fara a judeca pe fratele nostru, participarea la dumnezeiestile slujbe, rugaciunea regulata, deasa marturisire si primirea Sfintei Împartasanii, citirea Sfintelor Scripturi si a cartilor duhovnicesti – aceste mici osteneli, practicate frecvent, toate parte integranta a vietii traditionale ortodoxe, vor aduce treptat schimbari profunde în minte si inima.
Nu exista scurtaturi. Nu exista “îndumnezeire pe moment - scrie el. Trebuie sa avem hotarire”.
Viata în Hristos este un proces de schimbare si sporire în acelasi timp, hranit de harul dumnezeiesc si întemeiat pe pocainta. Trebuie sa ajungem la masura lui Hristos devenind fii responsabili ai Bisericii, nu numai primind în dar, ci si fiind capabili si doritori sa daruim.
Parintele Serafim întelegea foarte bine problemele omului contemporan. Dar vedea foarte clar ca raspunsurile la problemele respective se gasesc la Dumnezeu si ca nici o piedica nu-i atit de mare pentru a afla mila si harul Tatalui nostru Cel iubitor din Ceruri.
Rugaciunea, nevointele si experienta duhovniceasca l-au înzestrat pe parintele Serafim cu o credinta puternica în Pronia lui Dumnezeu; el niciodata nu s-a lasat atras prea mult de lucrurile trecatoare. El reamintea în permanenta tuturor ca viata e grabnic trecatoare, ca nimic din cele lumesti nu dainuie dupa moarte si ca întotdeauna trebuie sa cugetam la scopul principal al vietii – dobindirea Împaratiei Cerurilor – fara sa ne abatem nici la stinga, nici la dreapta. Viata sa paminteasca a fost scurta – numai 48 de ani – dar de îndata ce si-a oferit inima sa lui Dumnezeu, el a trait numai si numai pentru El, lucrind neobosit ca ceilalti sa poata gasi acelasi Adevar pe Care el a ajuns sa-L iubeasca.
Nadejdea si rugaciunea parintelui Serafim pentru toti cei ce vor citi aceasta carte poate fi exprimata în cuvintele pe care el le-a scris cindva unei mici si aproape necunoscute misiuni din Nordul Californiei, unde o mina de oameni se adunau zilnic într-o capela improvizata în casa cuiva, loc în care se savirseau slujbele dumnezeiesti:
„Fie ca bucuria Mintuitorului nostru cel Înviat sa se reverse peste voi în aceste luminate si stralucitoare zile ale Pastelui, iar harul pe care l-ati primit ca pe un dar de la El, sa-l pastrati pentru totdeauna! Sa nu va biruiasca nici o ispita, nici întunericul sa nu va umbreasca calea si nici ispita sa nu vina asupra voastra fara ca voi sa va întoarceti fata catre Atotmilostivul Hristos, Care a calcat moartea si a biruit puterea diavolului. Ramineti în harul lui Hristos si El va va calauzi pe toti la mintuire. Amintiti-va de sfirsitul vietii voastre, de Ziua neînserata a Împaratiei lui Hristos, si veti cunoaste pentru ce traiti si pentru ce va osteniti. Hristos a înviat!”
Schimonahia Teadelfia,
Sfinta Manastire Apostolul Pavel

CALEA PE CARE EU SI FAMILIA MEA am urmat-o intrind în Biserica Ortodoxa a coincis cu o perioada de timp cind parintele Serafim si parintele Herman începusera cu multe eforturi sa-si împlineasca visul – o manastire în genul schiturilor rusesti din secolul XIX. În momentul în care aceasta corespondenta a început, parintii deja aveau citeva luni de retragere în rugaciune pe virfurile muntilor împaduriti de linga Redding, California.
Pe parintii Herman si Serafim i-am întilnit prima data în 1966, cind tineau un magazin cu carti si icoane în apropierea Catedralei Doamnei Noastre “Bucuria Celor Necajiti” din San Francisco (o biserica a Diasporei rusesti). Cu toate ca nu erau tunsi în monahism, ei primisera binecuvintare de la Arhiepiscopul Ioan Maximovici (canonizat în 1994) pentru a forma o fratie laica sub patronajul Cuviosului Herman de Alaska, un simplu monah rus care a trait în insula Spruce cu 150 de ani în urma; Sfintul Herman a fost canonizat în vara anului 1970. În acest timp, parintii publicau The Orthodox Word într-o camaruta din spatele magazinului. Era evident pentru orice vizitator care trecea pe acolo (eu eram unul dintre ei) ca acest magazin devenise deja un centru liber, deschis atit barbatilor cit si femeilor care erau de acelasi cuget, atit convertiti cit si rusi, însufletiti de o atitudine mult mai serioasa fata de o Ortodoxie înteleasa ca mod de viata.
Mi-amintesc de prima data cind am intrat în magazin. Carti si icoane asezate pe rafturi umpleau tejghelele acoperite cu sticla. Am mirosit imediat o combinatie curioasa, dar placuta, de mirosuri: cerneala tiparnitei, supa de varza si urmele de fum de tamiie. În spatele tejghelei statea un tinar înalt, subtirel, mergind pe treizeci de ani, bine ras, îmbracat în haine lumesti, palid, putin murdar, cu ochi adinci si profunzi. De îndata ce a aflat ca sunt romano-catolic a început la modul cel mai direct si serios sa-mi vorbeasca despre Ortodoxie. Mi-amintesc cu deosebire cum îmi vorbea, plin de o simtire a cuvintelor sale, dar si cu severitate, de adevarata atitudine pe care trebuie sa o avem fata de Maica Domnului, si despre cum Biserica Romano-catolica a stricat adevarata ei imagine, atribuindu-i Fecioarei mai mult decit trebuie. Am fost putin surprins, dar nu ofensat totusi, fiindca sinceritatea omului era evidenta. Niciodata nu auzisem ca Maica Domnului e vazuta diferit de ortodocsi si de catolici. Si nici nu am auzit pe cineva vreodata vorbind cu o asemenea autoritate despre erorile Bisericii Romei. Nu eram fericit în Romano-catolicism si cautam cu tot dinadinsul o expresie “mai adevarata” a Crestinismului, dar nimeni, niciodata, n-a vorbit cu mine asa de serios despre ceea ce nu e în regula cu Biserica Romano-catolica.
Acest om era Eugene (ieromonahul Serafim de mai tirziu) Rose. În timp ce vorbea cu mine, se auzeau zgomote si cuvinte înabusite din camera din spate, separata de magazin printr-o perdea improvizata. Deodata, se arata un cap din spatele perdelei – un om cu ochelari si cu o barba subtire si înmanuncheata, care îi spunea lui Eugene ceva în limba rusa.
Acesta era Gleb (ieromonahul Herman de mai tirziu) Podmosenski.
În camera de dincolo am reusit sa disting o presa, iar într-un colt o icoana cu o candela arzind deasupra ei.
Întilnisem atunci doi oameni care aveau sa exercite cea mai mare influenta asupra vietii mele, fiecare în modul sau personal.
Cind am parasit magazinul, m-am gindit: am dat peste ceva, nu alta! Acest mic magazin si acesti doi oameni, rupti din alta lume - de moda veche, vigurosi si autentici – neinteresati în mod deosebit de lumea de linga ei… Voiam sa stiu mai multe despre lumea lor, dar cu exceptia citorva lecturi ocazionale, a unor reviste si carti ortodoxe, nu m-am apropiat cu seriozitate de Ortodoxie decit abia peste patru ani.

În Marea Simbata din anul 1970, i-am întilnit din nou pe Gleb si Eugene. Dupa multe framintari, eu si sotia mea ne-am hotarit sa ne convertim la Ortodoxie. În dimineata urmatoare am participat la Sfinta Liturghie de la Catedrala, iar la sfirsit, ne-am dus sa-l întilnim pe Arhiepiscopul Antonie de San Francisco. Cind i-am spus ca vrem sa devenim ortodocsi a chemat doi oameni pentru a vorbi cu noi, Eugene si Gleb!
Un subdiacon care ni i-a prezentat, ne-a soptit la ureche cu asprime, spunindu-ne sa nu vorbim cu ei prea mult, pentru ca postesc înca din Marea Vineri si ca exista un obicei monahal conform caruia nu trebuie sa întrerupi acel post pina la Împartasania din Marea Simbata, astfel ca erau pe deasupra flaminzi si însetati.
Parintii ne-au dus pe o banca în aripa dreapta a bisericii, aproape de partea altarului unde era si icoana Sfintului Nicolae. În ciuda faptului ca maniera de a vorbi a parintelui Serafim nu mai era atit de severa ca atunci cind l-am întilnit prima data, el înca îsi pastra o vigoare nelipsita de o anume discretie. Cei doi oameni au început sa ne puna o ploaie de întrebari: “Asa, de ce vreti sa deveniti ortodocsi? Stiti ce înseamna asta? Care e diferenta dintre Ortodoxie si Romano-catolicism? De ce vreti sa va alaturati Bisericii Ruse din Diaspora si nu altei Biserici? Nu stiti ca noi suntem o Biserica mica si prigonita a exilului? Toti ne urasc si rid de noi. De ce vreti sa va alaturati unei Biserici ca aceasta? Oare stiti voi cu adevarat ce se întimpla în timpul Sfintei Liturghii?” si asa mai departe. Aproape ca ne descurajam. Ne gindeam ca, într-un fel sau altul, vom fi întimpinati cu bratele deschise, ca si cind Biserica ne-ar fi asteptat de secole; în schimb, ne-am trezit la interogatoriu! A fi ortodox, începeam eu sa înteleg, nu era un lucru usor. În aceasta Biserica trebuia neaparat sa întelegi cu adevarat si sa crezi unele lucruri. Nu puteai sa crezi asa o suma de învataturi care ti se propuneau. Aceasta era spiritualitate adevarata. Am fost impresionat, dar mi-a fost si un pic teama, simtind ca sunt provocat.
Cred ca trecusem testul, deoarece parintii ne-au spus ca-i vor comunica Arhiepiscopului situatia noastra si vor obtine binecuvintarea sa pentru ca noi sa fim primiti în Biserica.
Cred ca nu e de putin folos sa precizez cititorului faptul ca eu si sotia mea, Susan, aveam amindoi în acea vreme douazeci si noua de ani si eram casatoriti de cinci ani. Eu am fost crescut în Romano-catolicism, iar Susan era membra a bisericii Episcopale, iar în anii de facultate s-a convertit la Catolicism. Pina atunci, daduse nastere unui singur copil, Ian, care împlinise patru ani. Eu eram profesor într-o scoala primara, avind în spate studii de jurnalistica.
În acea Simbata Mare, acum treizeci de ani, parintii mi-au sugerat sa corespondam cu ei, la schitul lor din munti, pentru a ne pregati sa intram în Sfinta Ortodoxie. Voiau în special sa le punem întrebari despre Credinta. Parintele Serafim ne-a îndemnat sa citim cartea Razboiul nevazut care, spunea el, ne va ajuta sa venim cumva cu picioarele pe pamint. Ne-a mai îndemnat în special sa nu ne minunam prea mult de bogatia si frumusetile exterioare ale Credintei – oricit de frumoase si de importante ar fi ele – ci sa purcedem imediat la lucrarea de sporire duhovniceasca, care înseamna lupta, disciplina si suferinta… care vine dintr-o lucrare sincera pe care o realizam